***

 Povestea de groază a lui Blanche Monnier, închisă în cameră de mama sa timp de 25 de ani  

Dacă Blanche Monnier nu ar fi făcut alegerea greșită în privința viitorului ei soț, poate că nu ar fi rămas în istorie. Dar a insistat să se mărite cu un bărbat pe care mama sa îl ura.

De fapt, doamnei Monnier îi displăcea atât de mult acest bărbat, încât, timp de un sfert de secol, și-a încuiat fata într-o cameră minusculă, ca să o facă să se răzgândească.

Însă Blanche nu și-a schimbat alegerea vreme de 25 de ani, timp în care a trăit în încăperea minusculă. Poate că ar fi rezistat și mai mult dacă procurorul general al Parisului nu ar fi eliberat-o din închisoarea ei.

Blanche a fost cândva o tânără frumoasă și mondenă dintr-o familie respectată din Franța. În 1876, când avea 25 de ani, tânăra s-a îndrăgostit de un avocat mai vârstnic, care locuia în apropiere, și intenționa să se mărite cu el.

Însă această decizie a nemulțumit-o pe mama ei, care s-a opus vehement. Doamna Monnier susținea că fiica ei nu putea să se mărite cu „un avocat falit” și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a preveni o astfel de căsătorie.

A încercat s-o facă pe Blanche să se răzgândească, apoi i-a interzis căsătoria și a folosit fel de fel de tertipuri, însă fără niciun rezultat. Tânăra nu avea nicio intenție să „joace” după cum îi dicta mama sa.

La un moment dat, însă, a părut că Blanche a dispărut brusc de pe fața Pământului, sau cel puțin din Paris. Niciunul dintre prietenii ei nu știau unde se afla.

Lumea a observat că mama și fratele ei au jelit-o, apoi și-au continuat viețile cu toții. În curând, Blanche a fost uitată. Anii au trecut, avocatul pe care fata îl iubea a murit, și soarta lui Blanche a rămas un mister.

Asta, până în 1901, când procurorul general al Parisului a primit un bilet anonim ciudat, cu următorul conținut:

„Domnule Procuror General, am onoarea să vă informez în legătură cu o chestiune extrem de serioasă. Este vorba despre o fată bătrână închisă în casa doamnei Monnier. Această ființă este pe jumătate moartă de foame și a trăit în mizerie în ultimii 25 de ani, cu alte cuvinte, în propria ei murdărie.”

Astfel de cazuri erau un șoc pentru poliție. Era un scenariu monstruos și nimeni nu putea să creadă că doamna Monnier era capabilă de așa ceva.

Era un cetățean foarte respectat al Parisului, provenind dintr-o familie aristocrată, premiată pentru contribuțiile generoase aduse orașului prin Comitetul Faptelor Bune.

Polițiștii au fost trimiși să inspecteze casa. Pentru că nu li s-a permis să intre, au forțat ușa și au pătruns în imobil. Au percheziționat locuința și au descoperit o cameră întunecată, minusculă și urât mirositoare la etajul al doilea.

Când au deschis ferestrele, au putut-o vedea pe Blanche Monnier. Sau, mai bine zis, ce mai rămăsese din Blanche Monnier. Femeia, acum în vârstă de 50 de ani, era acoperită de fecale și resturi de mâncare și abia cântărea 23 de kilograme. Podeaua și patul erau pline de gândaci.

Blanche nu arăta ca o ființă umană. Subnutrită grav, lipsită de lumina soarelui și de contacte umane vreme de 25 de ani, părea a fi un animal speriat atunci când polițiștii au scos-o din cameră.

Mama ei a fost imediat arestată, însă a murit în detenție după numai 15 zile. Înainte de moarte, a mărturisit tratamentul inuman la care își supusese fiica.

Polițiștii au fost uimiți și dezgustați. Iată cum a descris unul dintre ei întreaga scenă:

„Femeia demnă de milă zăcea complet goală pe o saltea de paie putrezite. În jurul ei se formase un soi de crustă alcătuită din excremente, rămășițe de carne, legume, pește și pâine mucegăită… Am văzut și cochilii de scoici și gândaci care umblau pe patul domnișoarei Monnier. Aerul era irespirabil, iar mirosul emanat de cameră era atât de fetid, încât ne-a fost imposibil să rămânem și să ne continuăm investigația.”

Un articol din New York Times publicat pe 9 iunie 1901, relata:

„Timpul trecea, iar Blanche nu mai era tânără. Avocatul pe care l-a iubit atât de mult a murit în 1885. În tot acest timp, fata a fost închisă în acea cameră, singuratică, hrănită cu resturi de la masa mamei sale; asta, atunci când primea mâncare. Singurii ei tovarăși erau șobolanii care se adunau ca să mănânce crusta întărită de pe podea. Nicio rază de lumină nu pătrundea în temniță și putem doar să ne imaginăm suferințele acestei fete.”

Fratele lui Blanche, Marcel, a fost condamnat inițial la 15 luni de închisoare, însă a fost eliberat în cele din urmă, deoarece nu a restricționat niciodată libertatea de mișcare a surorii lui.

Marcel a declarat că Blanche a ales ea însăși să rămână acolo și că nu i s-a interzis să-și părăsească „închisoarea”. Autorul biletului care a salvat-o pe Blanche nu a fost descoperit niciodată, însă la vremea respectivă s-a vehiculat că a fost expediat chiar de Marcel.

Cât despre Blanche, a fost internată într-un spital de psihiatrie. Nu a revenit niciodată în societate. A murit în 1913, într -un sanatoriu din Bois.