"" "

 

14 iulie 1987: S-a stins din viață Mihail Fărcășanu, politician și scriitor român.

Mihail Fărcășanu (10 noiembrie 1907, București – 14 iulie 1987, Washington, DC, Statele Unite) a fost un jurist, politician și scriitor român. A fost președintele organizației Tineretului Național Liberal din 1940 până în 1946.

Urmărit de autorități pentru acțiunile sale anti-comuniste, a reușit să fugă din țară în 1946, fiind ulterior condamnat la moarte în contumacie. A fost membru în Comitetul Național Român și în Liga Românilor Liberi, fiind ales președinte al acesteia în 1953. A fost primul director al secției române a postului de radio "Europa Liberă". Principala sa operă literară este romanul "Frunzele nu mai sunt aceleași", publicat în 1946 sub pseudonimul Mihail Villara, roman care a fost distins cu premiul editurii Cultura Națională.

GENEALOGIE

Familia Fărcășanu descinde din Popa Stoica din Fărcaș, în ținutul Romanaților, preot care a abandonat biserica și a luat armele împotriva turcilor, distingându-se în războaiele lui Mihai Viteazul, care l-a numit agă. În 1595 Aga Fărcaș a comandat o armată cu care a trecut Dunărea, cucerind cetatea Nicopole și cu care a înaintat spre Vidin unde a fost învins de către turci, pierzându-și viața împreună cu mulți alți boieri.

După Aga Fărcaș, familia a avut o succesiune de dregători, printre care se menționează:

- Radu Fărcășanu, mare căpitan în 1639, vistier în 1652, mare stolnic în 1657 și mare vornic;

- Barbu Fărcășanu, mare logofăt și mare vistier în 1674;

- Matei Fărcășanu, mare stolnic în divanul țării din 1731;

- Constantin Fărcășanu, mare serdar, unul din semnatarii memoriului boierilor olteni adresat în 1720 principelui Eugeniu de Savoia în timpul ocupației austriece;

- Enache Fărcășanu, pitar, numit de vodă Mavrogheni ispravnic de Romanați.

TINEREȚE ȘI STUDII

Mihail Fărcășanu s-a născut la 10 noiembrie 1907 în București, fiu al lui Gheorghe Fărcășanu și al Mariei Fărcășanu (născută Vasilescu). Tatăl său era licențiat în drept, dar nu a practicat avocatura. În afară de Mihail, părinții au mai avut încă trei băieți, Gheorghe, Paul (adoptat de un unchi, generalul Paul Zotta) și Nicu, precum și două fete: Margareta (măritată Bottea) și Mia (măritată Lahovari).

Părinții săi au locuit la Râmnicu Vâlcea unde Mihail a urmat școala primară și apoi s-a înscris la Liceul Alexandru Lahovari (în prezent Colegiul Național Alexandru Lahovari), pe care l-a absolvit în 1927, fiind unul din cei mai buni elevi ai promoției sale. Tot în 1927 s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din București, trecându-și examenul de licență în 1931.

În 1935 pleacă în străinătate pentru a-și completa studiile. Urmează pentru început cursurile de științe politice de la London School of Economics cu profesorul Harold Laski, care avea vederi socialiste și a devenit ulterior, în perioada 1945–1946, președintele Partidului Laburist englez. După descrierea Londrei anilor săi de studenție, rezultă că Fărcășanu nu era foarte entuziasmat de sistemul de educație englez. Este de asemenea posibil să fi considerat vederile profesorului Harold Laski prea radicale și prea orientate spre stânga. Indiferent de motive, Fărcășanu a decis să-și susțină examenul de doctorat la Berlin și nu în Regatul Unit. Își completează studiile juridice în Germania, la Universitatea Friedrich Wilhelm (din 1948 redenumită Universitatea Humboldt) din Berlin. Și-a elaborat teza de doctorat cu titlul "Über die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie" ("Despre evoluția istorică a conceptului de monarhie"), sub conducerea celebrului profesor de drept și om de știință german Carl Schmitt. Teza, susținută în 1938, a fost publicată ulterior la editura Konrad Tiltsch din Würzburg. În România teza este tipărită în 1940 sub titlul "Monarhia socială", la editura Fundației pentru Literatură și Artă Regele Carol II, o ediție mult lărgită și completată.

Întors în țară, intră în Partidul Național Liberal (Brătianu). Tot în 1938 se căsătorește cu Pia Pillat, fiica poetului Ion Pillat și a pictoriței Maria Pillat Brateș, devenind cumnat al criticului și romancierului Dinu Pillat și al scriitoarei Cornelia Pillat. Soția sa era nepoată a lui Dinu Brătianu, președintele Partidului Național Liberal.

ÎNCEPUTUL ACTIVITĂȚII DE PUBLICIST

În 1939 este numit editor șef al revistei « Rumanian Quarterly » organ trimestrial al Societății Anglo-Române. Președintele societății era Nicolae Caranfil, cu care Fărcășanu avea să colaboreze strâns în cadrul Comitetului Național Român și al Ligii Românilor Liberi. Vicepreședinți ai societății erau Zoe Ghețu, George Cretzianu și Fr. Flow, iar secretari onorifici Nicolae Chrissoveloni, Paul Zotta și I. Mateescu. Revista avea menirea de a contribui la cunoașterea valorilor culturale ale celor două țări și să pună în evidență interferențele spirituale ale celor două culturi. Apărută în condiții grafice deosebite, revista cuprindea articole semnate de personalități românești ca Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, Tudor Arghezi, Matila Ghyka, K.H. Zambaccian, Al. O. Teodoreanu, Cella Delavrancea, Militza Pătrașcu dar și străine ca scriitorii Derek Patmore și Henry Baerlein sau jurnalistul Sir Arthur Beverley Baxter. Fărcășanu semna un important eseu intitulat "The sense of the new political regime of Romania". Din cauza izbucnirii războiului, revista și-a încetat apariția după primul număr.

În septembrie 1940 este numit de către Dinu Brătianu, președinte al Tineretului Național Liberal. Cu toate că activitatea partidelor politice fusese suspendată de generalul Ion Antonescu, Partidul Național Liberal și-a continuat o anumită activitate, în special în domeniul publicistic. În perioada 1940-1944 Mihail Fărcășanu a condus redacția oficiosului PNL, "Românul", a lucrat în comitetul de redacție al revistei "Pământul românesc" și a publicat articole în periodicul antitotalitar, "Viața Nouă". În 1942 publică eseul "Libertate și existență". Între 1943-1944 a fost corespondent de război pe Frontul de Est. La catastrofa de la Cotul Donului nu a lipsit mult ca să fie capturat de ruși, s-a retras în ultimul moment.

