***

 Trec vremile

(de Vasile Voiculescu)

"Trec vremile... ca niște ape

Și fața lumilor o spală...

Se luptă sufletul să scape

Din furtunoasa-nvălmășeală

Și din șuvoaiele de apă.

Ca-n încleștarea agoniei 

S-afunda iar și iar se suie.

Izbește-n porțile veciei,

Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,

Și iar s-afundă... și se suie!

Amintirea

(de Vasile Voiculescu)

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea

Iubirii noastre, tocmai ca o floare

Ce-ntr-un pahar își plânge strălucirea

Uitată-n colțul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.

Oglinda-n podini și-a holbat privirea.

Perdele lungi țin calea către soare...

Păianjenii și-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,

Din miezul veșted foile mâhnite

Se rup, treptat, cu-o mută iroseală,

Picând domol în umbra liniștită...

Și floarea amintirii, părăsită,

Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche și clocită."

Singurătatea

(de Vasile Voiculescu)

Adorm adânc Bucegii, și Noaptea-i netezește,

Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.

Sclipesc pe frunți golașe, ce somnul umezește,

Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare

Și dârele de ceață, ca niște șerpi, la poale

Se duc pe nesimțite și curg în depărtare

Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată

Și umblă, visătoare, pe streșini de-nălțime.

Stă ceasuri neclintită, de-o stânca răzimată,

Și câtă-n adâncime.

Dă drumul unei pietre și-ascultă-ncremenită,

Cum bubuie-n adâncuri până nu se mai aude,

Cu fața-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,

În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare...

Ascultă-n fund molifții vibrând ca niște clape.

Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,

Ca lebăda pe ape.

Așa își duce veghea pe culme sus, deșteaptă,

Și de urât tot timpul ea singură își ține...

Din când în când tresare și șade... parc-așteaptă

Dar, nimenea nu vine!"

Iubire îmbătrânită

(de Vasile Voiculescu)

De vreme ce iubirea, bătrână slăbănoagă,

Își ia de-acum toiagul și pleacă-ncet spre schit,

Cu silă smulge-i floarea ce-n mâna ei se roagă

Și țăndări fă oglinda în care s-a privit;

Sfâșie-i lung hlamida, despoaie-o de inele

Și-i zvârle-n foc condurii cu aur la călcâi.

Ucide-n cuib perechea de sure turturele

Ce v-a-ngânat sărutul în zilele dintâi;

Dar lasă-i amintirea cu miros trist de ceară:

Când va veghea în miezul tăcerii din chilii

La iezere de apă cu negură și seară,

Din sloiul ei să-și toarne urâtului făclii."

Durerea

(de Vasile Voiculescu)

"Oprită să se urce în Ceruri vreodată,

Durerea n-are aripi, să-și facă vânt,

Ci calcă, peste lespezi încovoiată,

Înger pururi încătușat de pământ.

 

Adâncu-i glas n-ajunge la stele...

Brațele-i vântură cenușă și lut,

Presărându-le peste răni grele.

Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

 

În ochii ei lucește, încă neînțeleasă,

Lumina, semnul Lui izbăvitor,

Și a pus-o mai presus, craiasă

Și pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu știe... Dar când somnul o doboară,

În miezul nopții și-al tăcerii,

Marii îngeri pe pământ coboară

Și se pleacă de sărută picioarele durerii."

Opera lui Vasile Voiculescu oglindește și astăzi lumina sufletului său, arătând totodată dorul nesfârșit de Dumnezeu și rodul bogat al rugăciunii inimii.

(Irina Ursachi)

„Doamne

În vârful copacului tău sunt o floare…

Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă legăn în talazul de azur și soare

Slavă Ție că n-am rămas în temnița humii,

Ci slobodă, spre cer, înfloritoare

Inima mea nu mai întârzie:

Zbucnește afară în limpezi petale

Să lege rod trainic, bob de poezie

Hrană zburătoarelor împărăției Tale

Petala mi-e cu aripa rudă

Miresme, cântec gata s-audă.

Zâmbesc sub luceafăr visările-mi grele,

Beau apele lumii, se umflă în ele

Păunii nopții cu cozile-n stele.

… Scuturați-mă vânturi mlădii ori haine,

Singură moartea e dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vămile și stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.

Cerul arunce-m i înapoi jos, ruina,

Pururea mărire Ție:

Floarea căzută din împărăție

A văzut Cerul și Ți-a sărutat lumina.”

Câteva minute de poezie....