$$$

 DIMITRIE ANGHEL

În decembrie 1914, în primul an al Marelui Război, în Vechiul Regat încă neutru şi trăind în umbra bătăilor cu flori de la şosea, se consuma ultimul act din drama pasională a Nataliei Negru şi a lui Dimitrie Anghel. Sinuciderea poetului stătea,ca şi moartea lui Alexandru Odobescu, sub semnul acestui amestec de pasiune devoratoare şi de melodramă pariziană. Femeia fatală intra în imaginarul românesc. Din amiciţia tandră şi din parteneriatul creator care îi unise de Anghel şi pe Şt. O .Iosif nu mai râmânea decât ruina unor amintiri şi gustul morţii. În vuietul de tranşee şi în decorul de dezolare al războiului, toate acestea păreau să aibă un aer minor, de dramoletă. Dar în aceste detalii se închidea un întreg destin, aşezat sub semnul fragilităţii, reveriei şi melancoliei.

Dimitrie Anghel este, ca atâţia alţii dintre contemporanii săi, un autor graţios, uitat pe un raft de bibliotecă, o notă de subsol menţionată în paginile lucrărilor de licenţă sau de master, o fotografie îngălbenită, desuetă în economia ei sepia. Opera şi biografia sa ţin de un cu totul alt timp, atât de îndepărtat de noi, un timp al moşiilor şi al vacanţelor marine, un timp al pianurilor ce urcă note chopiniene, un timp al muzicalităţii simboliste şi al reveriei în grădinini înmiresmate, un timp al lentorii şi al lumii de ieri, un timp care se scurge aurit de poezie şi însângerat de iubire, ca într-o delicată partirtură decadentă.

Într-un fel, moartea l-a salvat pe Anghel, oferindu-nemurirea florală pe care o imaginează poezia sa. În noul univers postbelic, Dimitrie Anghel ar fi fost o prezenţă excentrică, un supravieţuitor poate ridicol, o umbră incapabilă de evoluţie intelectuală. Dispariţia îl aşează în această ramă vintage de belle epoque. Timbrul său se incarcă de patina trecutului. Fantomele colorează reveriile sale, iar literatura sa se dezvăluie, elegant, ca o făptură de noapte ,catifelată.

Un moldovean pe jumătate simbolist

Dimitrie Anghel este un moldovean ce duce în ereditatea sa amintirea maternă a orientului. Între energia ( fantastă) a tatălui, ce visează la noi metode agronomice pe moşia sa, şi rafinamentul mamei, opţiunea lui Dimitrie Anghel s-a îndreptat spre inadaptarea elegantă ce îl apropie de atâţia alţi colegi ai săi. Moldovenismul lui Dimitrie Anghel este un sentiment al memoriei, un cult al lucrurilor şi locurilor fragile, o predispoziţie de a coborî pe cărările timpului spre obârşia sa şi a comunităţii care îl cuprinde, o dominantă melancolică care se aliază cu paseismul său bine temperat. Din Anghel vine şi acel timbru unic al lui Ionel Teodoreanu- ca şi acesta, Dimitrie Anghel trăieşte în domeniul de graniţă al proustianismului “minor”. Fiecare gest al prezentului evocă un alt gest, de dinaintea lui. Universul moldovenilor este o cutie muzicală,un teritoriu armonic în care trecerea şi moartea sunt domesticite, prin dor.

Dimitrie Anghel este un moldovean pe jumătate simbolist. Spectrul moşiei natale de la Corneşti şi al grădinilor îl bântuie, iar din această materie a visului se hrănesc versurile sale. Dimitrie Anghel este un moldovean ce descoperă, la Paris fiind, chimia lui Moréas şi extravaganţa lui Wilde. Din acest spaţiu al simbolismului vin şi rimurile lui Albert Samain,cu a sa grădină a infantei, acel Samain spre care se întorc şi cei ce poposesc la Medeleni, peste ani. Simbolismul lui Anghel refuză inovaţiile formale şi rămâne încadrat de clasicitatea prozodică: Anghel este un simbolist al drumului de mijloc. El nu are nici adâncimea thanatică a lui Bacovia, dar nici jovialitatea lui Minulescu. Este mai aproape, în pasiunea sa florală, de hieratismul lui Ştefan Petică, un alt moldovean.

Teritoriul lui Dimitrie Anghel, în poezie, este saturat de miresme şi de culori, este un teritoriu al grădinii, un spaţiu al armoniei edenice în cheie minoră, un cosmos ordonat de jocurile anotimpurilor. Florile lui Anghel sunt opera celui pe care Victor Eftimiu în numea un Luchian al poeziei. Impresionismul lui Anghel este atent la fiecare vibraţie , iar limba sa curge, eufonic. Soarele melancoliei se înalţă peste grădinile sale.

Fiinţă amfibie, Dimitrie Anghel a scris, simbolist, în paginile “Sămănătorului”- un paradox ce ţine de dinamica câmpului literar de la noi. Relaţia dintre Anghel şi Iorga a fost tensionată. Pentru spiritul doctrinar al lui Iorga, poemele lui Anghel aveau un aer suspect- evazionist. Imaginarul său nu se putea încadra în logica procustiană a directorului de conştiinţe.

