***

 Bătrânul pădurar - Nicolae Labiș

Bătrânul pădurar visează parcă,

Îndrăgostit de codri ca de-o arcă,

Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea

El a durat-o, rânduind în ea

Galop de cerbi, bârlog de urși și unduirea

Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin și zare,

Sub ochii oglindind o depărtare,

Dureri și bucurii de-ale pădurii

S-au petrecut, și-n suflet el le-a strâns,

Și neschimbându-și apa cătăturii

În taină-a râs cu ele ori a plâns.

Când mierea lunii picură-n frunzișuri,

Ivind peste steiuri albe ascuțișuri,

Cu gâtul încordat prin seară zboară,

Îndrăgostiți un țap și-o căprioară...

El se afundă-n gânduri pe un trunchi,

Privind duios la pușca pe genunchi.

Or, primăvara în bârlog ursacii

Nu mai încap de maica-le, săracii,

Iar ea, dorindu-și alții, mai mărunți,

Îi bate și-i alungă către munți...

El îi privește-ntunecat la față -

Noi începuturi triste de viață.

Natura, ascultați-o, îi murmură

Cântecul ei de ger și de căldură,

Vibrarea fină de omăt asprit,

Foșnirea moale-a frunzelor căzute

Ori șopotul de unde-năbușit

Când vin de la izvor un pâlc de ciute.

În cicluri neoprite - ierni și veri -

Ne fură timpul, care cu poveri,

Și de privești a inimii hambare

Mai goale le găsești la cercetare,

Gândind că sărăcit, ca mâine pleci

În pribegie către neguri reci.

Dar el, privind cămările din sine,

De zi cu zi le află tot mai pline,

Pădurii daruri fermecate toarce -

Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,

Și de va fi cândva de-aici plecat,

Pleca-va dintre toți cel mai bogat.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă...

Adânc el îi iubește ca pe-o arcă

Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea

El a durat-o, rânduind în ea

Galop de cerbi, bârlog  de urși și unduirea

Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.