***

 Activitatea studenţească din a doua jumătate a secolului XX pentru renaşterea istoriei neamului şi a culturii naţionale româneşti (XXI)

   Studenţii îşi iubeau Patria cu fiecare globulă de sânge

 După câteva zile, şefa Catedrei de Filologie moldovenescă şi-a schimbat brusc poziţia faţă de activitatea noului Cerc. Dumneaei a decis că membrii Cercului sunt datori să-i însoţească pe lectorii de la această Catedră, care, deplasându-se prin localităţile din regiune, vor prezenta românilor din ţinut lecţii pe teme ateiste, pângărind cu obrăznicie şi fără mustrări de conştiinţă numele Mântuitorului. Aceşti lectori au uitat la acea vreme că salvarea din infernul Gulagului stalinist şi întoarcerea lor la baştină a fost marea milă a Domnului faţă de ei. Totodată, principala orientare a Cercului trebuia să devină însuşirea fundamentală a moştenirii leniniste despre litratura de partid. Doamna Pavliuk, bazându-se pe unele lucrări pseudoştiinţifice, a declarat că există două limbi: româna şi moldoveneasca, iar viitorul Cerc are menirea să devină exponentul limbii moldoveneşti. 

       Studenţii care promovau idei progresiste, împătăşind adevărate valori umane, au continuat să organizeze şedinţele Cercului studenţesc de limba română separat, în căminul studenţesc. Biblioteca românească se îmbogăţea cu noi cărţi. Tinerii erau cuprinşi de sentimentul renaşterii naţionale, fiindcă pentru ei Patria istorică a devenit o prezenţă concretă, cu adânci rădăcini în timp şi spaţii. România s-a transformat în durata iubirii, în continua priveghere la căpătâiul marilor întrebări existenţiale, în vigoarea şi nemurirea sufletului încununat cu cetina brazilor carpatini. Contemplând Ţara, care se afla dincolo de sârma ghimpată, studenţii au înconjurat-o cu nimbul aureolei. În Neam ei au văzut depozitarul tradiţiilor eroice, al virtuţiilor inestimabile ale geniului colectiv, fiindcă sentimentul apartenenţei la un teritoriu, la o colectivitate, având aceleaşi idealuri, aceleaşi interese generale, ţine de domeniul firescului. Tinerii vorbeau despre Patria părinţilor şi buneilor lor cu cele mai curate şi frumoase cuvinte. O iubeau cu toate fibrele sufletului omenesc, cu fiecare globulă de sânge. Ei ştiau că dragostea de Ţară, de Neam, de Limbă a stat şi va sta întotdeauna la începutul tuturor avânturilor şi zborurilor lor, care devin istorie. 

       „Sunt român!”

       La şedinţele Cercului studenţesc de limba română, în „Luna noiembrie”, în „Anotimpul secret”, aprinzând „în noapte crizanteme”, îşi citea frumoasele sale versuri Arcadie Suceveanu. Colegii săi, pe care „O nostalgie cosmică i-a nins/ Cu colb de aur peste ochi şi tâmplă”, ascultau vrăjiţi, în serile cu „Elegie de toamnă”, „cum pe prunduri de argint/ Se-ngână clar o curgere de vreme”. 

       Glasul tânărului, arând „lumina cu statui de zei”, când „dă în spic de dragoste chitara”, îmbrăcând „viziunea ierbii”, arzând „ca roua”, răsuna, „Peste câmpii de mituri necesare”, ca un „Înalt acord al muzicii din sfere”, făcând „să crească-n câmp secara”, încărcând „Clepsidra zilei” cea trecut „cu crini”. 

       Vorbind, el îşi trăgea „pe simţuri starea unui tei”, privind în Sala studenţească „prin prisma lui de floare”. Ascultându-i vocea plină de dor de Ţară, plângeau „magii-n patul lor de nori/ Şi steaua-n tronul ei de lăcrimare”. Dânsul ştia „Că nu din ordin cântă pe ram privighetoarea” şi „nu din viciu seva în arbori se răscoală”, fiindcă „mai arde-n lucruri un rug de-ntemeiere” şi demnitatea Neamului „are coloană vertebrală”. 

       În versurile sale, ca într-o „sfântă rânduială”, „Discursul soarelui e roditor” şi „Grâul pe şes nu creşte din greşeală”, iar „Teiul din deal nu minte niciodată”, fiindcă „Este-o chemare-n toate câte sânt” şi „Poetul nu se naşte din eroare”. Fiind „pruncul inventat de Crin”, poetul are menirea „Să urce creanga sfântă de măslin/ Pe vârful alb al Muntelui de Sare”. 

       Poeziile citite în acel istoric an, când studenţii români treceau „prin ţara luminii/ Cu pleoape aprinse de rouă în zori”, aprindeau în sufletele lor „cuvântul cel mare”, care le potrivea gândurile „după o stea”. Ei, devenind bolnavi „de floarea de tei”, în acele neuitate clipe de toamnă, când „veşnicia a-nflorit” şi „zeii-au coborât din mit”, auzeau „părinţii cu grâu cum respiră”, fiindcă „Într-o ţară aşa de frumoasă, cu-n trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune: „Sunt român!”. Aceasta era Patria lor istorică, de glorii şi de dor. 

Petru GRIOR, 

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – ww w.lyberti.com