Un imn francez lui Eminescu
(după Lucien Bazin)
Ştefan Octavian Iosif
"Cunosc povestea tristă și scurtă-a vieții tale
Și scârba ta născută din vanele plăceri,
Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri...
Năluca urmărită de tine-n veci pe cale.
Și am citit o parte din opera-ți măiastră;
Sub biciul suferinței umane te zăresc
Trist, implorând în graiul tău dulce românesc
Pe amor, pe tiranul divin din lumea noastră.
Dar mai presus citit-am poemul tău romantic,
Bogat în idealuri și falnice avânturi
Ce-o să-ți rodească neamul, vrăjit de-acele cânturi,
În care se trezește al Romei geniu antic.
Și mi-am adus aminte atunci că-n voi renaște
Același sânge nobil al rasei vechi latine,
Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine,
Și m-a cuprins mândria că te-am putut cunoaște!
De-atunci și munca-ți sfântă cu dragoste-o aleg.
Ci, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpine,
Te-aș fi-nțeles eu totuși, citindu-te pe tine:
Poeții mari sunt domnii pământului întreg!
Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere
Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale
Vor plânge la accentul sublim al lirei tale,
Imens răsunătoare când geme de durere...
Durerea e obștească: acid e-al ei sărut...
Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe:
Înlănțuindu-ți gâtul cu brațele-ucigașe
Te-a strâns așa de tare, că lira ți-a tăcut...
S-a stins a ta gândire în noaptea blestemată,
Pân' ce să treci în raiul etern scăldat în rază...
Dar opera-ți rămâne și duhul tău veghează
Asupra țării tale în doliu-nveșmântată.
În negrele amurguri, când ne-nfioară-un vaier
Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne,
Când strop cu strop, în taină, din nevăzute urne
Necunoscute lacrimi alunecă prin aer,
În tristele amurguri ce-mbracă-a noastre frunți
Cu negură de visuri, când singur îți arăți
Al lunii disc de aur vrăjind singurătăți,
Când raza ei coboară peste câmpii și munți,
În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă,
Când mările respiră o dulce adiere,
Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere,
Și țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe mireasă...
Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi
Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scânteie,
Copil al României, o, bard menit să steie
Alături de stăpânii slăviți ai Nemuririi!"
Ştefan Octavian Iosif
Un zvon din sat în sat strabate
Si da poporului curaj,
El pleaca-n valuri tulburate
Si se îndreapta catre Blaj.
Sunt preoti si mireni, cu totii
Mânati de-acelasi ideal ?
În fruntea tuturora motii,
Mândria mândrului Ardeal.
Ei simt ca-ntâia oara-i leaga
Un dor adânc de neam întreg,
Alearga toti sa-l înteleaga ?
Si cât de bine-l înteleg!
Caci bat cincizeci de mii de piepturi,
Si-n ele inimi românesti
Cari striga: "Libertate! Drepturi
Pe plaiurile stramosesti!..."
O, sfânta zi de sarbatoare!
Popor voinic din vai si lunci,
Te-om mai vedea odata oare
Precum te-ai aratat atunci?
Povestea vremii ne învata
Ca orice rana are leac,
Dar o-ntâmplare-asa mareata
Zbucneste-o data la un veac!
Artişti
Ştefan Octavian Iosif
Trei vagabonzi la poarta-mi vin;
Artisti - o mica trupa:
Copiii dupa ei se tin,
Si câinii dau sa-i rupa...
Sunt doi micuti, e mama lor;
Ea, cu flasneta-n spate.
E-o zi de toamna, pic de nor,
Dar cât de triste-s toate!
Cu ochii dusi, ca în extaz,
Ea cânta, si ei joaca,
Îi cade parul pe obraz
Si praful o îneaca.
Ei joaca, sar si se-nvârtesc,
Împiedicati în zdrente;
Rasufla greu când se opresc
Si fac la reverente.