S-au putut organiza întruniri liberale cu un caracter ceva mai restrâns. Astfel, a fost înființată gruparea intelectuală liberală Păreri Libere dintre membrii fondatori făcând parte Mihail Romniceanu, Aurelian Bentoiu, Hurmuz Aznavorian, Costel Țăranu, Dumitru Alimănișteanu, Ion Floroiu și Ionel Alimăneșteanu. Ulterior au mai fost cooptați Mihail Fărcășanu, Paul Zotta și Ion Zurăscu. Gruparea era un cenaclu în care se discutau atât probleme politice, cât și probleme de cultură, în special de literatură.

PERIOADA DUPĂ 23 AUGUST 1944

Imediat după 23 august 1944 este reînființat cotidianul "Viitorul", organul Partidului Național Liberal (interzis din 1938, mai întâi de Carol al II-lea, apoi de Antonescu), iar Mihai Fărcășanu devine directorul ziarului. Prin editorialele pe care le scrie, face din acest ziar o tribună de luptă pentru apărarea libertății, pentru salvarea instituțiilor democratice din România, grav amenințate prin prezența trupelor Armatei Roșii în țară. Datorită articolelor sale pătimașe și vehemente îndreptate împotriva comuniștilor, aceștia au supranumit "Viitorul", Vitriolul.

În septembrie 1944, la propunerea lui Gheorghe Brătianu, este reales ca președinte al Tineretului Național Liberal. În această calitate, desfășoară o activitate susținută de reorganizare a organizației care redevenise legală și de răspândire a ideilor liberale în cadrul tineretului, în scopul de a forma cadrele care să ducă mai departe aceste idei.

După eliberarea Ardealului de Nord, Ana Pauker s-a deplasat la Cluj unde a ținut un discurs în care, pentru a atrage populația maghiară de partea comuniștilor, afirma că ungurii erau majoritari în cea mai mare parte a orașelor din Transilvania. La 19 noiembrie 1944, Mihail Fărcășanu prezida o reuniune a tineretului liberal în cursul căreia a ținut o cuvântare în care critica vehement afirmațiile Anei Pauker. Era prima critică publică îndreptată împotriva ei și a generat o ripostă violentă din partea presei comuniste. A fost acuzat de a fi un agent al lui Goebbels, un inamic al poporului și al muncitorilor, un adversar al reformei agrare, un sabotor al producției naționale. Când a publicat în ziarul Viitorul traducerea romanului lui Ernest Hemingway For Whom the Bell Tolls (Pentru cine bat clopotele) presa comunistă l-a acuzat de fascism.

Printre primele măsuri ale comuniștilor în drumul lor de a ajunge la putere a fost "epurarea" serviciilor de poliție și siguranță. La presiunea reprezentanților sovietici din Comisia de Armistițiu, Nicolae Penescu (ministru de interne în guvernul Sănătescu) și Nicolae Rădescu (care deținea și portofoliul internelor în guvernul pe care îl conducea) au cedat presiunilor și au îndepărtat din organizațiile respective numeroși ofițeri și agenți, care erau înlocuiți cu alții cu vederi favorabile comuniștilor. Aceste acțiuni au fost aprobate de conducerile Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal, care aveau iluzia că, în urma unor asemenea acțiuni, vor fi priviți mai favorabil de Moscova. Acest punct de vedere a fost combătut de Mihail Fărcășanu, care a scos în evidență consecințele nefaste ale infiltrării comuniștilor în organele de poliție și securitate.

În ianuarie 1945 Mihail Fărcășanu ia parte activă la organizarea Conferinței Pregătitoare a Congresului Tineretului Național Liberal. Conferința, la care Fărcășanu a prezentat cuvântul de deschidere, a avut loc la Sinaia, cu prilejul comemorării a 11 ani de la asasinarea lui I. G. Duca și a repunerii plăcii comemorative din gara Sinaia, distrusă de legionari.

În ziua de 11 februarie 1945, generalul Rădescu rostea în sala Cinematografului ARO (Patria) un discurs în care prezenta politica pe care intenționa să o urmeze guvernul său, inclusiv o reformă agrară mai radicală decât cea înfăptuită ulterior de comuniști. Comuniștii intenționau să împiedice ținerea discursului, dar, printr-o stratagemă, locul întrunirii a fost schimbat în ultimul moment, ceea ce nu a mai permis intervenția comuniștilor. Relatând evenimentele din București, ziarul "Pravda", organul PCUS de la Moscova a publicat un articol în care partidele istorice și "banda lui Fărcășanu" erau acuzate de a fi organizat demonstrația în favoarea generalului Rădescu, deși acesta era încă primul ministru legal al țării.

La 13 februarie 1945, în timpul unei manifestații împotriva guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, comuniștii scandau: "Cerem arestarea lui Țețu!", "Cerem arestarea lui Fărcășanu!". În ultima perioadă a guvernării lui Nicolae Rădescu comuniștii încercau să dezorganizeze partidele "istorice", atrăgând o parte din membrii acestor partide în Blocul Partidelor Democrate (BPD). Astfel facțiunea dizidentă a partidului liberal, condusă de Gheorghe Tătărăscu și cea a partidului țărănesc, condusă de Anton Alexandrescu au părăsit partidele istorice și au intrat în BPD. Asemenea încercări de creare a unor disensiuni s-au orientat și spre organizațiile de tineret. Astfel a avut loc o întâlnire între Mihail Fărcășanu, în calitate de conducător al tineretului liberal și Nicolae Ceaușescu, în calitate de secretar al Uniunii Tineretului Comunist (UTC). În cadrul acestei întâlniri, care a avut loc la sfârșitul lunii februarie 1945, Ceaușescu ar fi încercat să îl determine pe Mihail Fărcășanu să defecteze cu organizația sa, oferindu-i un portofoliu ministerial în următorul guvern. Nu există detalii asupra convorbirii dintre rafinatul doctor în științe politice și ucenicul cizmar absolvent a patru clase primare, dar încercările lui Ceaușescu de a-l recruta pe Fărcășanu au fost un eșec total.

