***

 Ultima scrisoare - Mihai Beniuc

Sfârșitul a venit fără de veste.

Ești fericită?

Văd că porți inel.

Am înțeles, voi trage dungă peste

Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă.

Cunosc însemnătatea ei deplin.

Știu, voi aveți în viață altă normă.

Eu însă-n fața normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată.

Mai mult în drumul tău nu am să ies.

Nu-ți fac reproșuri, nu ești vinovată 

Și n-am să spun că nu m-ai înțeles.

A fost, desigur, numai o greșeală.

Putea să fie mult - nimic n-a fost.

În veșnicia mea de plictiseală 

Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

Și totuși, totuși, câteva atingeri

Au fost de-ajuns să-mi deie amețeli.

Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,

Lumina-n noaptea mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus, magic,

Pe frageda fiinta-a ta de lut,

Suna în mine murmurul pelagic

Al sfintelor creații de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalță 

Statuia ta de aur greu, masiv,

Cum serioase veacuri se descalță 

Și-ngenunchiate rânduri, submisiv,

La soclul tău dumnezeiesc așteaptă 

Să le întinzi cu zâmbet liniștit

Spre sărutare adorata dreaptă 

'Nainte de-a se șterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,

Ai fi rămas în auriul vis

Ca o eternă roză auroră 

De neînteles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea

Și nici nu știu de ai să mai citești

Din întâmplare rândurile-acestea

În care-aș vrea să fii ce nu mai ești.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,

N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.

Aș fi putut să spun: „Ești ca oricare”,

Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,

Tu vei rămâne nufărul de nea

Ce-l oglindește beat de pofte tăul

Ce-l ține candid, amintirea mea.

Vei fi acolo pururi neîntinată,

Te voi iubi mereu, fără cuvânt,

Și lumea n-o să știe niciodată 

De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,

Scăldată-n apa visurilor, lină,

Vei sta, iubită, ca-ntr-un colț de cer

O stea de seară blândă și senină.

Iar când viața va fi rea cu tine,

Când or să te împroaște cu noroi

Tu fugi în lumea visului la mine,

Vom fi acolo singuri, amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,

Cu versuri nemaiscrise te mângâi.

În dulcea lor cadență legănată 

Te vei simți ca-n visul tău dintâi.

Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme,

Să plec de-aicea, de la voi, curând,

Când glasul tău vreodată-o să mă cheme,

Voi reveni la tine din mormânt.

Iar de va fi să nu se poată trece

Pe veci pecetluitele hotare,

M-aș zbate-ngrozitor în țărna rece,

Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad – d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. 

Mihai Beniuc n-a fost doar un poet sensibil. A fost şi un poet proletcultist, a închinat versuri regimului comunist. Aspect de la care i se trage, pare-se, trecerea lui în uitare.

Dar Mihai Beniuc a fost, lucru mai puţin ştiut, şi psiholog, profesor universitar, primul specialist român în psihologie animală.

Teza de doctorat: „Învăţare şi inteligenţă la animale”. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a devenit primul specialist român în psihologie animală şi comparată.

În 1946, Mihai Beniuc  s-a căsătorit cu Ema Bresliska. În 1974, ea s-a sinucis, din motive neelucidate.