***

 NICOLAE STEINHARDT, OMUL CARE NU SE MAI REPETĂ

"CITEȘTE ORICE, NUMAI CITEȘTE, CUVÂNTUL ÎȚI VA DĂLTUI SPIRITUL, FORMÂNDU-L. (NICOLAE STEINHARDT)

În contextul evenimentelor contemporane ce frământă nu doar o țară, ci o lume întreagă, în cadrul unei societăți românești din ce în ce mai sceptice și pretențioase, o parte dintre noi, cei încă aflați în formare, ne întrebăm ce să mai alegem ca valoare care să poată fi adăugată la propriul edificiu intelectual.

Personal, aleg direcții și surse multiple, fac distincția între bun și nociv, în cadrul școlii, societății, între cărți, dar, mai ales, între oamenii în căutarea cărora plec pentru a mi-i transforma în surse de frumos. Acesta a fost și parcursul întâlnirii mele cu operele lui Nicolae Steinhardt și a celor despre el, dar și cu drumul său prin istorie și viață.

Nicolae Aurelian Steinhardt, de origine evreiască, a realizat întreaga sa viață exercițiul admirației, iubirii, contrastului, dar, mai ales, pe cel al resemnării în istorie, retrăgându-se, după anii de carceră comunistă la Mănăstirea Rohia, unde avea să devină Părintele Nicolae. Botezat în rit creștin încă din perioada detenției, acesta și-a urmat vocația, considerând a fi scăpat de ochii Securității, fapt ce nu avea să se petreacă până la finalul vieții. Tinerețea și-a petrecut-o în Bucureștiul interbelic, în mijlocul „generației de aur” a României, stabilind prietenii strașnice cu viitorii mari intelectuali: Mircea Eliade, Emil Cioran, pe care l-a întâlnit târziu, la Paris, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Arșavir Acterian, Dinu Pillat, Petre Țuțea, fiecare dintre aceștia găsind în el un prieten devotat și un om diferit, fapt ce avea să fie dovedit în anii cumpliți pe care istoria i-a așternut peste destinul multora dintre cei de mai sus.

În setea sa incomensurabilă pentru cultură, Steinhardt a citit mult, a reflectat, în aceeași măsură, transformându-și gândurile în cărți ce au produs cutremure în cititori, dar mai ales în nervii regimului totalitar, iar una dintre operele sale fundamentale rămâne Jurnalul fericirii, o carte despre detenția sa politică, scrisă după ieșirea din închisoare. Demersul Jurnalului a fost unul cu adevărat anevoios, dat fiind că prima versiune a fost confiscată de Securitate, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe intelectual să își continue proiectul și să îl și publice, rescriindu-l.

După anii unei tinereți liniștite și bogate din punct de vedere cultural, dificultățile au debutat în viața lui Nicolae Steinhardt, începând cu anul 1947, atunci când a fost înlăturat din barou, refuzându-i-se și publicarea textelor. Însă aceștia aveau să fie doar primii pași spre blestemul istoriei ce avea să se abată asupra intelectualului și colegilor săi de generație, deoarece în anul 1958 a fost arestat Constantin Noica, iar prietenii săi, printre care și Nicolae Steinhardt, care făceau parte din fenomenul de la Păltiniș, au fost acuzați în așa-numitul proces Noica-Pillat. Din acel moment, cu toții au fost scuturați temeinic de Istorie și Timp.

Data de 31 decembrie 1959 avea să se transforme, pentru Nicolae Steinhardt, în momentul alegerii decisive, care avea să îi marcheze destinul pentru totdeauna. În acea zi, Steinhardt a fost convocat la Securitate, cerându-i-se imperativ să devină martor al acuzării, fapt ce implica depunerea unei mărturii împotriva lui Noica. Acestuia i s-a prezentat și consecința esențială a unui posibil refuz: dacă nu dorea să facă ceea ce i se cerea, Steinhardt avea să fie și el arestat și implicat în lotul intelectualilor mistico-legionari. Nicolae Steinhardt a tratat solicitarea regimului cu un refuz clar, ceea ce i-a adus condamnarea la 13 ani de muncă silnică, fiind acuzat de crimă de uneltire contra ordinii sociale, în limbajul pretențios al autorităților comuniste.

În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt relatează stările, gândurile și temerile dinaintea închiderii în închisorile comuniste, accentuând emoțiile despărțirii de părintele său:

Când sunt gata, îmi iau rămas bun de la părintele meu. Sunt cătrănit rău. Tata însă – în pijama, mititel, grăsun, voios – e numai zîmbete şi-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci; repede, ca însoţitorul la gară, pe nerăsuflate, după ce a tăcut în faţa vagonului pînă-n clipa finală:

 — Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te căci în pantaloni. Mă sărută apăsat, mă duce pînă la uşă, ia poziţia de drepţi şi mă salută milităreşte.

