***

 Pe 16 august 1956 trecea la cele vesnice, Theodor Pallady...

„Pictura, domnule, e o transpunere a unui obiect prin filtrul unui suflet de artist, de aceea nudurile femeilor ce le vezi expuse aci nu sunt de natură a ațâța nervii cuiva, au calitatea pe care le-am expus-o de mai multe ori până acum, de a fi o reuniune interesantă de linii, curbe și valori”, scria Theodor Pallady într-un număr din iunie 1919 al ziarului Rampa, dând replică unei cronici despre o expoziția a lui, în care autorul spunea că sunt „nuduri care par ale morților înecați, pescuiți și care putrezesc pe masa morgii”.

Despre acest artist născut în Iași în 11 aprilie 1871, Zambaccian spunea că are „sensibilitate, un rafinament, o intransigență morală cu totul deosebită”. Tot de aici, dintr-o conversație a celor doi, Pallady mărturisea la un moment dat că Paul Verlaine e „minor” și că el îi admiră pe Baudelaire, „pe deasupra tuturor”, pe Alfred de Vigny și Mallarmé.

În 1925, în catalogul unei alte expoziții Pallady, Tudor Arghezi scria: „Delicat în nuanțe și splendori fragile, meșterul nostru ne povestește tainele culorile văzute pe dinăuntru, învăluite în borangic”.

Pallady și-a petrecut copilăria la Iași și la moșia părinților săi din Perieni, astăzi în județul Vaslui. Mama lui, Maria, a fost din familia Cantacuzino. Liceul l-a făcut la București, după care s-a înscris, ca să facă pe voia părinților, la Școala de Poduri și Șosele din București. Înainte de a termina studiile la acea școală, a plecat la Dresda, unde a urmat Politehnica.  În timpul studiilor inginerești în Germania, a mers la cursuri de pictură ținute de pictorul german Erwin Oehme, cunoscut în special pentru tablourile lui în ulei și acuarelă cu peisaje, scene arhitecturale și portrete. Acesta a observat talentul tânărului și l-a sfătuit să meargă la Paris. Pallady i-a urmat sfatul și, în 1889, a ajuns la Paris unde, în vreme ce a lucrat în atelierul unui pictor, a făcut și cursurile de la Académie des Beaux-Arts. În 1892, a fost primit în atelierul lui Gustave Moreau, unul dintre artiștii remarcabili ai simbolismului în pictură.

În atelierul lui Moreau, Pallady l-a avut printre colegi pe Henri Matisse, cu care a legat și păstrat peste ani o caldă și durabilă prietenie, în ciuda unor stiluri și viziuni diferite.

Mult mai târziu, când ambii au ajuns la maturitatea artistică, între cei doi a început o corespondență interesantă. A fost în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce Pallady nu a mai locuit în Franța, iar Matisse, bolnav, s-a retras în sud și a continuat să picteze de acolo. În acea perioadă, Pallady a revenit în România, la București, pentru a pregăti o expoziție retrospectivă a picturii lui, ce a avut loc în aprilie-mai 1940, la Ateneul Român, iar din cauza războiului, nu a mai putut obține viză pentru a pleca din România și a se reîntoarce în Franța.

Cele mai multe scrisori au fost trimise de Pallady. Între 1939 și 1940, Matisse a lucrat la tabloul lui numit La Blouse roumaine, fiind printre primii pictori care a ilustrat ia românească, și i-a scris lui Pallady despre stadiul muncii lui. Cele trei scrisori ale lui Matisse trimise lui Pallady se păstrează la Biblioteca Națională a României. Așa cum obișnuia Matisse în multe dintre scrisorile lui, le ilustra cu desene, portrete, autoportrete, natură statică.

Ideea de a picta un tablou pe care Matisse l-a numit La Blouse roumaine, în care ia românească este subiectul central al picturii, a fost inspirat din această prietenie pe care artistul francez a avut-o cu cel român. Pallady i-a dăruit lui Matisse o colecție de ii românești.

Matisse a mai pictat și făcut diferite schițe în care apare ia românească, însă tabloul în ulei La Blouse roumaine este cel mai cunoscut și originalul poate fi văzut la Muzeul de Artă Modernă din Paris.

„Tabloul a fost, fără îndoială, discutat, dacă nu inspirat de vizita vechiului său prieten, pictorul Theodor Pallady, al cărui portret Matisse l-a desenat în Nice, în 1940”, scria Constantin Roman în lucrarea La Blouse roumaine.

În contextul războiului, când Franța s-a aflat o perioadă sub ocupație nazistă, Matisse a notat în jurnalul său că munca la Bluza românească i-a fost ca un antidot, pentru că, prin veselia ei, reprezenta o licărire de optimism și speranță.

Înainte de lucrarea finală, Matisse a făcut sute de schițe și a studiat o serie de modele ce se țes tradițional pe ii.

