***

 La vânătoare - George Topîrceanu

I. Decorul

Sus, pe dealuri, Toamna pune

Miriști galbene-n lumină,

Arături ca de cărbune

Și mohoare de rugină.

Rânduri-rânduri, spre câmpie

Se perindă nori de plumb

Peste larga simetrie

De coline cu porumb.

Iar când soarele străbate,

Luminând peisajul vast

De dreptunghiuri colorate

Într-un limpede contrast,

Saltă-n valuri jucăușe

Și foșnește lung sub soare,

Cu mătasă la pănușe,

Mămăliga viitoare...

II. Un iepure

Scurt, mohorul a foșnit...

Și spre neagra arătură

Într-o clipă s-a ivit

Un măgar-miniatură!

Din căpiță sare pleavă,

Sar gunoaie dintr-un snop.

Pușca scoate fum pe țeavă

Și pornește ca un dop...

A căzut... ba nu! Din goană,

Mic, elastic și urgent,

Lâng-o tufă de simziană

A făcut un compliment.

Spre porumb acum s-abate...

Un scaiete zăpăcit

Îl întreabă: - Ce e, frate?

- Sunt teribil de grăbit!...

Alungat ca de furtună,

Cu picioare de lăcustă,

Se destinde și s-adună

Peste-o miriște îngustă.

Ca o minge se prăvale,

Se coboară și se suie

Prin hârtoapele din vale:

Uite-l - nu e, uite-l - nu e!...

Liniștea coboară iarăși

Peste țarinile moarte...

- L-ai scăpat! zice-un tovarăș.

- Mi-a sărit cam de departe...

III. Masa

Din văzduh abia s-aude

Țipăt jalnic de prigorii...

Cu ciubote mari și ude

Stau la masă vânătorii.

Toți cu pușca lângă geantă,

Guralivi și orășeni,

Pun o pată discordantă

Pe căpița de strujeni.

Și e frig, și toți îngheață...

Și din când în când nu strică,

Începând de dimineață,

Câte-un strop de săcărică...

- Într-o toamnă, zice unul,

La un capăt de răzor

M-am oprit să scot tutunul...

Când, de jos, de la picior,

Fără veste văd că-mi sare

Un șoldan cât un vițel,

Și stârnește-n goana mare

Alți vreo șapte după el!

Trag cu ploaie în grămadă,

Fără să țintesc deloc...

Cine s-aștepta să-mi cadă

Patru iepuri dintr-un foc?...

- Astea sunt invenții pure...

Mie mi s-a întâmplat,

La o goană-ntr-o pădure,

Un mister adevărat.

Nici nu m-așezasem bine,

Stam cu pușca subsuoară...

Când deodată lângă mine

Se oprește-o căprioară.

Stă și-ascultă, imobilă...

Eu atunci - mă știți cum sunt -

M-a cuprins un fel de milă:

Am oftat... și-am tras în vânt.

Când văzu că "umplutura"

Trece fără s-o atingă,

Ea și-a-ntins la pușcă gura

Și-a-nceput... așa s-o lingă...

- I-auzi colo, ce curaj, mă!

Asta și-a-ntrecut perechea!

... Buruienile din preajmă

Trag și ele cu urechea.

Un măceș de două șchioape

Zice-n taină unui spin:

- Dumneata ești mai aproape,

Ia-l de mânecă puțin!

IV. La întoarcere

Vântul curge spre câmpie

Transparent și uniform.

Toate ierburile-nvie,

Toate țarinile dorm.

Ici și colo se ridică

Câte-un nour alb de praf...

Străjuind șoseaua mică

Stâlpii rari de telegraf

(Tot mai singuri, ceafă-n ceafă,

Suluri vinete de fum

Lungi ca gâturi de girafă),

Înșirați pe lângă drum,

Spre orașul plin de turle

Stau privind c-un aer tâmp...

Și deodată-ncep să urle

Că-i apucă noaptea-n câmp.

George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București, România – d. 7  mai 1937, Iași, România) a fost un poet, prozator, memorialist, publicist și traducător român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.