***

 Asasinarea regelui Umberto al Italiei. Soția lui ar fi putut fi regina României 

Prințul Umberto s-a născut la Torino, pe atunci capitala Regatului Sardiniei, pe 14 martie 1844, chiar în ziua în care tatăl său împlinea 24 de ani, și a fost fiul lui Victor Emmanuel al II-lea și al Arhiducesei Adelaide a Austria. Copilul a fost educat de Massimo Taparelli, marchiz d’Azeglio, și de juristul Pasquale Stanislao Mancini, fiind învățat să fie ascultător și loial, să nu iasă din cuvântul tatălui și să-i sărute mâna înainte de a i se adresa.

Începând cu martie 1858, a început o carieră în armată, a luat parte la războaiele italiene de independență, a fost prezent la bătălia de la Solferino din 1859, iar în 1866 a comandat Divizia a XVI-a în Bătălia de la Villafranca.

Inițial, pentru Umberto s-au făcut planuri de căsătorie cu Arhiducesa Mathilde a Austriei, dar aceasta a murit în urma unui accident, la vârsta de 18 ani. Pe 21 aprilie 1868, Umberto s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Margherita Teresa Giovanna, Prințesă de Savoia, unicul lor fiu fiind Victor Emmanuel, prinț de Napoli. Personalitatea puternică a Margheritei a sporit popularitatea monarhiei, această soție frumoasă și generoasă aflându-se și pe lista pretendentelor principelui Carol I al României, căruia i se căuta o mireasă printre cele mai bine cotate prințese europene.

Relația dintre Margherita și Umberto nu a fost însă una prea fericită, iar zvonurile de la curtea regală sugerau că Umberto se întâlnea în continuare cu Eugenia Attendolo Bolognini, iubita lui de dinainte de căsătorie. Se pare că cei doi soți și-au întrerupt relațiile conjugale la doi ani după mariaj, de aceea Victor Emmanuel a rămas singurul lor copil. Cu toate acestea, niciodată nu și-au anunțat despărțirea, continuând să reprezinte împreună casa regală la toate evenimentele importante.

În timpul vizitelor pe care le-a făcut prin provinciile italiene, Margherita era atentă să poarte costume populare locale și să admire cu entuziasm toate obiceiurile, tradițiile și cultura regională, ceea ce a făcut-o mult mai populară decât era soțul ei. Era o femeie elegantă, supranumele care i s-a atribuit în epocă fiind “regina perlelor”, pentru că întotdeauna avea un șirag sclipitor de perle în jurul gâtului.

În ianuarie 1871, după unificarea Italiei și proclamarea Romei drept capitală a regatului, Margherita și Umberto s-au stabilit la Roma, unde ea și-a continuat misiunea, făcând din recepțiile pe care le oferea la curtea regală un centru de interes exclusivist și celebru în întreaga Europă.

Încercarea de asasinare a regelui Umberto de către Giovanni Passannante din noiembrie 1878 a determinat-o pe suverană să se implice și mai mult pentru a consolida prestigiul coroanei și a construi o politică de loialitate față de instituția monarhiei.

A adunat în jurul ei un cerc de intelectuali și artiști conservatori, cunoscut sub numele „Circolo della regina” (Cercul reginei) în celebrul său salon literar numit „giovedì della regina” (Joia reginei), care era frecventat de cei mai cunoscuți artiști și scriitori ai epocii.

Pe 29 iulie 1900, în timp ce se afla la Monza, regele Umberto I, care scăpase cu viață după tentativa de asasinat pusă la cale de anarhistul Giovanni Passannante, a fost ucis de un alt anarhist, Gaetano Bresci. Criminalul a fost prins și judecat, fiind condamnat la închisoare pe viață, pentru că pedeapsa cu moartea fusese abolită în Italia din 1889. Regele Umberto a fost înmormântat în Panteonul din Roma, alături de tatăl său, Victor Emmanuel al II-lea, pe 9 august 1900, fiind ultimul Savoia înmormântat acolo, pentru că fiul și succesorul său, Victor Emmanuel al III-lea, a murit în exil și a fost înmormântat temporar în Egipt, de-abia în 2017 rămășițele sale fiind transferate la Vicoforte, lângă Cuneo.

Regina a fost privită de italieni cu o imensă compansiune, creându-se în jurul ei un adevărat mit. Conștientă de această creștere de popularitate, văduva a acționat în consecință, ridicând și mai mult prestigiul monarhiei. Unicul ei fiu, Victor Emmanuel al III-lea, a preluat tronul Italiei la vârsta de 30 de ani, iar soția acestuia, discreta Elena de Muntenegru, a devenit suverană.

În calitate de regină mamă, Margherita a făcut un pas în spate, dar acest lucru nu a însemnat că s-a retras din viața publică, ci a rămas o figură publică dominantă, îndeplinindu-și în continuare atribuțiile dinastice, făcând vizite oficiale la spitale și biserici și oferind asistență materială persoanelor nevoiașe.

Spre deosebire de majoritatea naționaliștilor, s-a opus Primului Război Mondial, iar după ce a izbucnit conflagrația a transformat una dintre reședințele ei în spital și s-a angajat activ în cadrul Crucii Roșii.

După încheierea războiului, fosta suverană s-a temut că valul revoluționar socialist din est va duce la sfârșitul monarhiei italiene. Acest lucru, combinat cu naționalismul ei destul de pronunțat, a determinat-o să sprijine regimul fascist al lui Benito Mussolini, deși nu și-a exprimat niciodată în mod explicit adeziunea față de el.

Margherita a murit pe 4 ianuarie 1926, la vârsta de 74 de ani, la reședința sa din Bordighera, locul unde petrecea câteva luni în fiecare an datorită climei blânde din zonă. Trupul ei a fost transportat a doua zi cu trenul regal într-un ceremonial solemn și a fost înmormântat alături de cel al regelui Umberto în Pant eonul din Roma.