marți, 30 iulie 2024

***

 Plecarea


Au trecut câțiva ani de când holera, cu ghearele ei ascuțite asemenea celor mai ucigătoare săgeți, a subjugat satul necăjit, ce nici măcar nu apărea pe harta geografică a României.

Gabriel era acum bărbat, un voinic în toată firea, înalt și frumos, cu pletele șatene ce evidențiau frumusețea tinereții și îndrăgosteau multe inimi. Ochii lui erau lumină din lumină, purta barbă și mustață de părea un zeu de piatră sau un voievod înrădăcinat în plaiul strămoșesc, în brazda țării sale. Era îndrăgostit de natură, de pământurile natale, de apele și de stejarii seculari, de pădure și de caii sălbatici, de sălcii și de bărcile din lemn vopsite în verde sau albastru, încă din fragedă pruncie, dar nu avea pace. 

Ca efect al năpastei ce se abătuse asupra țărânei de baștină, devenise trist, împovărat de regretul ucigător ce-i săpa în conștiință, căci multe suflete din comunitate muriseră și la fiecare ceas și cântat de cocoș, un cucurigu răgușit îi amintea cum murea câte un om, ca la un ordin al întunericului. Satul părea mort și șters. 

Holdele de grâu și de ovăz, păsările din ogradă, pădurile, izvoarele, toate erau înnegurate, glasul întunecimii pătrunzând năvalnic și în sufletul flăcăului, copleșindu-l. Se simțea mic și slab, firav ca o frunză pe care vântul o îndoaie și o poartă după bunul său plac.

Un gând îi fulgeră prin minte să îl potcovească pe Robby, și să se retragă în pădurea Somova, conștient că de acolo își poate ajuta familia așa cum a învățat. 

Ochii i se aprinseră într-o lucire de izbândă și speranță vie, făcându-l subit să se simtă puternic. 

Haina de praf a văzduhului de deasupra ulițelor se zdrențuia, dezgolind trupul îndoliat și bolnav al satului.

Ușa de lemn a căsuței scârțâia din toate încheieturile, iar în ultima noapte, Gabriel urma să o închidă cu două bucăți de lemn proptite în ușă, ca un zăvor, știind că prima persoană venită în vizită o va deschide.

A plecat în zori fără să le mai spună alor lui, ca să evite durerea unei noi despărțiri. 

Un vas de lut se crapă și din el curg picături de apă din fântână. 

Ca printr-o visare aievea, feciorul se ridică din patul cald și își pune într-o traistă câteva lucruri: o sticlă cu apă, câteva unelte, semințe de fructe și cereale, câțiva vlăstari de cireș, câțiva bănuți într-o pungă, cerneală și hârtie de scris. 

Iese din casă și pune șaua pe calul somnoros încă și aude în mintea lui urletul sălbatic al pădurii în bezna nopții și vântul care șuieră ca un pact al vieții cu moartea.

Își mai pregătește pentru drum o lopată, semințe de grâu și flori, o sapă, spice de orz și câteva ulcele, o cană și ulcioare din lut pe care le-a îndesat într-un sac lung, legat cu fâșii de cârpă, unde pusese și o pătură groasă din lână, o hartă pe care i-o dăduseră păstorii, câteva haine de schimb, ceară de albine, ață, sfoară și un ciocan.

Dintr-odată, cum stătea el așa, pregătit să se arunce în vâltoarea noii aventuri și după ce-și pusese în practică planul de-a pleca, aude un muget ca al unei cornute rănite de pușca celui mai iscusit vânător și, în depărtări, în legănarea copacilor, observă oglindirea unei sfere de lumină opalină. Gabriel rămâne cu privirea țintă către acel cerc mare și luminos, care se reflectă deasupra crengilor bogate și rămuroase și care parcă se stinge apoi în verdeața ierbii. Doi fluturi mari și albaștri se așezaseră pe botul calului său, pământul de sub picioare devenea roșu, iar soarele părea un lan de aur peste crestele pietroase îndepărtate ale munților.

– E vremea, șopti Gabriel.

– Haide, să pornim la drum, i se adresă el calului.

Pe un platou cu ierburi și frunziș des, licăreau ochii vulturului ca două luni negre. 

Astrul ardea vulcanic peste desișurile albastre și prin scorburile adânci și întunecate ale copacilor putreziți.

Cei doi prieteni porniră la drum, nu înainte ca Gabriel să rostească o ultimă rugăciune în curtea casei sale.

– Te las cu bine, draga mea căsuță. Nu voi uita niciodată că aici mi-am petrecut minunata copilărie. Aici mi-am îmbrățișat frații și ne-am pansat genunchii juliți, aici am ascultat povești din gura cea plină cu miere a mamei mele. Aici mirosea pâinea a vatră, și focul sobei îmi șoptea basme cu păduri și zâne, cu flăcări și cenușă.