Discuțiile cu privire la atitudinea partidelor istorice au urmat și după preluarea puterii de către guvernul Petru Groza. Iuliu Maniu susținea menținerea strategiei de opoziție pe care partidul o adoptase în trecut, atât în perioada când fusese deputat la Budapesta, cât și după primul război mondial, chiar și în perioada în care partidele fuseseră legal interzise. Acest punct de vedere a fost acceptat și de Dinu Brătianu, care era mai puțin convins de corectitudinea acestei politici, dar care considera că trebuie să adopte un punct de vedere comun cu cel al țărăniștilor. Mihail Fărcășanu a căutat să-i convingă că o asemenea atitudine constituia o eroare, cu urmări greu de calculat. După Fărcășanu, speranța că excesele comuniștilor vor fi limitate printr-o intervenție a occidentului era o iluzie și includerea în guvernul Groza a unor reprezentanți dizidenți ai partidului liberal, cum era Gheorghe Tătărăscu, nu trebuia interpretată ca expresia unei dorințe de colaborare a comuniștilor cu alte partide. Maniu, Brătianu și mulți alți conducători ai celor două partide au plătit cu viața subevaluarea pericolului comunist. Dar opoziția energică a lui Mihail Fărcășanu a deranjat pe mulți dintre conducătorii țărăniști, care îl considerau pe Fărășanu lipsit de experiență și atitudinea lui ca arogantă în fața unor politicieni cu vechi state de serviciu. Aceste divergențe arată de ce țărăniștii l-au tratat pe Fărcășanu cu o dușmănie perpetuă, chiar și în emigrație.

În toamna anului 1945, Mihail Fărcășanu a participat, din partea Tineretului Național Liberal, la organizarea marei manifestații care a avut loc în Piața Palatului, la 8 noiembrie, ziua onomastică a regelui, manifestație care a fost brutal reprimată de forțele comuniste. Rapoartele organelor de siguranță au scos în evidență rolul lui Mihail Fărcășanu și al lui Constantin Bebe Brătianu.

În ultima zi a anului 1945 au sosit la București delegații puterilor aliate Sir Archibald Clark-Kerr, Averell Harriman și Andrei Ianuarievici Vâșinski. În urma discuțiilor, au fost cooptați în guvern ca miniștri fără portofoliu Emil Hațieganu din partea Partidului Național Țărănesc și Mihail Romniceanu din partea Partidului Național Liberal. În februarie 1946 a fost autorizată și publicarea oficioaselor celor două partide. Deoarece titlul ziarului Viitorul fusese preluat de dizidența partidului liberal condusă de Gheorghe Tătărăscu, Partidul Național Liberal a decis ca noul oficios al partidului să fie numit Liberalul, titlu care fusese folosit în trecut de numeroase periodice liberale, dintre care cel mai cunoscut era cel care fusese publicat la Iași sub conducerea lui Nicolae Gane și apoi al lui George G. Mârzescu. Fiind urmărit de autorități, Mihail Fărcășanu nu a mai preluat conducerea ziarului, care i-a revenit lui Azra Berkowitz.

În această perioadă Mihail Fărcășanu organizează un ciclu de trei conferințe care trebuiau să se țină în sala de conferințe a Fundației Carol I în zilele de 12, 19 și 26 mai 1945. Inspirate dintr-un citat din Constantin I. C. (Dinu) Brătianu: "Libertățile se cuceresc uneori fără jertfe. Dar ele nu se pot menține decât cu jertfe", conferințele, la care se înscriseseră zece conferențiari, urmau să se desfășoare după următorul program:

- I. Cucerirea libertății – conferențiari Mihail Fărcășanu, Dan Amedeu Lăzărescu, Radu Câmpeanu;

- II. Pierderea libertății – conferențiari George Fotino, Victor Papacostea, C.C. Zamfirescu;

- III. Recâștigarea libertății – conferențiari Alice Voinescu, Paul Dimitriu, Paul Zotta, Mihai Popescu.

La prima conferință, după primele cuvinte rostite de Mihail Fărcășanu, au izbucnit de la balcon zbierete amestecate cu invective, ale unui grup de agitatori ai PCR, lozinca repetată la nesfârșit fiind "Vi s-au luat moșiile". Fărcășanu a încercat zadarnic să înceapă un dialog cu agitatorii. Conferința nu a putut fi ținută, ceea ce a fost interpretat ca o biruință a elementelor disturbatoare. Totuși, tocmai modul comuniștilor de a întrerupe conferința a demonstrat, dacă mai era necesară o demonstrație, că cei care aveau funcții în PCR echivalente cu cele ale lui Fărcășanu, adică Nicolae Ceaușescu, conducătorul tineretului comunist și Silviu Brucan, redactorul șef al ziarului "Scânteia", nu erau în stare să ia parte la o dezbatere în cadrul căreia să-și susțină ideologia, trebuind să recurgă la grupuri de derbedei care să perturbe dezbaterile. De altfel, chiar lozinca principală scandată de agitatorii comuniști, dovedea că acuzația pe care Fărcășanu o adusese comuniștilor cu prilejul conferinței de la Sinaia pentru comemorarea lui I.G. Duca, anume că urmăreau egalizarea în sărăcie a întregii populații, era corectă. Acțiunea cu care se lăudau comuniștii era exproprierea bunurilor, nu împroprietărirea celor nevoiași, linia egalizării în bunăstare fiind cea susținută de liberali și combătută de comuniști.

Secretarul general al PNL, Constantin (Bebe) Brătianu, care lucrase cu Teohari Georgescu în perioada guvernului Rădescu, a reușit să-l convingă pe acesta să accepte reprogramarea conferințelor fără intervenția agitatorilor comuniști. La 19 mai Fărcășanu a reușit să prezinte prima conferință, însă, tot din ordinul Ministerului de Interne, celelalte două conferințe ale ciclului au fost interzise. A fost ultima apariție a lui Mihail Fărcășanu într-o acțiune publică din România.

În mai 1946, Direcția Generală a Poliției a redactat o sinteză referitoare la Partidul Național Liberal (Dinu Brătianu), deși poliția de ordine publică, nu era abilitată să facă analize politice. Raportul susține că Mihail Romniceanu ar fi emis în numele conducerii PNL un ordin secret, care a fost transmis de secretarul său Nicolae Magherescu către toate organizațiile partidului. În conformitate cu acest ordin, organizațiile urmau să treacă imediat la la organizarea unei poliții secrete permanente a PNL, care să participe la toate întrunirile electorale. Raportul mai arăta că trebuiau formate și puternice organizații de agenți informatori, care să înainteze săptămânal rapoarte scrise. Această poliție secretă a PNL ar fi fost coordonată de Mihail Fărcășanu. O organizație similară ar fi fost organizată de Partidul Național Țărănesc, sub conducerea lui Corneliu Coposu. Aceste servicii secrete nu au existat niciodată, dar raportul a fost suficient pentru a determina urmărirea lui Mihail Fărcășanu care a fost nevoit să intre în clandestinitate.

