luni, 29 iulie 2024

***

 Un imn francez lui Eminescu 

(după Lucien Bazin) 


Ştefan Octavian Iosif


"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale

Și scârba ta născută din vanele plăceri,

Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri...

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.


Și am citit o parte din opera-ți măiastră;

Sub biciul suferinței umane te zăresc

Trist, implorând în graiul tău dulce românesc

Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.


Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,

Bogat în idealuri și falnice avânturi

Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,

În care se trezește al Romei geniu antic.


Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște

Același sânge nobil al rasei vechi latine,

Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,

Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!


De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.

Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,

Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:

Poeții mari sunt domnii pământului întreg!


Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere

Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale

Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,

Imens răsunătoare când geme de durere...


Durerea e obștească: acid e-al ei sărut...

Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:

Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe

Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut...


S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,

Pân' ce să treci în raiul etern scăldat în rază...

Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează

Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.


În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier

Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,

Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne

Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,


În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți

Cu negură de visuri, când singur îți arăți

Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,

Când raza ei coboară peste câmpii și munți,

În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,

Când mările respiră o dulce adiere,

Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,

Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă...


Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi

Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,

Copil al României, o, bard menit să steie

Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi!"


Ştefan Octavian Iosif


Un zvon din sat în sat strabate

Si da poporului curaj,

El pleaca-n valuri tulburate

Si se îndreapta catre Blaj.


Sunt preoti si mireni, cu totii

Mânati de-acelasi ideal ?

În fruntea tuturora motii,

Mândria mândrului Ardeal.


Ei simt ca-ntâia oara-i leaga

Un dor adânc de neam întreg,

Alearga toti sa-l înteleaga ?

Si cât de bine-l înteleg!


Caci bat cincizeci de mii de piepturi,

Si-n ele inimi românesti

Cari striga: "Libertate! Drepturi

Pe plaiurile stramosesti!..."


O, sfânta zi de sarbatoare!

Popor voinic din vai si lunci,

Te-om mai vedea odata oare

Precum te-ai aratat atunci?


Povestea vremii ne învata

Ca orice rana are leac,

Dar o-ntâmplare-asa mareata

Zbucneste-o data la un veac!


Artişti


Ştefan Octavian Iosif


Trei vagabonzi la poarta-mi vin;

Artisti - o mica trupa:

Copiii dupa ei se tin,

Si câinii dau sa-i rupa...


Sunt doi micuti, e mama lor;

Ea, cu flasneta-n spate.

E-o zi de toamna, pic de nor,

Dar cât de triste-s toate!


Cu ochii dusi, ca în extaz,

Ea cânta, si ei joaca,

Îi cade parul pe obraz

Si praful o îneaca.


Ei joaca, sar si se-nvârtesc,

Împiedicati în zdrente;

Rasufla greu când se opresc

Si fac la reverente.


Întinde piciul istovit

O palarie sparta:

Comedia s-a ispravit,

De-acu - la alta poarta...


Pe urma celor ce s-au dus

Vârtej de frunze-alearga...

Ca multi mai poarta Cel-de-sus

Pe lumea asta larga!


Basm neisprăvit 


Ştefan Octavian Iosif


A fost o fata de-mparat

Frumoasa ca o zâna...

A fost o fata de-mparat

Cu ochi vicleni, cu par buclat,

Cu inima pagâna.


Sta visatoare-odata-n prag

Si-un paj trecea pe scara,

Sta visatoare-odata-n prag,

Si-n treacat îi sopti: ?Mi-esti drag,

Mi-esti drag din cale-afara!


A doua zi îi iese-n drum:

Mi-esti drag cât nu pot spune!î

A doua zi îi iese-n drum,

Si fuge, izbucnind acum

În hohote nebune...


Iubite, sa-ti mai spun ai vrea,

Cum s-a-ncheiat povestea?

Iubite, sa-ti mai spun ai vrea?...

Dar dac-ar fi povestea mea

În rândurile-acestea?


Când seara-n ceasuri de singurătate...


Ştefan Octavian Iosif


Când seara-n ceasuri de singuratate

Îmi sprijin fruntea visator pe mâna,

Povesti strabune, cântece uitate,

Cu glasuri de tilinci îndepartate,

Îmi amagesc iar gândul si ma-ngâna,

Si-atunci te vad plutind surâzatoare

Din negura de vremi basmuitoare...


Esti tu, izvor de noua poezie,

Prilej de gânduri vechi, urzite iara,

O, dragalasa muza populara!

În ochii tai e cer senin de vara,

Si fermecata mea copilarie

Mi-o readuci, de tine-ademenita...

Fii dar la vatra mea binevenita!


Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare

Asupra-mi iarasi linistea dorita,

Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,

Sa-mi para lumea pajiste-nflorita,

Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,

Sa pot trai, strain de glasul urii,

Ca un copil cuminte al naturii...


