***

 Lordul Luminii

În dezlănțuirea acestei furtuni de foc, Gabriel zări un contur de bărbat care cobora pe un nor roșu, un om strălucitor, îmbrăcat într-o robă lungă, albă, peste care purta o mantie fină, roșie, din care fluturau flăcări luminoase. 

Bărbatul cobora ca un fulg de nea, ca o stea căzătoare pe pământ. La atingerea pământului, acesta se zguduie la fel ca la începutul unui cutremur. 

Gabriel îl privea încremenit. Părea o imagine desprinsă din Biblie.

— Sunt Lordul-Luminii, se prezentă acesta. Sunt tu, spiritul după moartea celor șapte vieți ale tale.

— E un vis, își spuse mai mult șoptit Gabriel.

— Nu, nu visezi. Retrăiești propria ta reîncarnare.

Lordul îi întinse o sabie cu mânerul metalic bătut în zeci de pietricele colorate și rare, având dublu tăiș.

Gabriel se dezmeticește puțin și reușește să observe trăsăturile bărbatului din fața lui. 

Lordul Luminii era un bărbat înalt, zvelt, cu plete cărunte peste care strălucea, divin, un coif de aur și platină. Avea mâinile fine, cu degetele lungi și albe, iar vocea lui era fermă, dar caldă. Ochii verzi, scânteietori, trădau un adânc zbucium, prin care săpau razele seninului, ce parcă adunaseră liniștea din timpuri pe unde, vreme de o eră, nu mai trecuse niciun muritor.

Copacii înalți își arcuiau brațele către cei doi, ca o îmbrățișare a naturii, iar vântul gemea surd, neomenesc.

După o vreme, bărbatul își făcu nevăzută prezența în neant. Aerul deveni uscat. Aburi pluteau enigmatic prin pădure și o zi înfloritoare începea în viața codrului fantastic și plin de vrajă. Un căprior argintiu se ivi parcă de niciunde și se apropie prietenos de Gabriel.

Oboseala își înfipsese colții în trupul greoi al bărbatului, înghițindu-l parcă pe nemestecate. 

Fluturi galbeni colindau bolta pădurii prin iarba înaltă, ce unduia universul asemenea meduzelor luminiscente din nopțile mareelor. 

Zboruri nepământene fluturau arborii din rădăcini, iar aurora boreală se revărsa peste somnul lui Gabriel cu aripi verzi-albăstrii. 

Ca un văl de mătase țesut în lumile imateriale, îl toropi o stare necunoscută, de bine, de parcă se adunaseră toate pajiștile și florile constelațiilor cu mirosuri rare și neștiute, în subconștientul lui, absorbindu-l în sevele lor cu gust de fascicule stelare.

Își simțea vibrația fremătând în obraz, în zbaterea sacadată a pleoapelor, ce anunța terminarea visului. S-a trezit, în dimineața aceea argintie și stranie, într-un lan vântos de inflorescențe nemaivăzute, precum un fluture ieșit dintr-o pupă temporală, mângâiat de frunze imense, înrourate și umbroase, cu amintirea ce încă mai păstra în aerul moale fluiditatea freamătului său, aripile mirosind a flori de constelații. Și-atunci s-a trezit din vis...

— Miroase frumos a lan de bumbac și a apă rece, aud parcă fluierul și toba cum răsună în murmurul a câtorva zeci de pini. Îmi simt tinerețea cum coboară din somnul greu din care m-am deșteptat de curând.

Soarele se răcorea cu un evantai celest și cade o frunză. Gabriel se apleacă și o ține la el în palmă, amintindu-i parcă de o flacără ce pâlpâia în inima lui printre sentimentele adormite, ce înfloreau cu umbrele de amărăciune și îndelungi așteptări.

Temnița

Femeia-Zburătoare și însoțitorul său cu greu înaintau prin gerul negru și aspru al amurgului.

— Ce răcoare-i aici, mormăi fantasma. Zăpada... cât e de adâncă! se miră ea.

Vulturul tace, dar parcă aștepta un cuvânt să-i fie spus, însă nu primește. 

Aștepta confirmarea de la Zburătoare că Gabriel 

s-a întâlnit cu Lordul Luminii și poate deține perla. 

Fulgii mari de zăpadă păreau lacrimi cristaline care curgeau din ochii stelelor pe pământ. 

Femeia scoase din desaga mică ce o purta pe umeri o cupă în care își turnă o licoare din două sticle și bău pe nerăsuflate.

— Vrei? i se adresă ea Vulturului. Te va ajuta să-ți mai încălzești sângele și să vindeci uscăciunea buzelor și a gurii.

Vulturul sorbi până la fund băutura de orez negru și alb. 

Un zâmbet înghețat se multiplică pe obrajii femeii și auzi vântul cum suspină la urechile ei. 

În apropiere vede un castel cenușiu, ca o fantomă de umbre și pământ, în miezul pădurii. Avea multe ferestre deschise prin care ieșeau mâini negre cu degetele foarte lungi și cu lumânări aprinse.

— Partenere, auzi și tu hohotul înghețat de râs?! întreabă spăimântată Zburătoarea.

— Taci! răspunse Vulturul. Ascultă! Parcă Luna ne povățuiește să nu ne apropiem de acele tenebre adânci.

Ostaticii din închisoarea sumbră aprindeau făclii prin ferestrele înzăpezite, cu fulgi sticloși ca o poruncă. 

În spațiul văzduhului șerpuia spre Lună o copilă albastră-verzuie. Ea era logodnica Corbului de Nea, osândită de către acesta să ducă o viață jumătate femeie, jumătate pasăre pentru că a refuzat să-i nască un fiu. Avea penele negre, întru totul ca și cărbunele, și ochii negri, iar inima îi era întunecată ca fierul. Purta valurile singurătății în spinare și răgea ca un tigru observându-i pe cei doi drumeți.

— Apropiați-vă. Nu vă temeți, îi rugă Fulg de Corb pe cei doi. Știu ce vânturi v-au adus pe aceste meleaguri negre precum la teatru o cortină. Perla Tămăduitoare este ascunsă în ceasul din camera de oaspeți, dar este păzită de Balauri-Temniceri cu dinții negri care scuipă flăcări. Le sunt din prima zi a prizonieratului meu stăpână și mi se supun. Vă voi da perla în schimbul eliberării mele.

În temnița aceea erau sufletele vânătorilor și pescarilor plini de cruzime, osândiți să-și petreacă eternitatea într-o lume de întuneric și suferință. La o fereastră se vedea chipul unui bărbat încruntat ținând in mână o minge. 

Vulturul o privi pe Zburătoare și înțelegerea lor fu tacită. După ce Gabriel trecea cu brio toate probele rânduite în calendarul din eter, ziua a 40-a luminându-se pe globul cosmic, momentul culminant va sosi pentru Gabriel, primind perla ca premiu.

Privirea Vulturului strălucea, iar Zburătoarea simțea că destinul lor era pe cale să se împlinească.

Copila albastră-verzuie, logodnica Corbului de Nea, era stăpâna Balaurilor-Temniceri și păstrătoarea secretelor castelului. Corbul de Nea, cel ce o osândise, era un spirit întunecat, temut și respectat, dar al cărui suflet era prins într-o luptă eternă cu lumina. 

Fulg de Corb, jumătate femeie, jumătate pasăre, era martora durerilor și speranțelor celor care se aventurau în acele tenebre. Ea era cea care le putea oferi drumul spre izbăvire.

Vântul tăcea, iar castelul, cu umbrele și luminile s ale pâlpâind, aștepta împlinirea destinului.