***

 MEMORIE  CULTURALA  -  CELLA  DELAVRANCEA

Azi se împlinesc 33 de ani de la moartea 

Cellei Delavrancea, remarcabilă prozatoare şi pianistă, fiica cea mai mare a scriitorului şi avocatului de renume Barbu-Ştefănescu Delavrancea (d. 9 August 1991, București).

Maria Cella Delavrancea, născută pe 15 decembrie 1887, a fost o pianistă, scriitoare și profesoară de pian, una dintre cele mai complexe şi interesante personalităţi ale culturii româneşti. 

De-a lungul vieții, a fost înconjurată de personalităţi culturale, precum I.L. Caragiale şi George Enescu și a fost apreciată de public şi de elevii săi.

Este cunoscuta pentru marea dragoste pentru  profesorul şi filosoful Nae Ionescu, cu care a avut o relaţie începută în timpul ultimei căsnicii, cea cu Philippe Lahovary. 

Când Nae Ionescu era închis la Miercurea Ciuc, Cella îi trimitea pachete şi scrisori, iar după ce acesta a fost eliberat, în 1939, Cella a devenit o prezenţă constantă în vila filosofului din Băneasa.

De asemenea tanara  pianistă CELLA DELAVRANCEA l-a iubit enorm și oe I.L.Caragiale, avea 22 de ani, călătorea şi dădea concerte. Caragiale a găzuit-o în casa lui, la Berlin, şi o alinta AGHIUŢĂ. Era fiica bunului său prieten BARBU DELAVRANCEA, dramaturg şi avocat. Este cel care a pledat şi l-a apărat când a avut procesul cu nuvela “Năpasta” (fiind acuzat de plagiat).

“Mergeam cu el şi cu doamna Caragiale cu fiul şi fiica lor, la concertele simfonice de la BERLIN. – îşi aminteşte CELLA DELAVRANCEA 

“– Mi-aduc aminte cum ne-au podidit lacrimile pe câteșicinci deodată la o modulaţie din Simfonia a V-a. O doamnă lângă mine a întrebat mirată. «De ce plângeţi cu toţii deodată?».”

În 11 noiembrie 1910, Cella îi scrie prietenei sale MARGARETA MILLER VERGHI, care avea un renumit pension în București unde aceasta studiase. “Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeaşi perfecţiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ţi exprim căutarea, stupefacţia, gravitatea admiraţiei mele în faţa unei inteligenţe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă [la BUCUREŞTI] unde cea mai mare parte a timpului discuta cu TICU [BARBU DELAVRANCEA], iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turceşti, am putut să-l cunosc şi să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim. Semnat: Bătrâna ta ciocănitoare în drum către ITALIA.” (Fondul Saint Georges – corespondenţă – Cella Delavrancea – Margareta Miller Verghi, BCU)

“În ultimul an de viaţă am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creaţii. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ştergea un rând întreg, şi dacă nu reuşea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, AGHIUŢĂ, cântă-mi din Beethoven ». În muzică îşi găsea destindere. Nimic nu prevestea că-şi trăia ultimele zile. Ne ţinea cuvântări despre literatură şi muzică cu talent de critic rafinat.” (Cella Delavrancea – “Dintr-un secol de viaţă”)

Duşul rece al episodului sentimental se spulberă din inima şi mintea dramaturgului. Aventurile mult mai galante în capitala OLTENIEI îl fac să uite totul.

În 1884, îşi mută serviciul în BUCUREŞTI. Lucrează ca funcţionar la Regia Monopolurilor. Nu era căsătorit şi o cunoaşte acolo pe MARIA CONSTANTINESCU. Din flirtul lor s-a născut autorul romanului „Craii de Curtea-Veche”, în 1885. Pe MATEIU l-a recunoscut ca fiu, iar, după căsătoria dramaturgului, băiatul creşte alături de fraţii săi; dar rămâne închis şi nu se adaptează mediului. Nu avea nimic din generozitatea tatălui său. Era dispreţuitor, plin de morgă şi snob.

Cella îşi aminteşte în memoriile sale: “MATEIU se ocupa de heraldică. Ne uluia ştiinţa lui în privinţa blazoanelor tuturor familiilor nobile din Europa. Spunea: eu cobor din ilustra familie a conţilor Cavacioni, că nu-l putea spune pe «r». Se plimba prin salon cu mâinile la spate. O dată s-a lăudat cu grozăvia de faţă cu tatăl său. Ce râs a fost! Caragiale bătându-şi ţeasta, a exclamat: ce tot spui, mă! Străbunicul tău era plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creştet. Mateiu s-a făcut roşu de furie şi a tăcut. Niciodată nu i-a iertat lui Caragiale că mama lui nu fusese cel puţin o baronesă, ci doar o fată frumoasă, de modestă origine şi n-a luat-o nimeni de nevastă. Acest necaz l-a împiedicat mai târziu să observe emoţia lui Caragiale la citirea poeziilor lui, şi nici când pleca cu ele în buzunar, ca să se mândrească şi să le arate tuturor prietenilor.”

sursa: “Dintr-un secol de viaţă”-C ella Delavrancea.