PLECAREA DIN ȚARĂ

Conștient că viața îi este în pericol dacă rămâne în România, Mihail Fărcășanu a făcut pregătiri pentru a fugi din țară. El a fost ajutat de Matei Ghica-Cantacuzino, un vechi prieten, pilot de performanță, care fusese și pilot militar pe frontul de est, ajungând până la Stalingrad, unde participase la bombardarea gării din oraș la 5 octombrie 1942. Ghica-Cantacuzino plecase după război din România, însă se reîntorsese cu intenția de a ajuta anumiți prieteni să fugă.

S-a convenit cu familia Fărcășanu că evadarea în Occident va avea loc, în octombrie 1946, de pe un mic aeroport militar din Caransebeș. Un bombardier de un tip mai vechi, care tocmai fusese reparat și care trebuia readus la baza sa de la Brașov, urma să fie utilizat în acest scop. O comisie guvernamentală sosise cu o zi înainte la Caransebeș pentru a inspecta avionul și pentru a se asigura că avionul nu avea pasageri clandestini la bord, iar cantitatea de benzină din rezervor nu era mai mare decât cea necesară unui zbor de aproximativ 300 de km, distanța în linie aeriană între Caransebeș și Brașov.

În înțelegere cu Matei Ghica-Cantacuzino, mecanicul avionului modificase însă indicatorul de benzină, care arăta un rezervor umplut parțial când în realitate avionul era cu plinul făcut. Mihail Fărcășanu, împreună cu soția sa Pia și prietenul lor, Vintilă Brătianu stăteau ascunși în niște boschete din apropierea pistei de decolare. Avionul a început să ruleze pe pistă, sub privirea comisiei guvernamentale de la București, având la bord numai pe Matei Ghica-Cantacuzino care pilota avionul și pe mecanicul de bord. Ajuns la capătul pistei, într-un loc în afara razei vizuale a micului turn de control, pe când avionul își ambala motoarele, soții Fărcășanu și Vintilă Brătianu au sărit în avion care a decolat imediat.

În spațiul aerian al Iugoslaviei avionul a fost reperat de aviația de vânătoare și a fost nevoie de toată dibăcia lui Matei Ghica-Cantacuzino să o evite, zburând printre nori. Avioanele iugoslave au tras asupra lor și avionul a fost chiar atins de gloanțe. Cu benzina în bună parte consumată, avionul a început traversarea Mării Adriatice, în condiții foarte dificile, deoarece pe lângă faptul că rezervoarele erau aproape goale, în urma tirurilor iugoslave, avionul nu mai avea niciun aparat în funcțiune în afară de altimetru. Cu ultimele picături de benzină au reușit să aterizeze pe un aeroport militar la Bari, în Italia. Ivor Porter, care în acea perioadă lucra la Legația Regatului Unit din București și era la curent cu tentativa de evadare, avea gata pregătită o telegramă pe care a expediat-o de la București la Bari, pentru ca fugarii să fie luați imediat sub protecția forțelor aeriene britanice. În memoriile sale Ivor Porter susține că, în lipsa acestui mesaj, exista riscul ca fugarii să fie retrimiși în țară. Evadarea a fost descrisă de Ivor Porter în cartea sa "Operația Autonomous". Evadarea face și subiectul romanului "Zbor spre libertate. Scrisori din exil", de Pia Pillat Edwards (sub pseudonimul Tina Cosmin), prima soție a lui Mihail Fărcășanu. Romanul a fost tipărit inițial în limba engleză, la Londra, în 1972 sub numele The Flight of Andrei Cosmin, fiind apoi publicat, în traducere românească, de către editura Humanitas în 2002. Personajele romanului au nume fictive: astfel Matei Ghica Cantacuzino are în roman numele de Ștefan Criveanu, iar Ivor Porter numele de Chris Nelson.

CONDAMNAREA DE CĂTRE REGIMUL COMUNIST

Mihai Fărcășanu reușise să plece din țară în ultimul moment în care aceasta mai era posibil. Cu câteva zile mai târziu a început procesul unei presupuse "Mișcări Naționale de Rezistență", primul din seria de procese politice de tip stalinist din România. Prima notă referitoare la această mișcare a fost emisă la 27 iulie 1945 de "Direcțiunea Generală a Poliției" care preciza că "Mișcarea de rezistență organizată de partidele reacționare este dirijată de generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne, care are comanda acestei organizații.." Generalul Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946, fiind acuzat că ar fi avut în subordine o organizație intitulată "Graiul sângelui", înființată de Ion Vulcănescu, fost secretar particular al lui Nicolae Rădescu.

Nu există informații exacte asupra acestei Mișcări Naționale de Rezistență. Declarațiile smulse sub tortură ale inculpaților, care nu au fost confirmate de nicio sursă independentă, nu constituie informații credibile. Este posibil ca generalul Aldea să fi avut intenția să organizeze o mișcare de rezistență și chiar să fi avut discuții în această privință cu Mihai Fărcășanu, adept al unei opoziții active față de regimul comunist, și cu alți politicieni. În orice caz, mișcarea nu a trecut niciodată de stadiul de intenție și nu a fost concretizată. Au existat mișcări ale unor grupuri paramilitare în nordul Ardealului, cum era mișcarea "Sumanele Negre", însă aceste mișcări nu erau coordonate nici de Aldea, nici de politicienii din București. După ieșirea din detenție, Ion Vulcănescu a declarat că organizatia "Graiul sângelui" nu existase de fapt, fiind un simplu proiect, descoperit de Siguranță pe parcursul perchezițiilor efectuate în imobilul de pe Strada Clopotarii Vechi nr. 4, după fuga lui Nicolae Rădescu din țară.

Procesul în care au fost implicați generalul Aurel Aldea și încă aproape 100 de militari și civili, desfășurat între 11 și 18 noiembrie 1946, s-a încheiat prin sentințe draconice.

În afară de conducători ai "Sumanelor Negre" ca locotenent-colonel Eugen Plesnilă, Dumitru Șteanta sau Nicolae Paliacu au fost condamnați la muncă silnică pe viață și generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul generalului Constantin Sănătescu, și generalul Constantin Eftimiu fost ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor în același guvern. Mulți acuzați au fost condamnați, în contumacie, tot la muncă silnică pe viață; unii dintre ei ca Mihai Fărcășanu, Vintilă Brătianu (Vintilică) și Horațiu Comăniciu reușiseră să fugă în străinătate. Alții însă, printre care amiralul Horia Macellariu, scriitorul și jurnalistul Emil Bocșa-Mălin (PNT) și fizicianul Gheorghe Manu au fost arestați ulterior.