Din jurnalul lui Matisse, o însemnare din 1940, despre tabloul Le rêve (Visul) (1940), ce înfățișează portretul unei femei care doarme și poartă o ie:

„Războiul, din nou. Trăim în gânduri atât de întunecate, e așa un urlet, așa o tristețe generală ce vine dn tot ceea ce se spune și se repetă despre iminenta ocupație germană în Nice. Toată starea aceasta mai degrabă mă afectează profund și îmi este dificil să lucrez. Din fericire, sunt în punctul de a termina un tablou pe care l-am început în urmă cu un an și care a fost aproape o aventură, de fapt fiecare tablou al meu reprezintă o aventură. Dincolo de toate, foarte realistic, o frumoasă femeie cu păr negru care a adormit pe masa mea de marmură, în mijlocul fructelor, s-a metamorfozat într-un înger care doarme pe o suprafață violetă – cea mai frumoasă culoare violetă pe care am văzut-o vreodată – pielea ei roz este bulbul florilor aprinse; corsetul rochiei a fost înlocuit cu  o bluză românească, un model vechi, tradițional, într-un pal, foarte dulce albastru, cu cusături vechi în ocru, ce trebuie să-i fi aparținut vreunei prințese… Cât de minunată ești, mesagerul mea adormit!”

La Paris, Pallady a avut atelierul într-o clădire veche din Place Dauphine, de unde „priveliștea spre Sena e încântătoare și i-a inspirat frumoase peisaje”, cum a notat Krikor H. Zambaccian. Tot el a adunat mai multe momente și replici ale pictorului Theodor Pallady, în diferite împrejurări, ce arată firea lui, „irascibilă”, a unui om incomod, care caută parcă mereu gâlceava, cum l-a caracterizat Zambaccian. Dar și un om cu un rafinat simț al umorului.

„La un prânz, la pictorul Aman Jean, la care asista și Albert Bernard, fericitul decorator al plafonului Comediei Franceze, soția acestuia, contrariată de observațiile pe care le făcea Pallady unora și altora, i se adresă:

– În definitiv, care este pictura ce vă place?

– Aceea pe care aș dori să o pot face.”

„Privind odată tabloul lui Nicolae Grigorescu intitulat Paznicul de la Chailly, Pallady fu contrariat:

– Ce rost are pistolul acesta?, mă întrebă Pallady.

– Dumneata găsești mai firesc un pistol într-o natură moartă, cum ai pictat în câteva, decât în mâna unui paznic?

– Hm!”

„Odată, o doamnă privind o pictură de a lui Pallady, observa că roșul din tablou contrariază natura.

– Dacă e ceva ce contrariază natura, e roșul de pe buzele matale, îi răspunse Pallady.”

„Într-o zi se prezentă la dânsul un amator, rugându-l să-i confirme dacă tabloul neiscălit pe care îl cumpărase de la un particular era original. Pictorul, luând tabloul în mână, îl iscăli cu următorul adaos: «De mine, parvenitule».”

„Într-o bună zi, Pallady a fost chemat la prefectura poliției să examineze niște tablouri cumpărate de un reclamant care aflase apoi că erau false. Pallady examinând tabloul spuse că nu era de dânsul, dar că lucrarea era interesantă și că falsificatorul avea talent.

– Ce pretenție aveți împotrivia falsificatorului?, îl întrebă inspectorul de poliție.

– Cred că trebuie arestat cumpărătorul, interveni Pallady, fiindcă a cumpărat un fals.”

Spre sfârșitul vieții, bolnav, a fost obligat să stea mai mult la pat, „imobilitate ce l-a exasperat”, cum scria Krikor H. Zambaccian și a redat probabil unul dintre ultimele lor dialoguri:

„Într-o zi mi-a spus:

– Ce fel de libertate e aia ce nu-ți permite să mori când dorești?

– Parcă ai avut odată puțină stricnină, i-am răspuns eu.

– S-a alterat de atunci. M-aș arunca pe fereastră, dar mi-e teamă că nu mor și rămân olog.

– N-o să mori până ce n-o să pictezi o scenă realistă!

– Zut alors! (La naiba!)”

În 11 aprilie 1956, când pictorul a împlinit 85 de ani, a primit titlul de Maestru emerit al artei și s-a organizat tot atunci expoziția retrospectivă. După patru luni, în 16 august, Theodor Pallady a părăsit această lume.

La sfârșitul anilor ’60, Serafina şi Gheorghe Răut au donat statului român colecția lor de pânze semnate de Theodor Pallady și peste 800 de desene și gravuri din perioada pariziană a artistului. Aceasta a stat la baza deschiderii Muzeului Theodor Pallady din București. Muzeul se află în Casa Melik, una dintre cele mai frumoase și bine păstrate case negustorești, datată din a dou a jumătate a a secolului al XVIII-lea.