Pe sub gene-i curg lacrimi calde ce se preling ușor pe obrajii lui nebărbieriți. Gabriel se șterge cu dosul mânecii de la haină.

– Oh, n-am să plâng, ci am să vă ajut curând, își spuse el pe un ton bărbătesc.

Cu privirea neclintită pe drumul șerpuit al străzilor, cu picioarele care pășeau doar înainte, Gabriel și Robby dispar în zare fără a privi în urmă. 

Nu îl dureau durerile lui, ci îl durea, sfâșiindu-l, moartea multor oameni. 

Robby merge la galop, obosit după o bucată bună de drum spre cărările necunoscute și enigmatice ale pădurii Somova.

Gabriel își amintește de pușca pe care o moștenise de la bunicul său din partea tatălui, un vechi soldat care luptase în războaiele din trecut. 

Bunicul său îi povestise adesea despre bătăliile în care fusese implicat și despre curajul necesar pentru a-ți apăra țara și familia. 

Pușca, un vechi model Martini-Henry, fusese păstrată cu grijă în casa familiei, ca un simbol al trecutului și al sacrificiilor făcute.

Înainte de plecare, Gabriel o scosese din vechiul dulap de lemn unde fusese ascunsă ani de zile. O lustruise și verificase fiecare piesă, asigurându-se că încă funcționează perfect. Bunicul său îi arătase cândva cum să o folosească și să o întrețină, iar acele lecții îi reveniseră acum în minte, ca și cum ar fi fost ieri.

Astfel, cu pușca încărcată și pregătită, Gabriel se simțea mai încrezător în fața necunoscutului, hotărât să folosească orice mijloc pentru a-și proteja familia și comunitatea.


Planul


Gabriel a plecat după cei șapte ani de instruire, iar la final a primit o hartă specială. Aceasta nu era o simplă hartă a pădurii, ci harta astrală a acesteia, vizibilă și descifrabilă doar de cei inițiați în tainele zamolxiene.

Harta ducea la un portal către dimensiunea a cincea, o dimensiune care dezvăluia locuri și obiecte ascunse, protejate de magia ancestrală.

După nunta zeiței focului cu stăpânul apelor, Perla Tămăduitoare a fost ascunsă în inima pădurii în 5D, şi doar un inițiat de rang înalt putea avea acces la ea. 

Gabriel era unul dintre acești puțini aleși, iar misiunea sa era de o importanță capitală pentru echilibrul lumii in care trăia.

Harta, pe care Gabriel o scotea acum din traista sa, era acoperită de simboluri stranii și linii luminoase ce se schimbau în funcție de poziția stelelor. Obstacolele marcate pe hartă nu erau doar fizice, ci și energetice, fiecare necesitând o soluție diferită – de la dezlegarea unor ghicitori complexe la utilizarea unor incantații specifice.

Gabriel se așeză pe un pin căzut, scoase harta și începu să o studieze cu atenție. Flori de foc se învârteau ca într-o horă în apropiata priveliște, dar se făcu că nu observă. Îi dă să bea apa calului său, Robby, și privește harta, apăsând cu degetul arătător un punct roșu. 

– Suntem aici, Robby, îi spuse el calului său. Mai avem de străbătut patruzeci de zile și apoi vom construi un adăpost.

Motivul pentru care aveau nevoie de patruzeci de zile era legat de ciclicitatea magică a pădurii. În acea perioadă, constelațiile se aliniau într-un mod specific, dezvăluind treceri ascunse și protejându-i pe călători de pericolele nevăzute ale dimensiunii a cincea. 

Planul lui Gabriel era să ajungă la locul unde Perla Tămăduitoare era ascunsă și să o recupereze înainte ca această aliniere să se destrame, ceea ce ar fi făcut pădurea impenetrabilă pentru încă o sută de ani.

Fiecare zi era plină de provocări. Gabriel trebuia să descifreze harta, să interpreteze semnele și să găsească cea mai sigură cale de a avansa. Obstacolele erau diverse: râuri cu ape vrăjite, copaci vorbitori care cereau răspunsuri la enigme, creaturi mitice care trebuiau îmbunate sau înfruntate. Însă Gabriel era pregătit, căci antrenamentul său de șapte ani îi oferise toate cunoștințele necesare pentru a înfrunta aceste încercări.

Astfel, Gabriel și Robby își continuau călătoria, având mereu în minte scopul lor suprem: găsirea perle i tămăduitoare și reinstaurarea echilibrului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

 BOALA – MARIN SORESCU Doctore, simt ceva mortal Aici, în regiunea ființei mele Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele Iar noaptea lun...