miercuri, 31 iulie 2024

***

 Păstorul din pădurea Somova 


( Fragment)


– Vedeți, copii, natura ne dă întotdeauna lecții valoroase. Furtunile trec, iar după ele vine mereu seninul. Să țineți minte asta și să nu vă temeți de greutăți, pentru că după ele vin momente frumoase – le spuse ea cu voce caldă.

– Da, doamna! Vom ține minte! – strigară copiii în cor, simțindu-se mai puternici și mai uniți ca niciodată.

Gabriel, însă, simțea ceva diferit. În timp ce cuvintele doamnei Angela reverberau în aerul încărcat de mirosul ploii, mintea lui se întorcea la viziunile sale ciudate, la pădurea Somova, cu arborii ei îmbrățișați de umbre și mistere. Furtuna de afară părea să oglindească tulburările din visele sale, acele imagini ireale și pline de enigme pe care nu îndrăznea să le împărtășească cu nimeni.

O neliniște sfâșietoare i se instalase în suflet, ca o umbră lungă și rece ce nu putea fi alungată. Se simțea prins între două lumi, una a realității școlii și prietenilor săi, cealaltă a viselor ce-i dezvăluiau taine nepământene. La fel cum Frodo simțea povara inelului, Gabriel purta în el povara acelor viziuni, un secret ce-i apăsa inima cu o greutate insuportabilă.

În fiecare noapte, aștepta somnul nu doar pentru odihnă, ci pentru a descifra mesajele ascunse în acele peisaje onirice, unde creaturi ciudate se strecurau printre copaci străvechi și lumina avea o calitate eterică, aproape mistică. Era ca și cum visele lui îl chemau spre ceva necunoscut și adânc, o chemare pe care nu o putea ignora, dar nici înțelege pe deplin.

Neliniștea lui Gabriel era asemenea unei furtuni interioare, cu tunete și fulgere ce-i zdruncinau sufletul. Știa că trebuie să găsească răspunsuri, să înfrunte umbrele ce-l urmăreau, asemenea unui erou chemat la o misiune de care depindea nu doar propria sa pace, ci și ceva mult mai vast și important.

Cu ochii întunecați de gânduri, privi spre cerul ce începea să se limpezească. Curcubeul se arcuia pe bolta cerului, semn al speranței și al noilor începuturi. Dar pentru Gabriel, acea speranță venea cu întrebări și incertitudini. Ce rol avea el în această poveste ce se desfășura atât de straniu în visele sale? Și ce anume îl aștepta dincolo de limitele realității pe care o cunoștea?

Sufletul lui era un câmp de bătălie, la fel cum Pământul este scena conflictului dintre bine și rău. Gabriel simțea că era doar începutul unei călătorii lungi și periculoase, una care avea să-l ducă în adâncuri neexplorate ale propriei sale ființe și ale lumii din jur.

La scovergi

O după-amiază însorită se lăsa peste satul tenebros. Copiii erau pe ulițe și se jucau departe de griji și gânduri grele. Mioara, cea deșirată, cu obrajii plini de pistrui și părul roșcovan, țipa de mama focului:

– Să mergem după scovergi, copii, că am să leșin de foame.

– Mai așteaptă puțin, se auzea vocea răgușită a lui Ionel, un copil sfrijit cu părul creț și cu niște ochi mari și verzi, de păreau a fi boabe necoapte de struguri. Era preocupat cu un joc nou, încercând să-și facă un zmeu să zboare.

Gabriel și Ana s-au trântit pe iarba arsă, părând legănați de floarea-soarelui într-un tunel al astrului. Pruncii se odihneau, simțindu-și genunchii juliți cu urme de sânge uscat. La casa cu numărul 10, se găsea brutăria satului și a copilăriei lui Ionel. Ionel iubea această brutărie, pufăind aburul de covrigi aromați și mirosul de vanilie prin țeava ruginită, ieșind ca un ciot din cărămida zidului. Copiii se aflau deja în fața porții care scârțâia, cu trepte înguste și chinuite.

