***

 Promisiunea

Ileana a crescut, iar casa de chirpici a familiei era mereu curată și îngrijită. Ileana era o fată harnică și iubită de toți cei din sat. În plus, familia ei o înfiase și pe Maria, viitoarea mamă a lui Gabriel, după ce mama acesteia, care își dorise să practice medicina, murise într-un accident tragic. 

Tatăl Mariei, pierise în timpul evenimentelor tulburătoare din Dobrogea care au marcat profund viața acestei familii. 

Zona a fost afectată de mai multe războaie între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în special în perioada 1828-1829 și 1877-1878. Aceste conflicte au dus la mari mișcări de trupe și populații, cu numeroase distrugeri și suferințe pentru localnici​

În ciuda sărăciei și a suferințelor ce păreau să nu aibă sfârșit, familia Ilenei avea credință neclintită în Dumnezeu. Fiecare zi începea și se termina cu rugăciuni, în care cereau ajutor și binecuvântare pentru a putea face față greutăților vieții. Credința lor era un izvor de speranță în mijlocul dificultăților.

Silvia și Matei, părinții Ilenei, își învățaseră copiii că, indiferent de cât de greu ar fi, Dumnezeu veghează asupra lor și le oferă puterea de a trece peste orice obstacol. Chiar și în cele mai întunecate momente, rugăciunile și încrederea în divinitate le dădeau speranță.

– Mamă, de ce avem atâtea necazuri? întrebă Ileana într-o seară, privindu-și mama cu ochi îngrijorați.

– Draga mea, sunt parte din viață, dar trebuie să avem credință. Dumnezeu ne încearcă, dar ne și iubește. Rugăciunile noastre nu sunt niciodată în zadar, răspunse Silvia, mângâindu-și fiica pe cap.

În fiecare duminică, familia mergea la biserica din sat, unde preotul îi îndemna pe toți să nu-și piardă speranța și să-și păstreze credința. Învățăturile biblice și comunitatea unită de credință le ofereau alinare și puterea de a continua.

– Matei, Dumnezeu ne ajută să trecem peste aceste vremuri grele, spuse Silvia soțului ei, în timp ce pregătea masa.

– Știu, Silvia. Rugăciunile noastre ne întăresc și vom găsi o cale, răspunse Matei cu convingere.

Chiar și atunci când visul Silviei despre izvorul tămăduitor nu s-a împlinit, iar căutările lor prin pădure au fost în zadar, nu și-au pierdut încrederea în puterea rugăciunii și în ajutor de Sus.

– Vom găsi o soluție, spuse Silvia. Trebuie să credem că, într-o zi vom rupe blestemul și vom trăi în pace.

– Cu siguranță. Dumnezeu ne va arăta drumul, spuse Matei cu speranță.

Astfel, familia Ilenei continua să trăiască în credință, știind că, în ciuda tuturor obstacolelor, Dumnezeu era mereu alături de ei, oferindu-le forța de a înfrunta fiecare provocare.

*

Flăcăi frumoși și înalți, gospodari, unii cu avere, cu boi, vaci și livezi, doreau să o ducă pe Ileana noră la părinți și să facă nuntă cu ea. Toți băieții din sat râvneau la dulceața buzelor ei nesărutate și la sânii tari ascunși sub bluză, ce îi îmbătau mai tare ca vinul vechi. Dar ea era foarte tânără și nu se gândea pe atunci să se mărite; plăcerile nuntite și legănatul copiilor erau departe de gândurile ei. Tânăra cu picioare albe și ten fin, de catifea, visa un trai mai bun pentru familia sa și dorea să o ajute pe Maria, verișoara ei dragă de sânge, să facă școală la oraș, căci fata se vedea că are o inteligență nativă aparte, având înclinații către pedagogie.

Maria își petrecea timpul liber citind cărți vechi și învățând, atrăgând astfel admirația și respectul celor din jur. Era clar că ar fi avut un viitor strălucit în față, dacă ar fi avut ocazia să își urmeze studiile la oraș.

Într-o zi, pe când Ileana și Maria își desfășurau treburile obișnuite în gospodărie, Ileana a simțit nevoia să vorbească despre visurile lor.

– Maria, îți spun sincer, vreau să muncesc și să fac tot ce-mi stă în putință ca tu să ajungi la școală la oraș, spuse Ileana, cu ochii strălucind de hotărâre.

– Ileana, când mai cresc, muncesc și eu; ești prea bună cu mine, răspunse Maria, emoționată. Știi că este greu și avem nevoie de mulți bani.

