***

 ECOURI

Vio Sterian

…sunt doar scânteia dintr-un dor de lumină care-și duce-n brațe clipa spre nedoritul apus

și-mi scriu împlinirea pe-aripa de visuri care-și caută zarea când noaptea-n tăcere s-a dus,

    prin zorii aprinși îmi caut destinul

și urmele pașilor din cărarea sortită

strângând-mi în palma căuș bulbul de mac, m-așez în amurguri visând-mi steaua iubită

și-mi leg de tâmple și dorul și patima clipelor care m-așteaptă-n poarta deschisă, de rai,

    mi-e iarnă, mi-e frig, mi-e sufletul toamnă, și-mi trec peste trup frunzele ruginite, alai,

sub talpa desculță prin lumea pribeagă îmi este ancoră viața în rădăcina de lut

și cerul mi-e tihna aripei albastre când strigă cocorii plecarea din verile calde, care-au trecut,

    ascund în abisuri celeste cutia pandorei  când cerul se-apleacă în rugă 

și caută-n stele răgazul de timp,

când nisipul se scurge topindu-se-n pumn și-mi dă ziua de mâine recompensă, la schimb

   viața îmi este gură de rai, un trai petrecut în Eden… ca o lungă poveste,

trăiesc în sânul copt al Alfroditei și mă hrănesc cu mărul mușcat din dragostea Ei,

cărările-mi merg spre culmea de toamnă dar,  sub tălpi miroase a fân, necosit,

îmi strâng jumătatea în brațe și trec puntea spre plaiuri de vise…care încă nu le-am iubit.