Întinde piciul istovit
O palarie sparta:
Comedia s-a ispravit,
De-acu - la alta poarta...
Pe urma celor ce s-au dus
Vârtej de frunze-alearga...
Ca multi mai poarta Cel-de-sus
Pe lumea asta larga!
Basm neisprăvit
Ştefan Octavian Iosif
A fost o fata de-mparat
Frumoasa ca o zâna...
A fost o fata de-mparat
Cu ochi vicleni, cu par buclat,
Cu inima pagâna.
Sta visatoare-odata-n prag
Si-un paj trecea pe scara,
Sta visatoare-odata-n prag,
Si-n treacat îi sopti: ?Mi-esti drag,
Mi-esti drag din cale-afara!
A doua zi îi iese-n drum:
Mi-esti drag cât nu pot spune!î
A doua zi îi iese-n drum,
Si fuge, izbucnind acum
În hohote nebune...
Iubite, sa-ti mai spun ai vrea,
Cum s-a-ncheiat povestea?
Iubite, sa-ti mai spun ai vrea?...
Dar dac-ar fi povestea mea
În rândurile-acestea?
Când seara-n ceasuri de singurătate...
Ştefan Octavian Iosif
Când seara-n ceasuri de singuratate
Îmi sprijin fruntea visator pe mâna,
Povesti strabune, cântece uitate,
Cu glasuri de tilinci îndepartate,
Îmi amagesc iar gândul si ma-ngâna,
Si-atunci te vad plutind surâzatoare
Din negura de vremi basmuitoare...
Esti tu, izvor de noua poezie,
Prilej de gânduri vechi, urzite iara,
O, dragalasa muza populara!
În ochii tai e cer senin de vara,
Si fermecata mea copilarie
Mi-o readuci, de tine-ademenita...
Fii dar la vatra mea binevenita!
Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare
Asupra-mi iarasi linistea dorita,
Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,
Sa-mi para lumea pajiste-nflorita,
Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,
Sa pot trai, strain de glasul urii,
Ca un copil cuminte al naturii...
Cântec sfânt
Ştefan Octavian Iosif
Cântecul ce-ades ti-l cânt
Când te-adorm în fapt de seara,
Puiule, e-un cântec sfânt,
Vechi si simplu de la tara.
Mama mi-l cânta si ea,
Si, la versul lui cel dulce,
Puiul ei se potolea
Si-o lasa frumos sa-l culce.
Azi te-adorm cu dânsul eu,
Ieri - el m-adormea pe mine,
Si-adormi pe tatal meu
Când era copil ca tine...
Mâine, când voi fi pamânt,
Nu uita nici tu - si zi-le,
Zi-le doina, cântec sfânt,
La copiii tai, copile!
Cântec vechi
Ştefan Octavian Iosif
Codrule, stapânule,
Codrule, batrânule!
Misca-ti tu poienele
Si-ti ridica genele,
De priveste pâna-n zare:
Nu s-arata sir de care,
Sir de care ferecate,
Scârtâind împiedicate,
De-angarale-mpovarate,
De neferi înconjurate?...
Codrule, stapânule,
Codrule, batrânule!
Scutura-ti tu pletele
Sa s-adune cetele:
Cetele haiducilor,
Spaimele rascrucilor,
Sa rastoarne carele,
Vânzolind covoarele,
Sa desfunde lazile,
Sa-si împarta prazile...
Clopotele din Nürnberg
Ştefan Octavian Iosif
La Nürnberg, în vechiul castel,
Stateam rezemat de-o fereastra,
Privind cum se-mbraca sub el
Orasul în negura-albastra.
Si purpur plutea în fâsii
Prin negura vânata-a serii,
Pe uliti stravechi si pustii
Robite de vraja tacerii.
Si cum ramasesem visând,
Un clopot începe sa sune
Asa de duios si de blând
De parca o ruga ar spune...
El suna, si alte-i raspund
Cântând ca argintul de clare,
Si-odata s-aude, din fund,
Si clopotul domului mare!