– Hei, Ionel, ți-a mai rămas loc în stomac după toți covrigii ăia de ieri? – îl întrebă Gabriel, zâmbind șiret.

– Sigur că da! Întotdeauna e loc pentru scovergi – răspunse Ionel râzând.

– Dacă totuși mâncăm prea multe, crezi că o să ne transformăm în scovergi? – întrebă Mioara, jucăușă.

– Eu vreau să fiu o scovergă cu zahăr pudră! – spuse Ana, cu ochii mari de entuziasm.

– Atunci eu voi fi una cu brânză! Ce zici, Ionel, tu ce vrei să fii? – întrebă Gabriel.

– Eu o să fiu scoverga care mănâncă toate celelalte scovergi! – răspunse Ionel, cu un zâmbet șmecher.

– Asta e cea mai mare scovergă pe care am auzit-o! – râse Mioara.

– Haideți, neastâmpăraților, să intrăm înainte să se termine toate scovergile – spuse Ana, îndemnându-i.

– Uite, poarta scârțâie mai tare decât burta lui Ionel când îi e foame – comentă Gabriel, împingând poarta.

– Foarte amuzant, Gabriel. Hai, intrați repede! – pretinse Ionel, prefăcându-se supărat.

Pe măsură ce se apropiau de brutărie, se vedea o mână de femeie întinsă prin fereastră, ținând un coș plin de scovergi aburinde.

– Haideți, copii! Am scovergi proaspete pentru voi! Cine vrea primul? – îi întâmpină brutăreasa, cu un zâmbet larg.

– Eu, eu! Vreau o scovergă cu zahăr pudră! – strigă Ana, sărind de bucurie.

– Și eu, și eu! Cu brânză, vă rog! – adăugă Ionel, la fel de entuziasmat.

Copiii râdeau și se înghesuiau, bucuroși de bunătățile promise. În acele momente, sărăcia și genunchii juliți păreau uitate, înlocuite de aroma și căldura scovergilor proaspete.

– Hai, copii, luați, să nu mă prindă șeful să mă dea afară și să rămân fără amărâtul ăst' de serviciu – spuse femeia, împărțind covrigi calzi cu aromă de vanilie și gogoși pufoase umplute cu ciocolată topită sau gem de prune.

Fugeau din fața brutăriei, trecând pe lângă șanțurile și fosele deschise unde se refugiau șobolanii. Străzile satului erau întunecate și neîngrijite, cu pavajul crăpat și neregulat, acoperit de praf și mizerie. Casele, multe dintre ele vechi și dărăpănate, aveau zidurile scorojite și ferestrele murdare, acoperite cu obloane care abia se mai țineau.

Canalele deschise curgeau leneșe pe marginea drumurilor, pline de apă murdară și resturi aruncate la întâmplare. Mirosul greu de umezeală și putreziciune se amesteca cu fumul înecăcios ce ieșea din coșurile caselor, dând aerului o greutate apăsătoare.

Copiii alergau prin acest peisaj sordid, dar nu păreau să fie afectați de el. Entuziasmul lor era o rază de lumină în această atmosferă apăsătoare. Râsetele lor zglobii răsunau pe străzile înguste, contrastând puternic cu tăcerea locuitorilor, care își vedeau de treburile zilnice cu fețe posomorâte și ochi obosiți.

În timp ce treceau pe lângă câteva grămezi de gunoaie, șobolanii ieșeau speriați, fugind să se ascundă în șanțurile întunecate și pline de apă stătută. O bătrână îmbrăcată în haine ponosite îi privea de la o fereastră, clătinând din cap și murmurând ceva despre zilele de demult, când locul era mai curat și mai vesel.

Lângă brutărie, singurul loc de pe stradă care părea să emane căldură și confort, copiii se opreau pentru o clipă. Mirosea a covrigi proaspeți și vanilie, o evadare temporară din tristețea cotidiană a vieții lor. Apoi, cu produsele de patiserie proaspete în mâini, continuau să alerge, lăsând în urmă brutăria și mirosurile ei îmbietoare.