Printre cei condamnați la durate de detenție mai reduse se menționează, generalul Nicolae Rădescu, fruntași ai Partidului Național Țărănesc printre care Valer Pop, Ilie Lazăr, Cornel Pop, Lazăr Pop, Marius Pop și Octavian Fedorciuc și persoane fără apartenență politică printre care Anghel Capră și Theodor Manicatide.

Conform practicilor comuniste, au fost supuse la represalii și rudele lui Mihail Fărcășanu. Astfel,

Fratele său, Paul Zotta Fărcășanu, doctor în chimie și ziarist liberal la "Viitorul" a fost arestat în 1951 și a murit la Canalul Dunăre-Marea Neagră după numai un an.

Fratele său, Nicolae Fărcășanu, a fost arestat în 1951, fiind condamnat abia în 1959 la 15 ani închisoare, pentru delictul de "uneltire contra ordinei sociale", stigmatizat la proces ca "frate al trădătorului Fărcășanu". A fost grațiat în 1964, însă urmărit până în 1975.

Pia Bader-Fărcășanu, fiica lui Nicolae Fărcășanu a fost împiedicată să se prezinte la examenul de admitere la vreo facultate, lucrând ca muncitoare calificată; abia în 1963, beneficiind de o relaxare a constrângerilor politice, a reușit să se înscrie la Facultatea de Chimie Industrială din Timișoara. În 1987, a emigrat legal în Rebublica Federală Germania.

Cumnatul lui Mihail Fărcășanu, poetul Dinu Pillat, a fost condamnat în 1958 la muncă silnică în procesul Noica-Pillat, printre acuzațiile aduse fiind și legătura lui cu Mihail Fărcășanu.

Vărul său, Ion Zurescu, ziarist și colaboratorul său la "Viitorul", a fost arestat și a murit în închisoarea de la Aiud în 1960.

Sora sa, Margareta Bottea, a fost anchetată ani de zile de organele de Securitate din București în legătură cu activitatea fratelui ei, în tot decursul anilor 1960-1970.

ACTIVITATEA ÎN EMIGRAȚIE

Mihail Fărcășanu s-a stabilit, împreună cu soția sa, Pia, la New York, unde devine unul din elementele cele mai active ale emigrației românești din Statele Unite. El s-a angrenat imediat în organizarea politică a exilului românesc. În urma acestor acțiuni, în ianuarie 1948, a Consiliul Partidelor Democratice Române. Consiliul urma să coordoneze acțiunile politice ale reprezentanților partidelor democratice în afara zonei de influență sovietice și să organizeze formarea unui Comitet Național Român. Mihail Fărcășanu era unul din reprezentanții Partidului Național Liberal în acest Consiliu.

PARTICIPAREA LA MIȘCAREA EUROPEANĂ INTERNAȚIONALĂ

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, marii vizionari ai construcției europene, Winston Churchill, Jean Monnet, François Mitterand, Robert Schuman, Altiero Spinelli, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu, Alcide de Gasperi și Paul Henry Spaak au simțit nevoia unui organism internațional care să contribuie la unificarea națiunilor dezbinate, militând pentru respectarea drepturilor omului și pentru menținerea păcii.

În perioada 7 - 11 mai 1948 s-a organizat la Haga Congresul Europei sub președinția lui Winston Churchill, data fiind aleasă astfel încât să coincidă cu împlinirea a trei ani de la semnarea armistițiului de încetare a celui de al doilea război mondial în Europa. Ca urmare a deciziilor congresului, la 25 octombrie 1948 a fost înființată Mișcarea Europeană Internațională, organizație neguvernamentală formată din personalități politice din diferite țări europene, care se declarau susținători ai principiului unei Europe unite. România era reprezentată de Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcășanu și Iancu Zissu, care au semnat documentele de constituire în calitate de membri fondatori.

Secțiunea Română a Mișcării Europene (MERO) a fost condusă inițial de Grigore Gafencu, care a avut o activitate remarcabilă atât la Congresul de la Haga, cât și în perioada care i-a urmat. Apoi, timp îndelungat, secțiunea a fost condusă de George Ciorănescu. Printre precursorii integrării României în Uniunea Europeană se numără acest grup restrâns de politicieni români din exil, din care făcea parte și Mihail Fărcășanu.

COMITETUL NAȚIONAL ROMÂN

În 1948 este numit membru al Partidului Național Liberal al Comitetului Național Român în calitate de reprezentant al Partidului Național Liberal. În cadrul comitetului au apărut însă divergențe atât cu privire la rolul comitetului, cât și la componența lui. Mihail Fărcășanu susținea că rolul principal al comitetului era să reprezinte colectivitatea românească din exil și considera nerealistă poziția reprezentanților național-țărăniști care considerau comitetul ca un guvern român în exil. De asemenea, Mihail Fărcășanu considera că, din punct de vedere numeric, Partidul Național Liberal era subreprezentat în comitet. La 15 decembrie 1949, Fărcășanu propune cooptarea lui Vintilă Brătianu în locul rămas vacant prin decesul lui Grigore Niculescu-Buzești. Deși propunerea a fost votată, ea nu a fost transmisă regelui Mihai pentru aprobare, din cauza obiecțiilor grupului țărănist.

Ca urmare a acestui refuz, Mihail Fărcășanu decide retragerea Partidului Național Liberal din Consiliul Partidelor Politice și îl informează pe regele Mihai că partidul liberal își reia libertatea de acțiune față de celelalte partide.

Discuțiile cu privire la componența comitetului au continuat în cursul anului 1950, o parte din membrii comitetului susținând necesitatea lărgirii comitetului și atragerii unui număr mai mare de reprezentanți ai emigrației române în activitățile comitetului. La 14 septembrie 1950, Nicolae Rădescu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcășanu și Grigore Gafencu au semnat o "încheiere" în care își prezentau punctul de vedere.

Noi ședințe ale Comitetului, cu numărul redus de membri, au avut loc la 9, 11 și 13 octombrie 1950. Procesul verbal ale acestor ședințe consemnează că comitetul a luat "act de retragerea, din propria lor voință, a d-lor general Rădescu, N. Caranfil, M. Fărcășanu și Gr. Gafencu din Comitetul Național". Afirmația din procesul verbal respectiv este incorectă, neexistând nicio dovadă că vreunul dintre cei patru membri menționați ar fi demisionat din comitet.