Cântec sfânt 


Ştefan Octavian Iosif


Cântecul ce-ades ti-l cânt

Când te-adorm în fapt de seara,

Puiule, e-un cântec sfânt,

Vechi si simplu de la tara.


Mama mi-l cânta si ea,

Si, la versul lui cel dulce,

Puiul ei se potolea

Si-o lasa frumos sa-l culce.


Azi te-adorm cu dânsul eu,

Ieri - el m-adormea pe mine,

Si-adormi pe tatal meu

Când era copil ca tine...


Mâine, când voi fi pamânt,

Nu uita nici tu - si zi-le,

Zi-le doina, cântec sfânt,

La copiii tai, copile!


Cântec vechi 


Ştefan Octavian Iosif


Codrule, stapânule,

Codrule, batrânule!

Misca-ti tu poienele

Si-ti ridica genele,

De priveste pâna-n zare:

Nu s-arata sir de care,

Sir de care ferecate,

Scârtâind împiedicate,

De-angarale-mpovarate,

De neferi înconjurate?...


Codrule, stapânule,

Codrule, batrânule!

Scutura-ti tu pletele

Sa s-adune cetele:

Cetele haiducilor,

Spaimele rascrucilor,

Sa rastoarne carele,

Vânzolind covoarele,

Sa desfunde lazile,

Sa-si împarta prazile...


Clopotele din Nürnberg 


Ştefan Octavian Iosif


La Nürnberg, în vechiul castel,

Stateam rezemat de-o fereastra,

Privind cum se-mbraca sub el

Orasul în negura-albastra.


Si purpur plutea în fâsii

Prin negura vânata-a serii,

Pe uliti stravechi si pustii

Robite de vraja tacerii.


Si cum ramasesem visând,

Un clopot începe sa sune

Asa de duios si de blând

De parca o ruga ar spune...


El suna, si alte-i raspund

Cântând ca argintul de clare,

Si-odata s-aude, din fund,

Si clopotul domului mare!


Si valuri de-adânci armonii

Plutesc în fantastice zboruri,

Parând ca sunt sute si mii

De îngeri ce murmura-n coruri...


Dar eu, ca furat de un val,

Pierdut în concertul haotic,

Ma vad într-o sala de bal,

O sala-n maretul stil gotic.

Si alba ca albul din crin,


Ca umbra din umbra usoara,

De mine s-apropie lin

O falnica, blonda fecioara.

Eu stau si de-abia mai respir,


Cuprins de-o sfiala stângace,

Dar ochii ei mari de safir

Îmi spun ca doreste sa joace.

Si-ajunge doar bratul sa-ntind,


Ea bratu-i pe umar mi-asaza,

Si stam sa pornim dantuind...

Când muzica brusc înceteaza;

Cu pasul greoi, un strajer


Îmi tulbura singuratatea,

Iar glasul lui aspru: "Mein Herr

Îmi striga ? se-nchide cetatea!"


Doi prieteni


Ştefan Octavian Iosif


S-a stins pe uliti cel din urma zvon.

Arar un pas rasuna monoton

Pe trotuarul luciu si pustiu...


La colt, în umbra, micul vizitiu

Asteapta un tramvai întârziat:

El si calutul lui, doi bieti fârtati,

Batuti de vânt si ploi,

Ce bine se-nteleg ei amândoi!


Pe dupa gât el i-a trecut un brat,

Si fruntea si-a-ngropat-o-n coama

Tovarasului credincios si blând...


Iar calul, nemiscat si el de teama

Sa nu-i alunge visul prea curând,

Ciuleste doar urechea, când si când,

În linistea târzie ascultând...


Si ninge peste ei si nu-si dau seama.


Cântec de leagăn


Ştefan Octavian Iosif


O grădină îngeri meșteri

Zugrăvit-au la fereastră,

Și e frig în casa noastră,

Ca subt bolta unei peșteri

Dormi, copile, dormi!


Vântul în ogeag suspină,

Mișcă-ntruna clampa ușii;

Amorţit-au greieruşii

Sub căuşul de făină –

Dormi, copile, dormi!


Ce ridici mânuţa mică?…

Fulgii albi de nea se scutur:

Peste cap îți zboară-un flutur,

Ciripeşte-o rândunică…

Dormi, copile, dormi!


Elegie 


Ştefan Octavian Iosif


De ce asa de trist ramâi

Si trist înabusi un suspin,

Când rândunici în tara vin

Din tari cu rodii si lamâi

Si vezi cocorii cei dintâi

Rotindu-se sub cer senin?


De ce asa de trist revii

Si trist ramâi, suspini stingher,

Când negurile iernii pier

Si roua scânteie-n câmpii

Si mii de ciocârlii zglobii

S-avânta ciripind la cer?