Si valuri de-adânci armonii
Plutesc în fantastice zboruri,
Parând ca sunt sute si mii
De îngeri ce murmura-n coruri...
Dar eu, ca furat de un val,
Pierdut în concertul haotic,
Ma vad într-o sala de bal,
O sala-n maretul stil gotic.
Si alba ca albul din crin,
Ca umbra din umbra usoara,
De mine s-apropie lin
O falnica, blonda fecioara.
Eu stau si de-abia mai respir,
Cuprins de-o sfiala stângace,
Dar ochii ei mari de safir
Îmi spun ca doreste sa joace.
Si-ajunge doar bratul sa-ntind,
Ea bratu-i pe umar mi-asaza,
Si stam sa pornim dantuind...
Când muzica brusc înceteaza;
Cu pasul greoi, un strajer
Îmi tulbura singuratatea,
Iar glasul lui aspru: "Mein Herr
Îmi striga ? se-nchide cetatea!"
Doi prieteni
Ştefan Octavian Iosif
S-a stins pe uliti cel din urma zvon.
Arar un pas rasuna monoton
Pe trotuarul luciu si pustiu...
La colt, în umbra, micul vizitiu
Asteapta un tramvai întârziat:
El si calutul lui, doi bieti fârtati,
Batuti de vânt si ploi,
Ce bine se-nteleg ei amândoi!
Pe dupa gât el i-a trecut un brat,
Si fruntea si-a-ngropat-o-n coama
Tovarasului credincios si blând...
Iar calul, nemiscat si el de teama
Sa nu-i alunge visul prea curând,
Ciuleste doar urechea, când si când,
În linistea târzie ascultând...
Si ninge peste ei si nu-si dau seama.
Cântec de leagăn
Ştefan Octavian Iosif
O grădină îngeri meșteri
Zugrăvit-au la fereastră,
Și e frig în casa noastră,
Ca subt bolta unei peșteri
Dormi, copile, dormi!
Vântul în ogeag suspină,
Mișcă-ntruna clampa ușii;
Amorţit-au greieruşii
Sub căuşul de făină –
Dormi, copile, dormi!
Ce ridici mânuţa mică?…
Fulgii albi de nea se scutur:
Peste cap îți zboară-un flutur,
Ciripeşte-o rândunică…
Dormi, copile, dormi!
Elegie
Ştefan Octavian Iosif
De ce asa de trist ramâi
Si trist înabusi un suspin,
Când rândunici în tara vin
Din tari cu rodii si lamâi
Si vezi cocorii cei dintâi
Rotindu-se sub cer senin?
De ce asa de trist revii
Si trist ramâi, suspini stingher,
Când negurile iernii pier
Si roua scânteie-n câmpii
Si mii de ciocârlii zglobii
S-avânta ciripind la cer?
De ce asa de trist suspini
Si trist ramâi atuncea când
Vezi florile-nflorind pe rând
(Si chiar macesii plini de spini)
Si vezi pe-alee, prin gradini,
Parechi de-ndragostiti trecând?
- Cum n-ai fi trist, cum n-ai ofta
Când numai dragoste respiri
În tot cuprinsul mândrei firi,
Când toate râd în preajma ta
Si plânge-n tine inima
Însângerata de-amintiri?...
Acolo
Ştefan Octavian Iosif
Tu, singuratică şi-albastră,
Rătăcitoare-n infinit,
La ce mă chemi necontenit
Acolo-n colţul de fereastră,
Să te ador înmărmurit?...
Şi spune-mi ce-nrudită vrajă
Şi ce îndepărtat mister
Mă face pururi să te cer
Deasupra capului de strajă,
Stea singuratică pe cer?...
Mandolinate
Ştefan Octavian Iosif
Cand l-a zarit venea in sus
Din rasarit, ea din apus
De nu ma-nsel era-n april,
Copil si el, si ea copil.