POSTUL DE RADIO EUROPA LIBERĂ

În 17 martie 1949, Guvernul Statelor Unite înființase, Comitetul pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), în cadrul căruia a fost creat un subcomitet pentru Radio și Presă, care avea însărcinarea de a pune la dispoziția personalităților politice originare din Europa Centrală și de Est modalități de a transmite ideile lor țărilor din care plecaseră.

Comitetul a înființat Postul de Radio Free Europe care emitea din Germania, utilizând transmițătorul pe unde scurte de 7,5 kW poreclit “Barbara” Oficiul Serviciilor Strategice ale Statelor Unite instalat la Lampertheim, lângă Frankfurt . Conducerea secției române a postului de radio, cunoscută sub denumirea "Radio Europa Liberă" i-a fost încredințată lui Mihail Fărcășanu.

La data de 14 iulie 1950 românii au putut auzi prima emisiune care le era destinată. Datorită eforturilor lui Mihail Fărcășanu, limba română a fost a doua limbă în care se trasmiteau știrile, postului (prima fiind transmisiunea în limba cehă din 4 iulie 1950). Au urmat la 4 august 1950 transmisiunile în limba poloneză și maghiară și la 11 august de cele în limba bulgară. Pornind activitatea de la început, Fărcășanu a avut atât sarcina de a structura emisiunile postului de radio, cât și cea de a recruta întreg personalul postului de radio. Din echipa de colaboratori ai postului făcea parte și Pia Pillat, soția lui Mihail Fărcășanu. Chiar dacă directorii care i-au urmat au adus îmbunătățiri programelor și au adus alți colaboratori, concepția de bază stabilită de Fărcășanu a fost menținută practic pe toată existența postului.

În perioada când conducea secția română a postului Europa Liberă, Mihail Fărcășanu a avut de suferit neplăceri în viața sa de familie. În 1952 s-a despărțit de soția sa, Pia, fapt care l-a afectat mult.

Postul de Radio Europa Liberă era finanțat de Congresul Statelor Unite și era gestionat de Agenția Centrala de Investigații (Central Investigation Agency - CIA). În primii ani de existență ai postului de radio, CIA și Departamentul de Stat al Statelor Unite elaborau directive de principiu referitoare la conținutul politic al emisiunilor postului. În continuare, se pusese la punct un sistem de negociere la care participau reprezentanți ai CIA, ai Departamentului de Stat și al postului pentru stabilirea elementelor de detaliu referitoare la politica transmisiunilor. Mihail Fărcășanu era nemulțumit de acest mod de lucru, în special de condițiile pe care CIA le impunea orientând emisiunile spre prezentarea punctului de vedere american, pe care adeseori el îl considera incorect. Astfel, autoritățile americane au cerut ca emisiunea în limba română să nu se mai difuzeze știri referitoarea la Basarabia și Bucovina, deoarece Statele Unite recunoscuseră alipirea lor de Uniunea Sovietică.

Din cauza acestor divergențe, în 1953 Fărcășanu a demisionat din funcția de director al secției române. În locul său a fost numit Camil Ring ziarist de orientare social-democrată, fost coproprietar al ziarului "Semnalul", care însă nu avea statura politică a lui Mihail Fărcășanu.

LIGA ROMÂNILOR LIBERI

După despărțirea de Comitetul Național Român, în 1950, un grup format din generalul Nicolae Rădescu , Grigore Gafencu, Nicolae Caranfil, Mihail Fărcășanu și Citta Davila iau inițiativa de înființare a Ligii Românilor Liberi din Statele Unite ale Americii. Printre fondatorii Ligii se numără Viorel V. Tilea, generalul Ion Gheorghe, Citta Davila, doctorul George Emil Palade, Emil Ghilezan, Brutus Coste, Barbu Niculescu, Vintilă Brătianu (Vintilică) , Titu Rădulescu-Pogoneanu, Matei Ghika-Cantacuzino, Florin Zaharia, Barbu Niculescu și alții. În ședința de constituire care a avut loc în 27 noiembrie 1950 la New York, în localul organizației de asistență "Rumanian Welfare" (conduse de Nicolae Caranfil), generalul Nicolae Rădescu a fost ales președinte al Ligii.

Înființată ca o organizație a românilor din Statele Unite, ea ajunge sub conducerea generalului Rădescu să se dezvolte într-o "asociație a românilor pretutindeni în lumea liberă".

În cadrul Ligii, Mihail Fărcășanu a dus o activitate de informare a autorităților și a marelui public din Statele Unite despre situația reală din România. Astfel, el a condus o delegație de români din care mai făceau parte Joseph Craciun, Nicolae Neagoe, reverendul George Pop și rabinul Judah Glasner, care a fost primită de Harry Truman, președintele Statelor Unite, rugându-l să intervină pentru oprirea deportărilor din România. Dintre acțiunile publice ale lui Mihail Fărcășanu mai este de menționat scrisoarea publicată la 6 martie 1953 în ziarul "New York Times" în care scoate în evidență data de 6 martie ca aniversare a înrobirii României de comuniști și a instaurării primului guvern nedemocratic.

Generalul Nicolae Rădescu a murit la 16 mai 1953. În testamentul sau, redactat cu o zi înaintea morții sale, el propune alegerea, ca urmaș la conducerea Ligii, a unuia din colaboratorii săi apropiați: Grigore Gafencu, generalul Gheorghe Ion, Mihail Fărcășanu sau Viorel V. Tilea. Mihail Fărcășanu a fost ales președinte al Ligii Românilor Liberi prin 37 de voturi din totalul de 46 exprimate de consilierii aleși ai Ligii.

După alegerea sa, Mihail Fărcășanu a adresat Consilierilor Ligei, o scrisoare-program în care afirma:

"Este pentru mine o onoare de a duce mai departe acțiunea condusă de Generalul Nicolae Rădescu, acțiune de luptă împotriva subjugării României și de protest deschis împotriva compromisurilor internaționale ce au făcut cu putință și care mențin această robie. Fiind strâns legat, împreună cu alți români ajunși peste hotare, de încercarea de a salva independența țării noastre, în ciuda târgului făcut de anumite puteri, am adus contribuția noastră, alături de Generalul Rădescu, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu, Titel Petrescu și alți patrioți, la această luptă națională. Și lupta nu a fost zadarnică. Înfrângerea noastră la 6 martie 1945, deși a însemnat înscăunarea în România a regimului impus de Moscova, a pus totuși categoric în lumină rezistența poporului român în fața Diktatului Sovietic. Acțiunea eroică și plină de demnitate națională a Generalului Rădescu a demascat în mod dramatic silnicile metode întrebuințate de ocupația rusească pentru a ne subjuga. Ea a dejucat, din primul moment, încercarea perfidă a Sovietelor de a pune lanțurile pe trupul României, cu consimțământul aparent al țării sau în mijlocul unei activități echivalentă supunerii.