— Du-te, îmi spune. Cobor treptele în pas normal, fără a privi înapoi. Ies pe poarta blocului. Există ursite, există prevestiri, există telepatie. Pe strada mai întîi cu desăvîrşire deşartă, cu toate că nu-i devreme, îşi face brusc apariţia de după colţ o singură persoană: un ofiţer de la M.A.I. Mă înfior.  

Odată încarcerat, Nicolae Steinhart a suportat cruzimile regimului concentraționar, respirând suferință, durere, resemnare, dar și-a păstrat esența, libertatea spirituală, ce l-a determinat să se apropie mai mult de Dumnezeu și să ia decizia capitală – botezul. Astfel, la 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu l-a botezat întru Iisus Hristos, relatând despre acel moment, în acest fel:

Iată că Domnul ne cercetează prin grupul de intelectuali care s-au dovedit solidari în credința lor, mărturisind-o chiar cu prețul vieții. Pentru aceasta, Domnul le confirmă credința și atitudinea statornică și demnă, pe care o scoate în evidență prin faptul că îl cheamă pe Nicolae Steinhardt la botez. Arătând că botezul este adevărat și adevărate sunt toate Sfintele Taine. Deci, cu alte cuvinte, și voi, cei din grupul Noica, apărați o cauză dreaptă și sfântă. (Arhimandrit Mina Dobzeu)

Cunoscând metamorfoza supremă între pereții închisorii românești, la recăpătarea libertății fizice Nicolae Steinhardt a început să simtă lumea altfel, regăsindu-și vechii prieteni, alături de care suferise tarele unui regim profund defect. Cenușa „tinerei generații” fusese răspândită în diverse direcții: unii muriseră în închisoare, alții își săvârșiseră pedeapsa demni, alții plecaseră în exil; cei rămași în viață își amintesc frumos de Steinhardt, scriind mărturii în cinstea acestuia.

De pildă, Monica Lovinescu este unul dintre mărturisitori:

În viață, la Nicolae Steinhardt, binele era o vocație. N-am invidiat decât două persoane pentru tipul de relație pe care o întrețineau cu Dumnezeu: pe Yvonne Rossignon, de o familiaritate aproape infantilă, și pe Nicolae Steinhardt, în a cărui cameră obscură Dumnezeu părea a coincide cu tot ceea ce muzica, pictura, literatura au adus frumos pe acest pământ, pentru el al făgăduinței.

La superlativ  avea să vorbească despre Nicolae Steinhardt și scepticul din Rue de l´Odéon, Emil Cioran, care afirma:

Dépuis longtemps, je connaissais de réputation Nicu Steinhardt; je l´ai enfin rencontré hier et nous avons passé quelques heures ensemble. Inutile de dire qu´il m´a fait une excellente impression. D´ailleurs tout le monde est d´accord qu´il est en être rare, quelque chose comme un saint. [Găsiți traducerea în română în nota 1]

Steinhardt îl admira, în aceeași măsură pe Cioran, despre care spunea:

Emil Cioran e un om admirabil, e cel mai interesant și mai extraordinar om pe care l-am cunoscut în străinătate.

După vizitele în străinătate și stingerea din viață a tatălui său, în ultimul deceniu al existenței, Nicolae Steinhardt a hotărât să meargă definitiv la mănăstire, astfel că, la data de 16 august 1980, el avea să fie tuns în monahism la Mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, din acel moment devenind Părintele Nicolae sau Nicolae Delarohia. A păstrat legătura cu prietenii săi, care îl și vizitau la mănăstire, dar nu a reușit nici acolo să scape de supravegherea Securității.

La sfârșitul anilor 1980, aproape de finalul vieții, Nicolae Steinhardt avea să ofere propria sa viziune despre lumea de după el. Întrebat cum vede începutul mileniului al III-lea, părintele a rostit:

Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist. Țările Occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate. Un coșmar de pe acum în curs de înfăptuire. Asta cât privește statele. Cât privește indivizii, ei se vor împărți în două clase: a purtătorilor de revolver și a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi, în sens feudal, ceilalți vor deveni iobagi. Curajul și arma vor fi criteriile: resemnații, fricoșii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă.

La final, se poate reconsidera întreaga viață a intelectualului și monahului Nicolae Steinhardt, marcată de amprenta roșie a istoriei, care i-a luat totul, mai puțin libertatea interioară și credința în Dumnezeu. Mai merită reflectat asupra unui aspect: câtă dreptate avea Steinhardt în previziunea sa despre lumea mileniului al III-lea?

[1] De multă vreme îl cunoșteam după reputație pe Nicu Steinhardt; l-am întâlnit în sfârșit ieri și am petrecut câteva ore împreună. Nu are rost să spun că mi-a făcut o impresie excelentă. De altfel, toată lumea este de acord că este o ființă rară , cumva ca un sfânt."

Sursa: societatesicultura.ro