De ce asa de trist suspini

Si trist ramâi atuncea când

Vezi florile-nflorind pe rând

(Si chiar macesii plini de spini)

Si vezi pe-alee, prin gradini,

Parechi de-ndragostiti trecând?


- Cum n-ai fi trist, cum n-ai ofta

Când numai dragoste respiri

În tot cuprinsul mândrei firi,

Când toate râd în preajma ta

Si plânge-n tine inima

Însângerata de-amintiri?...


Acolo


Ştefan Octavian Iosif


Tu, singuratică şi-albastră,

Rătăcitoare-n infinit,

La ce mă chemi necontenit

Acolo-n colţul de fereastră,

Să te ador înmărmurit?...


Şi spune-mi ce-nrudită vrajă

Şi ce îndepărtat mister

Mă face pururi să te cer

Deasupra capului de strajă,

Stea singuratică pe cer?...


Mandolinate 


Ştefan Octavian Iosif


Cand l-a zarit venea in sus

Din rasarit, ea din apus

De nu ma-nsel era-n april,

Copil si el, si ea copil.


Cum s-au vazut, cum si-au zambit

Dragi si-au cazut si s-au iubit

Si-au hoinarit in jos si-n sus


Spre rasarit si spre apus.

Dar ceasul cel fatal veni

Ea rase, el ingalbeni.

S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.


S-au despartit si ea s-a dus

Spre rasarit, el spre apus.


Te prind fiori privind la flori,

Vai, cand mai treci pe vechi poteci

Si vezi trecand parechi la brat

Te-opresti din drum si cum oftezi

Si chemi in gand un bland profil

Si gemi plangand nebun ca un copil.


Eu stiu cat sunt de efemer,

Un fulg in vant dar, pana pier,

Vreau sa te cant, un cantec sfant

Cum n-a sunat mai minunat

Nici pe pamant si nici in cer

Si-atata-ti cer, in schimb, ca pret

Doar sa zambesti cand, trist, pe drum

Il intalnesti pe cantaret

Tu numai cum sti sa zambesti.


Amintire


Ştefan Octavian Iosif


E seara, frig de toamna... O, palida icoana,

De ce-mi tot vii în minte mereu si în tot locul?

Tu-mi rascolesti în suflet o dureroasa rana,

Si, întristat si singur, ma uit cum arde focul...


Când mi-aparu în cale salbateca fecioara,

Era asa de trista, si buna, si cuminte,

Încât fara de veste simtii ca ma-nfioara

Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte.


Si martor mi-este cerul de dragostea curata

Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul,

Dar parca o sfiala ma cuprindea deodata

Si nu i-am dat prilejul sa-mi banuiasca gândul.


Când am plecat pe urma departe-n lumi straine,

Abia-mi întinse mâna, o vorba nu-mi raspunse;

Ca-n ochii ei cei negri putea citi oricine

Mândria chinuita a dragostei ascunse...


Eu singur n-am vazut-o, eu singur n-am citit-o,

Eram cu mintea dusa când mi-a zâmbit norocul.

Mi-a daruit o clipa, dar am nesocotit-o,

Si astazi trist si singur ma uit cum arde focul...


Veselie


Ştefan Octavian Iosif


La orândă-i o beţie

Straşnică în astă-seară!

Nimeni nu mai vrea să ştie

Ce viforniţă e-afară...

Glasuri vesele răsună,


Zic vioare, urlă vântul...

Joacă toţi cu voie bună,

Duduie sub ei pământul!

Dând uitării grija, scârba,


Inima în piept le saltă...

Pân' şi popa-i trage sârba,

Cu creştinii laolaltă!

Bate-n cizme, stă să cadă,


Dând potcapul către ceafă...

Trei moşnegi aprinşi la sfadă

Se-ndulcesc din o garafă...

Şi petrec! E o urgie


A lui Dumnezeu afară,

Dar e-atâta veselie

La orândă-n astă-seară!...

Orândă — cârciumă.


Când seara-n ceasuri de singurătate... 


Ştefan Octavian Iosif


Când seara-n ceasuri de singuratate

Îmi sprijin fruntea visator pe mâna,

Povesti strabune, cântece uitate,

Cu glasuri de tilinci îndepartate,

Îmi amagesc iar gândul si ma-ngâna,

Si-atunci te vad plutind surâzatoare

Din negura de vremi basmuitoare...


Esti tu, izvor de noua poezie,

Prilej de gânduri vechi, urzite iara,

O, dragalasa muza populara!

În ochii tai e cer senin de vara,

Si fermecata mea copilarie

Mi-o readuci, de tine-ademenita...

Fii dar la vatra mea binevenita!


Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare

Asupra-mi iarasi linistea dorita,

Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,

Sa-mi para lumea pajiste-nflorita,

Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,

Sa pot trai, strain de glasul urii,

Ca un copil cuminte al naturii...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...