Trebue de asemeni spus, că acțiunea tineretului român, care a însuflețit cu dârzenie și spirit de sacrificiu afirmarea drepturilor naționale împotriva unor forțe copleșitoare, a constituit și un temei însemnat al acesteia. Eroica acțiune a sa, continuă și astăzi în clipe întunecate ale istoriei românești. Aceste împrejurări le amintesc, pentrucă ele sunt pietre de hotar în formularea și legitimarea revendicărilor noastre naționale și pentrucă din această luptă venim cei mai multi dintre noi.

Luând conducerea Ligii Românilor Liberi sunt călăuzit de convingerea că acțiunile noastre în lumea apuseană trebue să fie inspirate de principiile și tradițiile, care vădindu-se în lupta de rezistență a zilelor noastre sunt legate de însăși existența istorică a nației și au fost totdeauna urmate în momentele de primejdie. Aceste directive istorice arată că nu există substitut pentru intransigența în apărarea drepturilor unui popor. Iar această intransigență își are înțelesul atât în lupta contra dușmanului, cât și în colaborarea cu cel ce îți este prieten. Desigur că greutăți și vitregii nu lipsesc în drumul astfel conceput, dar ele își găsesc cumpăna în victoria finală a adevărului clar afirmat. Liga Românilor Liberi își are, deci, în mod firesc, misiunea ei de căpetenie în reprezentarea în afara țării a acestui spirit istoric al rezistenței naționale."

Se poate observa că, în scrisoarea-program elaborată, Mihail Fărcășanu susținea principiul unei acțiuni a Ligii în interesul României, chiar dacă aceasta era în contradicție cu o atitudine mai conciliantă a puterilor occidentale față de regimurile comuniste, care începuse în timpul președintelui Dwight Eisenhower. Această orientare era diferită de cea a Comitetului Național Român, condus la acea vreme de Constantin Vișoianu, care fiind finanțat de guvernul Statelor Unite, nu-și putea permite o asemenea atitudine și se concentra asupra unor intervenții la nivelul Organizației Națiunilor Unite.

În programul lui Mihai Fărcășanu erau detaliate liniile directoare ale activității ligii:

"I. – Trebue să ținem vie apărarea intransigentă a drepturilor naționale în totalitatea lor. Noi nu putem juca un rol care să fie totdeauna pe placul cancelariilor străine, făcându-ne susținătorii unor soluții de fațadă, a unor vagi formule dilatorii sau "progresive", cari nu pot decât umbri puternicile temeiuri de principiu cari legifereaza cauza noastra. Nu putem, de asemeni, să acceptăm, prin omisiune, mutilarea vetrei naționale strămoșești, pentru motive de conveniență politică trecătoare. Doctrina Liberarii este singura valabilă pentru popoarele subjugate și ea trebue aplicată în sensul de restitutio in integrum. Revenirea la cadrul național dinainte de agresiunile și Diktatele totalitare este, prin urmare, pentru noi o condițiune prealabilă pentru a intra în examenul oricăror idei sau proecte de viitor… Liga Românilor Liberi are datoria de a reprezenta cu hotarîre aceasta revendicare fundamentală a neamului românesc: Repunerea românilor în plenitudinea drepturilor lor istorice și naționale…

II. – Fiind organizațiunea refugiului nostru, întemeiată pe principii și metode democratice și închinată apărării instituțiilor fundamentale ale României, Liga are de îndeplinit o sarcină indispensabilă în organizarea reprezentării naționale a exilului. Această organizare, care trebue – sub oblăduirea Coroanei – să înmănuncheze valorile de luptă națională și democrată, constituite în spirit democratic pentru a servi acțiunea de eliberare. Ca federațiune a unor astfel de asociațiuni, Liga Românilor Liberi are deci datoria de a sta la dispozitia Majestății Sale Regelui în îndeplinirea obiectivelor națonale democratice cerute de constituirea unei reprezentanțe românești în exil….

III. – Condițiunile internaționale critice, în care ne găsim, ne comandă, pe de altă parte, a munci neostenit pentru a face înțelese, aici, în primejduitul și încă neînțelegătorul Occident, tehnicile de pătrundere, de subversiune și subjugare ale comunismului sovietic, precum și metodele eficace de lupta pentru infrângerea lui. Ele ne cer, odată cu aceasta, a lucra la risipirea imensei ignoranțe ce înconjoara incă problemele românesti în multe din țările unde ne-a dus exilul."

Deși platforma program exprima dorința românilor din exil de a lucra "sub oblăduirea coroanei", acest deziderat s-a dovedit nerealizabil. Regele Mihai înțelegea să colaboreze cu Comitetul Național Român – în care vedea un guvern al României în exil – dar nu dorea să aibă, nici măcar simbolic, un rol de conducător al românilor din exil.

După alegerea sa ca Președinte al Ligii Românilor Liberi, Mihail Fărcășanu a dat un nou impuls activității Ligii, care se diminuase, din cauza sănătății precare și vârstei generalului Rădescu. Fărcășanu a luat contact cu Radio Europa Liberă, cu care continua să colaboreze, deși demisionase din funcția de director al secției române, astfel încât reprezentanții Ligii să-și exprime punctele de vedere la emisiunile postului de radio. De asemenea, a luat contact cu o serie de senatori și reprezentanți din Congresul Statelor Unite, informându-i asupra situației din România. Dintre intervențiile lui Mihail Fărcășanu trebuie relevat în mod special memoriul înaintat de Liga Românilor Liberi secretarului de stat John Foster Dulles. Prin acest memoriu, Liga Românilor Liberi cerea departamentului de stat să retragă recunoașterea guvernului de la București ca un guvern legitim al poporului român:

"Nu mai este nici o îndoială că pozițiunea de jure a actualului guvern român este aceea a unui guvern totalitar instalat prin violență, guvern nelegitim, nereprezentativ și violator al legii internaționale. O recunoaștere a unui atare guvern nu poate avea deci nici o întemeiere de principiu. Calvarul poporului român sub barbara ocupație străină a Comunismului Sovietic, exploatarea economică a țării și neeexistența drepturilor umane elementare și a tuturor libertăților sunt astăzi fapte general cunoscute. Pe de altă parte, prin constrângerea militară-politică a Sovietelor, România a fost prefăcută, fără voia ei, într’o bază pentru planurile agresive ale Moscovei.Având în vedere aceste fapte, menținerea și pentru mai departe a recunoașterii "guvernului" dela București apare a fi păgubitoare prestigiului și intereselor politice ale Statelor Unite. Teza, susținută de anumite cercuri, anume că "prezența" unei Legații Americane ar însemna încurajare pentru cei robiți, este, în opinia noastră de români, cu totul falsă. Dimpotriva, o asemenea "prezență", cu toate umilințele pe care le implică și cu flagranta ei neputință, îndeplinește un singur rol important, anume de a arăta poporului român că Statele Unite consideră încă guvernul comunist impus de Moscova drept legal și legitim. Această concluziune evidentă aduce și mai mare descurajare și un simțământ de totală părăsire, ducând spre un total conformism și spre secătuirea forțelor morale ale rezistenței. Excelență, bazați pe aceste motive îndrăznim a vă ruga respectuos să luați în considerare urgentă problema retragerii recunoașterii guvernului comunist. Liga Românilor Liberi exprimă adânca speranță a mii de exilați români că o asemenea reparațiune morală și politică, reprezentată prin retragerea recunoașterii și condamnarea guvernului nelegal și criminal de quislingi sovietici din București, va fi dată unui popor în suferință și subjugare, popor care este temeinic și sincer devotat Statelor Unite ale Americii și nobilelor lor idealuri umane și politice."

În 1955 Mihail Fărcășanu a organizat strângerea de donații pentru apărarea grupului de tineri români, conduși de Ovidiu Beldeanu, care intraseră cu forța, la 15 februarie 1955, în Legația României de la Berna (Elveția) și confiscaseră documente compromițătoare pentru anumiți politicieni occidentali „democrați”. În continuare, Mihail Fărcășanu organizat apărarea în procesul acestui grup, el însuși venind la bară ca martor al apărării, făcând cu această ocazie un rechizitoriu violent la adresa situației României de sub jugul sovietic.

Începând din 1956, Mihail Fărcășanu s-a retras din orice activitate politică. Deși el însuși nu a justificat public această retragere, ea coincide cu urmările revoluției din Ungaria din 1956. După revoluție a urmat o anchetă la Radio Europa Liberă, redacția secției maghiare fiind acuzată că a indus în eroare ascultătorii din Ungaria, dându-le asigurări ca forțele Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) vor interveni dacă cetățenii vor continua să reziste. Deși fără a avea aceeași amploare, învinuiri similare și altor secții ale postului de radio Europa Liberă, inclusiv secția română, care prin asemenea afirmații ar fi încurajat începuturile de rezistență din România. Această anchetă demonstrează că, cel puțin o mare parte din personalul postului Europa Liberă era convins că puterile occidentale vor interveni. Intervențiile făcute anterior de Mihail Fărcășanu la Departamentul de Stat al Statelor Unite în calitate de președinte al Ligii Românilor Liberi și platforma program pe care o elaborase, arată că Fărcășanu punea lipsa de acțiune a occidentului pe seama unei lipse de informare asupra situației reale din Europa de Est. Atitudinea Statelor Unite și a celorlalte state occidentale în perioada revoluției din Ungaria constituia o dezamăgire pentru cei care sperau că rezistența activă împotriva comunismului putea avea sorți de izbândă.

Retragerea lui Fărcășanu mai este pusă și pe seama divergențelor din cadrul emigrației românești. Este posibil ca aceste divergențe să fi prezentat un argument suplimentar pentru decizia de a se retrage. Totuși, opiniile contradictorii au existat de la început și Fărcășanu era obișnuit cu ele. Ceea ce îl preocupase în permanență era faptul că familia sa avusese de suferit din cauza sa. De aceea, este mai probabil că posibilitatea ca emisiunile postului de radio la care continua să colaboreze ar fi putut induce în eroare pe alți conaționali și implicit supune unor represalii persoane pe care nici măcar nu le cunoștea să fi constituit o motivare mai puternică. El rămâne totuși președinte al Ligii Românilor Liberi până la dizolvarea acesteia în 1960, deși în perioada de după 1956, Liga, lipsită de fonduri, nu are practic nicio activitate.

FUNDAȚIA FRANKLIN MOTT GUNTHER

În 1955 Mihail Fărcășanu s-a recăsătorit cu Louise Gunther, văduva lui Franklin Mott Gunther, care fusese ministru plenipotențiar al Statelor Unite în România în anii dinaintea celui de al doilea război mondial. Louise Gunther îl sprijinise în susținerea cauzei românești în cercurile politice americane.

În 1960 Mihail Fărcășanu și soția sa înființează fundația “The Franklin Mott Gunther Association for the Advancement of Romanian Culture and Literature”. Fundația deținea un număr important de tablouri ale unor pictori români printre care Theodor Pallady. Iosif Iser, Jean Alexandru Steriadi și alții. De asemenea, fundația mai avea o colecție de ceramică populară și de costume țărănești precum și numeroase cărți. Cea mai mare parte a acestora fuseseră cumpărate în România de Louise Gunther. Fundația avea scopul de a promova valorile spirituale ale culturii române, în special prin organizarea de expoziții de pictură sau de artă populară. Dintre expozițiile organizate este de menționat cea consacrată pictorului Eustațiu Stoenescu, care s-a bucurat de un succes deosebit.

ULTIMII ANI

După moartea Louisei Gunther Fărcășanu, Mihail Fărcășanu donează întregul patrimoniu al fundației Franklin Mott Gunther catedralei “Adormirea Maicii Domnului” din Cleveland, Ohio și muzeului anexă al catedralei. Parohia din Cleveland luase ființă la 15 august 1904, fiind prima parohie ortodoxă română din Statele Unite.

Ultimii ani ai vieții i-a petrecut în casa sa din cartierul Georgetown din Washington, fiind îngrijit de surorile sale Margareta Bottea și Mia Lahovari precum și de nepoata sa Domnica Bottea. A dus o viață liniștită; cânta zilnic la vioară și își petrecea timpul citind. Se întâlnea frecvent cu Constantin Vișoianu, cu care colaborase în încercările de a organiza rezistența românească din exil, reamintindu-și de experiența lor din trecut. Nu a încercat niciodată să-și scrie memoriile sau alte lucrări literare.

Mihail Fărcășanu s-a stins din viață la vârsta de aproape 80 de ani, la 14 iulie 1987 și nu a mai putut vedea prăbușirea generală a comunismului în Europa de Est. S-a stins cu durerea în suflet că nu a putut face mai mult pentru poporul său, pe care l-a iubit mai presus de orice, măcinat de procese de conștiință că și-a părăsit țara și a dăunat familiei prin acțiunile sale politice.