– Știu, dar am credința că vom reuși. Ești foarte deșteaptă și trebuie să-ți urmezi visul. Mama ta ar fi fost foarte mândră de tine, adăugă Ileana, blând.

– Îți mulțumesc. Mama mea mereu a visat să ajute oamenii. Chiar dacă n-a reușit să-și împlinească visul, vreau să fac tot ce pot pentru a-i cinsti memoria, spuse Maria, cu ochii plini de lacrimi.

– Și eu vreau să facem asta împreună, Maria. Vom găsi o cale, sunt sigură, răspunse Ileana, strângând-o pe Maria în brațe.

Astfel, Ileana și Maria își făgăduiră să lupte pentru un viitor mai bun, să depășească sărăcia și să-și urmeze visurile. Familia lor era mică, dar unită prin dragoste, pregătită să înfrunte toate greutățile ce le ieșeau în cale.

Drumul spre iad

Într-o seară ploioasă, în timp ce Ileana rostea în gând una dintre rugăciunile sale, amintirea cuvintelor Măruței, femeia cea grasă din sat, cu gura mare și vocea ascuțită, îi răsună în minte. Măruța îi povestise despre un moșier bogat, stăpân peste pământuri și animale, chiar herghelii de cai, care trăia undeva, trecând un deal pe jos și apele, pe un pod.

– Ileana, să știi că moșierul Vlad, are două ferme vestite cu animale și câteva turme de oi pe care le îngrijesc ciobanii uitați la stână pe câmpuri și în dumbrăvi cu lunile, zise Măruța. Dacă te duci acolo, poate găsești de muncă.

– Măruță, crezi că mă va primi? întreba Ileana, cu speranță.

– Nu-i greu să încerci, fata mea. Sărăcia asta ne mănâncă de vii. Tu ești harnică și frumoasă, poate ai noroc, răspunse Măruța.

Nu a stat prea mult pe gânduri, căci sărăcia o împingea de la spate ca un vânt aspru ce îndoia coroana pomilor la pământ. A lăsat în urmă tot, regrete, părinți, casă și cele trei pisici ale ei, pe care le botezase cu Maria, Blânda, Pufoasa și Miorlăială, motanul negru veșnic plângăcios.

– Pisici, să fiți cuminți cât sunt plecată, le zise Ileana, mângâindu-le pe fiecare. O să-mi fie dor de voi.

Ajunsă pe pământurile moșierului Vlad, un bărbat mustăcios, cu fața hâdă, și șchiop pe deasupra, acesta puse imediat ochii pe sărmana fată naivă, neprihănită și curată ca lacrimile cerului plumburiu dinaintea furtunii.

– Bună ziua, mă numesc Ileana și aș vrea să muncesc pentru dumneavoastră, spuse ea timid.

– Ileana, ai zis? Ești frumoasă, foarte frumoasă, zise moșierul, privindu-i trupul. O să găsim ceva de lucru pentru tine.

– Mulțumesc, domnule. Voi munci orice, doar să pot ajuta familia mea și să-mi țin promisiunea față de Maria, verișoara mea orfană, să o ajut să facă școală, răspunse Ileana, neștiind ce gânduri murdare ascundea moșierul.

Ileana cânta și muncea, inocentă, fără să se gândească ce zace într-o minte bolnavă. 

Într-o noapte lungă, cu cer fără de lună, moșierul Vlad tăbărî ca un balaur nemernic în încăperea ei.

– Ce faci? strigă Ileana, speriată și confuză.

– Taci, fată frumoasă. Nimeni nu va ști, zise moșierul, cu suflul duhnind de alcool.

A tras de sub cergă trupul ei cald de mireasă și s-a înfruptat cu sălbăticie, suflul lui umplând-o de dezgust pe fragila copilă. 

Batjocorită și umilită, Ileana se adăposti în pădure fără să plângă sau să ofteze. În ghearele gândului că ar fi putut să fi rămas însărcinată cu bestia umană, Ileana se duse sub un cireș sălbatic, înfășurată doar cu un cearșaf peste trupul trist și sângerând. Se spânzură, legându-se de o creangă ce-i fuse călău și rugăciune.

Un fulger coborî printre ramuri și frunzele se aprinseră în psalmi. Se lăsă o răcoare în sânul amurgului, iar norii se transformară în ceară, luând forma unui sicriu. O ploaie rece începu să cadă , cu jale, peste covorul de frunze al pădurii