Pe măsură ce se îndepărtau, zgomotul vieții cotidiene se stingea încet, lăsând loc doar foșnetului copacilor și murmurului apei din șanțurile murdare. Dar pentru copii, magia acelei zile era suficientă pentru a-i face să uite, măcar pentru puțin timp, de sărăcia și mizeria din jurul lor.


*


Zvonul


Pădurea își dezbracă frunzele. Răsare o lumină portocaliu-aprins ce pare a fi lacrima unui prunc smuls de la sânul înfierbântat al mamei sale. Frunzele zboară ca într-un roi de fluturi și urcă veștede către Cer, împletind în zborul lor sunete răscolitoare.

Prin sat umbla adesea un zvon, mai ales putând fi auzit din gura sătenilor bătrâni cât veacul, despre o tânără care a murit înainte de a fi mireasă. Își găsise deznodământul sorții cu pruncul ei în pântece în tainele pădurii Somova, cu martori, cireșii sălbatici cu fructele dulci-amărui.

Povestea începea într-o primăvară timpurie, când florile de cireș îmbrăcau pădurea într-un veșmânt de vis. Ileana, tânăra cu părul de culoarea spicului de grâu și ochii ca adâncul unui lac de munte, era iubită de toți cei din sat. Curățenia sufletului ei și zâmbetul cald luminau zilele sătenilor. Însă fericirea ei a fost de scurtă durată.

Într-o seară răcoroasă de vară, când luna plină veghea deasupra pădurii, Ileana dispăru fără urmă. Sătenii căutară zile întregi, strigându-i numele printre copaci și răscolind fiecare colț al pădurii. Dar pădurea Somova părea să ascundă un secret întunecat, unul pe care nimeni nu îndrăznea să-l descopere pe deplin.

După o săptămână de căutări, într-o poiană îndepărtată, unde cireșii sălbatici înfloreau în toată splendoarea lor, o femeie din sat găsi trupul neînsuflețit al Ilenei. Era întinsă pe iarbă, cu ochii deschiși către cer, iar lângă ea, o mică broderie de flori de cireș părea să-i vegheze somnul etern. În pântecele ei, pruncul aștepta să vadă lumina zilei, dar soarta nemiloasă a hotărât altfel.

Ileana se spânzurase de o cracă subțire, iar aceasta cedase sub greutatea ei, lăsând-o întinsă pe pământul rece al pădurii. Sătenii șușoteau că Ileana fusese ademenită în pădure de spirite nevăzute, că aceste entități misterioase îi șoptiseră la ureche cuvinte de disperare și i-au întunecat mintea. Toți o știau de harnică și veselă, și nu-și puteau explica altfel de ce și-ar fi pus capăt zilelor în acel mod tragic.

Cireșii sălbatici, martori muți ai tragediei, păstrau în fructele lor dulci-amărui povestea vieții sfârșite prea devreme. Bătrânii șopteau că sufletul Ilenei încă bântuie prin pădure, căutându-și liniștea și pruncul nenăscut. În nopțile cu lună plină, când vântul suflă printre frunzele uscate și stelele strălucesc palid pe cerul întunecat, sătenii își aduc aminte de Ileana. Povestesc la gura sobei despre tânăra frumoasă, despre soarta tragică și despre pădurea Somova, locul unde cerul și pământul par să se întâlnească într-o taină nepătrunsă.

Acest zvon, repetat din generație în generație, ține vie amintirea Ilenei și a pruncului ei nenăscut. Este o poveste ca un avertisment și o mărturie a fragilității sufletului uman, înfrânt de umbrele pădurii. Cireșii sălbatici, cu fructele lor dulci-amărui, rămân un simbol al acestui destin trist, aducând aminte fiec ărui trecător de frumusețea și fragilitatea vieții.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

 BOALA – MARIN SORESCU Doctore, simt ceva mortal Aici, în regiunea ființei mele Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele Iar noaptea lun...