***

 Abandonați, așa cum renunți la o haină pe care ai folosit-o mult timp, bătrânii noștri își înghit lacrimile încercând să rămână demni în tentativele lor de a ne fi folositori, sau măcar să ne fie pe plac. Dacă e o haină la care ții, nu o arunci, ci o abandonezi în dulap amintindu-ți de ea numai  în zilele de sărbătoare, când ți-e greu sau dacă din greșeală îți sare în ochi când cauți alte bulendre, mai noi. Atunci treci cu mâna peste ea și zâmbești amintindu-ți de câte ori ți-a fost de folos. Așa e și cu ei. Nu-i aruncăm, dar îi uităm în casele lor, chilii ale singurătății. Acolo își ispășesc bătrânețea, de parcă aceasta ar fi o pedeapsă. 

Cei mai mulți nu ne judecă și dau vina pe ei, pentru nepăsarea noastră. Că nu se străduie îndeajuns! Sărmanii! 

Dar în sufletul lor, acel loc unde dragostea purtată ne-a ținut de cald până am devenit adulți, este un gol mare, adânc ca o gaură neagră și mereu dureroasă. 

Nu vor mult. Vor doar puțin din timpul nostru. Uneori este suficient un telefon de maxim 5 minute în care să-i întrebăm ce fac. Atât! Alteori este suficient să trecem jumătate de oră pe la dânșii ca să mâncăm împreună, sau să le povestim ce se întâmplă cu noi.

Își doresc să facă parte din viața noastră în egală măsură în care ni i-am dorit noi în viața noastră până am devenit doctori, profesori, meseriași, jurnaliști, directori, antreprenori și câte și mai câte meserii care avem impresia că ne-au umplut viața. E adevărat! Ne-au umplut-o cu responsabilități și au golit-o de timp. Acela, timpul, atât cât ne-a mai rămas, preferăm să-l umplem cu nimicuri lipsite de conținut, decât să-l folosim arătându-ne dragostea față de cei care contează. Preferăm să le luăm cadouri, decât să îi ținem de mână sau să-i îmbrățișăm. Și o facem în mod repetat, convinși fiind că facem bine, deși cu fiecare cadou care îi văduvește de prezența noastră îi trimitem mai repede în mormânt. 

Dacă ne-am îmbrățișa părinții, bunicii, măcar la fel de des pe cât le cumpăram ceva, le-am prelungi viața măcar cu vreo doi ani. Vor fi doi ani de împăcare pentru ei și echilibru pentru noi. Pentru că avem nevoie unii de alții până când nu se mai poate. Ei ne oferă înțelepciune, lor le oferim vise. Pentru că visează să ne vadă fericiți, sănătoși, realizați și câtă vreme le alimentăm visele, atâta vreme vor avea sufletul tânăr, indiferent de numărul anilor. Asta îi va ține în viață. 

Dar dacă îi alungăm din lumea noastră, se închircesc, devin amărui, ochii lor nu mai sclipesc iar buzele lor nu mai cunosc dulceața surâsului. Chiar dacă fizic mai sunt printre noi, practic ei au murit din clipa când am renunțat la dânșii...