Cum s-au vazut, cum si-au zambit
Dragi si-au cazut si s-au iubit
Si-au hoinarit in jos si-n sus
Spre rasarit si spre apus.
Dar ceasul cel fatal veni
Ea rase, el ingalbeni.
S-au despartit si ea s-a dus
Spre rasarit, el spre apus.
S-au despartit si ea s-a dus
Spre rasarit, el spre apus.
Te prind fiori privind la flori,
Vai, cand mai treci pe vechi poteci
Si vezi trecand parechi la brat
Te-opresti din drum si cum oftezi
Si chemi in gand un bland profil
Si gemi plangand nebun ca un copil.
Eu stiu cat sunt de efemer,
Un fulg in vant dar, pana pier,
Vreau sa te cant, un cantec sfant
Cum n-a sunat mai minunat
Nici pe pamant si nici in cer
Si-atata-ti cer, in schimb, ca pret
Doar sa zambesti cand, trist, pe drum
Il intalnesti pe cantaret
Tu numai cum sti sa zambesti.
Amintire
Ştefan Octavian Iosif
E seara, frig de toamna... O, palida icoana,
De ce-mi tot vii în minte mereu si în tot locul?
Tu-mi rascolesti în suflet o dureroasa rana,
Si, întristat si singur, ma uit cum arde focul...
Când mi-aparu în cale salbateca fecioara,
Era asa de trista, si buna, si cuminte,
Încât fara de veste simtii ca ma-nfioara
Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte.
Si martor mi-este cerul de dragostea curata
Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul,
Dar parca o sfiala ma cuprindea deodata
Si nu i-am dat prilejul sa-mi banuiasca gândul.
Când am plecat pe urma departe-n lumi straine,
Abia-mi întinse mâna, o vorba nu-mi raspunse;
Ca-n ochii ei cei negri putea citi oricine
Mândria chinuita a dragostei ascunse...
Eu singur n-am vazut-o, eu singur n-am citit-o,
Eram cu mintea dusa când mi-a zâmbit norocul.
Mi-a daruit o clipa, dar am nesocotit-o,
Si astazi trist si singur ma uit cum arde focul...
Veselie
Ştefan Octavian Iosif
La orândă-i o beţie
Straşnică în astă-seară!
Nimeni nu mai vrea să ştie
Ce viforniţă e-afară...
Glasuri vesele răsună,
Zic vioare, urlă vântul...
Joacă toţi cu voie bună,
Duduie sub ei pământul!
Dând uitării grija, scârba,
Inima în piept le saltă...
Pân' şi popa-i trage sârba,
Cu creştinii laolaltă!
Bate-n cizme, stă să cadă,
Dând potcapul către ceafă...
Trei moşnegi aprinşi la sfadă
Se-ndulcesc din o garafă...
Şi petrec! E o urgie
A lui Dumnezeu afară,
Dar e-atâta veselie
La orândă-n astă-seară!...
Orândă — cârciumă.
Când seara-n ceasuri de singurătate...
Ştefan Octavian Iosif
Când seara-n ceasuri de singuratate
Îmi sprijin fruntea visator pe mâna,
Povesti strabune, cântece uitate,
Cu glasuri de tilinci îndepartate,
Îmi amagesc iar gândul si ma-ngâna,
Si-atunci te vad plutind surâzatoare
Din negura de vremi basmuitoare...
Esti tu, izvor de noua poezie,
Prilej de gânduri vechi, urzite iara,
O, dragalasa muza populara!
În ochii tai e cer senin de vara,
Si fermecata mea copilarie
Mi-o readuci, de tine-ademenita...
Fii dar la vatra mea binevenita!
Ca-n alte vremi si-acum fa sa coboare
Asupra-mi iarasi linistea dorita,
Sa uit de tot, uitat de-orice ispita,
Sa-mi para lumea pajiste-nflorita,
Si orice zi sa-mi fie sarbatoare,
Sa pot trai, strain de glasul urii,
Ca un copil cuminte al naturii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu