***

 O postare din septembrie 2021.

Pentru că sunt departe de casă și de sursa de inspirație, care este, în cele mai multe cazuri, cartea, am "răsfoit" prin postările mele mai vechi și am găsit un vechi prieten, un poet pe care îl știu de pe băncile școlii, atunci cînd încă mai era prezent în cărțile de limba și literatura română. Se pare că acum nu prea mai are loc, este considerat desuet de către cei care au arestat cultura și o țin închisă în dubă, pînă cînd se golesc închisorile. 

Eusebiu Camilar este poetul care face subiectul postării de care vorbeam. A fost căsătorit cu Magda Isanos, cea mai sensibilă poetă a literaturii române, cu care a avut o fată, Elisabeta Isanos. Și Eusebiu Camilar era un om de o sensibilitate deosebită, astfel că dragostea lor, deși scurtă în timp, a fost sinceră și intensă.

Am remarcat acum, recitind poezia postată, intitulată "Închinare către udeșeteni (Udești se numea satul natal al lui Camilar), o anumită similitudine cu celebra poezie a lui Esenin - "Scrisoare mamei."

   

Închinare către udeșteni - Eusebiu Camilar 

"Spre a vedea cît m-a slujit silința, 

Îngăduiți-mi, voi ,vecini și unchi 

Să vă depun, cu toată umilința, 

Această cărțulie la genunchi...

Doar datorită ție, bună mamă,

Eu, Eusebiu, fiu de opincari,

Acuma stau la masă cu domni mari,

Și uit de unde vin și cum mă cheamă. 

Și trebuia s-ajung doar popă-n sat,

Să cînt la morți, să beau la cumetrie, 

Dar am ajuns și la Academie, 

Deși nu sunt, de vreme, consacrat!

E drept: acolo oameni cu rutină

M-au socotit nepotrivit și iar

Au hotărât să scoată la lumină 

Cultura mea, de la abecedar. 

Dar n-au avut ce cerceta, săracii, 

Și au mișcat din nas, în unison

Cînd mi-au aflat pe herbul din blazon

Opinca, sapa și cu coada vacii.

              ||

Bătrînă mamă, mi-ai cărat cu sacul,

Atîția ani, merinde la oraș, 

Dar eu am fost la carte tot codaș

Și-am năzuit tot înapoi, ca racul.

Și-așa se face că prin glodul moale 

Nu umblu azi cu Biblia în mîini,

Nu mă apucă rațele de poale

Și cu potcapul nu arunc în cîini.

Și cînd colegii urcă-n lumi abstracte, 

Arhangheli albi pe nalte scări de foc,

Aud cum cad solemne cataracte...

Și-mi amintesc că-n lume e un loc

Cu-o turlă de biserică străveche, 

Cu nuci rotați, cu ulmi și cu stejari, 

Și-un cimitir cu poartă strîmtă, veche;

Acolo dorm bătrînii Camilari.

Și-l văd cum urcă, ispășind calvarul, 

Spre cimitir, ca un Cristos plugar, 

Ducînd pe umăr Crucea de stejar,

Scrîșnind, Ion al Tomii Cămilarul, 

Ce și-a cioplit-o singur, din topor, 

Încredințat că n-o să aibă cine,

Că din adâncul lumii nu-i mai vine 

Feciorul haimana și scriitor...

Și-așa, el singur și-a-ngropat, din vreme 

Această temelie de stejar

Cînd îngerul cu coasa o să-l cheme,

Să fie gata, bunul gospodar...

De-ai mai trăi bătrîn păstor și faur

De cruci de lemn, eu, fiu înstrăinat, 

Te-aș îmbrăca într-un suman de aur,

Și ne-am plimba măcar un ceas prin sat

Să se adune lumea, să se mire,

Să tot grăiască, săptamîni și luni,

Că ți-am adus acest suman de mire,

Eu, fiul tău, pierdut între furtuni. 

           |||

Îți amintești când am venit acasă,

Bătrînă mamă? Cîți s-au minunat!

Că ți-am adus năframă de mătasă,

Eu, fiul tău pierdut și-nstrăinat!

Acum, cînd îmi ascult colegii

Înalte subiecte dezbătînd

Te văd mereu la poartă așteptând

Și întrebând flăcăii și moșnegii

Pe drumul dinspre rîu de nu zăresc

Un călător... Și cum tresari deodată, 

Cînd cîntă,  la portița descuiat,

Cocoșul alb cu coif împărătesc...

Și săptamîni și luni cocoșul cîntă 

A oaspete și tu mereu tresari-

Dar fiul tău pierdut, bătrînă sfîntă,

La masă șade între domnii mari.

Și-și amintește numai cîteodată, 

Cînd vede fremătînd un pom înalt,

Sau altul, cu tulpina aplecată,

Genunchi grei smulgîndu-și din asfalt;

Îi vine-atunci îngrozitor să geamă,

Sub smoală-și simte inima arzînd,

Iar cînd zărește plopi în șir, urcând 

Spre marile amurguri de aramă,

Mai vede-un om înfățișînd calvarul, 

Urcând un deal, ca un Cristos - plugar

Ducînd pe umăr crucea de stejar

Scrîșnind, Ion al Tomii Cămilarul...

Spre a vedea cît m-a slujit silința, 

Îngăduiti-mi, voi, vecini și unchi, 

Să vă depun, cu toată umilința, 

Această cărțulie la genunchi!

Cu-atîta m-am întors! Și orișicine 

Să hotăras că în sobor, acum, 

De-am folosit prin lume, rău sau bine, 

Dinarul dat, cînd am pornit la drum..."