Posteritatea lui Dimitrie Anghel este posteritatea prozei sale. G.Călinescu, Şerban Cioculescu sau Mihai Zamfir au investigat acest teritoriu al graniţei şi al hibridizării. Refuzând realismul tradiţional şi ordinea naraţiunii de tip romanesc, Anghel, alături de Macedonski, deschide domeniile amintirii şi ale reveriei. Din paginile sale vor ieşi nu doar Arghezi şi Vinea, ci şi Ionel Teodoreanu. Moldovenismul lui Dimitrie Anghel prelungeşte predilecţia paşoptiştilor pentru memorie şi volutele ei. “ Fantomele” pe care le convoacă în proză sunt cele ale propriei sale vieţi.

Anghel îşi are ale sale “Întoarcerea în timp’ şi “ Masa umbrelor”. Cei ce au murit reînvie în aceste rânduri poematice şi fluide. Anghel îşi are madlenele sale, fante ce permit alunecarea în trecut, un trecut care este unul individual şi comunitar, deopotrivă. Cu decenii înainte de Teodoreanu, Anghel este un ieşean ce citeşte semnele decăderii şi evocă vremurile de demult, ale bătrânilor. Arcadia lui Anghel este situată în acest trecut fabulos. Nu este atât un simptom de sâmănătorism, cât o coloratură tradiţionalist- melancolică. Poemele în proză şi fragmentele de fantome ale lui Anghel sunt o carte a trecerii şi a timpului, o tentativă de a încadra, prin cuvinte, o curgere de emoţii şi de inagini. Proza lui Dimitrie Anghel este un triumf al simbolismului său ambiguu.

Efigia lui Anghel nu ar fi întreagă fără fiinţa bicefală care se naşte din colaborarea cu Şt. O. Iosif. Asemeni lui Borges şi Bioy-Casares, cei doi hrănesc un autor la două mâini, un autor în ale cărui scrieri se topeşte timbrul celor doi. Experimentul A. Mirea este unul dintre cele mai îndrăzneţe, graţioase şi ironice jocuri intelectuale din istoria noastră culturală. Şi dacă legendele şi comediile în versuri sunt datate, cronicile rimate din caleidoscopul lui A. Mirea au savoarea galică a unor satire de Topârceanu. A. Mirea este jumătatea ludică a personalităţii lui Anghel. Aici predomină ironia, detaşarea ironică şi privirea severă îndreptată împotriva realităţii. “ Genul minor” este înnobilat, prin parodie.

Dimitrie Anghel este suspendat, prin moarte, în Vechiul Regat de belle epoque. Reveriile şi rimele lui A. Mirea sunt parte din sunetul acelor vremuri îndepărtate. Grădinile sale nu mai sunt. Betonul şi istoria le-au înghiţit, tenace: ceea ce durează este colecţia de umbre din paginile sale. Moldovean pe jumătate simbolist, Dimitrie Anghel este un spectru care ne bântuie, muzical, nopţile.

$$$

 ERA O VREME...

                                                                              

  Neagu DJUVARA 

Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul şi intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, "Domnul inginer sau Domnul profesor, sau Domnul avocat". Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul, tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu...

Era o vreme în ţara asta, când dacă vedeai o maşină pe stradă, ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere, sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la lotto, cecuri, sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ.Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau înalimentaţia publică. Sau poate niste ofiţeri, militari sau altfel,care erau normal sa fie dotaţi.

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai pe cineva pe stradă între orele 08 şi 16, te gândeai că este în concediu, zile libere, sau poate e bolnav, săracu om, şi merge la doctor...

Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai un poliţist pe stradă mergeai liniştit să îi ceri o informaţie, sau daca voiai să te plângi de ceva, erai ascultat.

Era o vreme în ţara asta când dacă ajungeai la spital cu cineva şi trebuia operat, îţi era frică să vii cu o floare la asistente sau cu o cafea sau o sticlă de whisky la doctor, şi le mascai neîndemânatic - ca toată lumea - în ziar, sub haină, convins că nu ştie nimeni ce e umflătura aia, de la piept. Când te întorceai fericit că nu te-a prins nimeni şi te întâlneai cu altul umflat în piept te uitai superior şi zeflemitor la el gândind " ia uite şi la fraierul ăla, merge cu sticla ascunsă la piept are impresia că eu nu ştiu că o duce lu' dom'

doctor... !"

Era o vreme în ţara asta când la şcoală, copiii mergeau în uniformă, şi cum vedeai unul pe stradă în timpul orelor ştiai că " este unul dinăia de chiulesc sau nu le place şcoala" şi te uitai atent la el să vezi dacă nu e cumva copilul vreunui coleg de serviciu, sau de fabrică. Şi ce bătaie lua acasă dacă afla ta'cs'o că a chiulit... !

Era o vreme în ţara asta când abia aşteptai să intri în câmpul muncii, să te angajezi undeva, să îţi faci raport pentru locuinţă şi să aştepţi cu înfrigurare, dar temei, să ţi se repartizeze una, ca să te poţi însura, să te aşezi şi tu la casa ta, să îţi întemeiezi o familie. Dacă nu aveai, nu prea îţi ardea de însurătoare, că nu se uita nimeni la tine fără serviciu şi fără casă, că nu erai de viitor.

Era o vreme în ţara asta când băieţii deştepţi erau consideraţi cei care ştiau carte, dar să o citească, nu să o joace: făceau o facultate şi terminau primii. La ei se uita lumea cu admiraţie: " ăsta e a lui Ilie de la sculărie. A terminat primul facultatea, l-au luat ăia la Bucureşti. Eheeeeeeeeeeee, o să ajungă mare, e dăştept" ...

Era o vreme în ţara asta când dacă te întâlneai cu un cunoscut pe stradă, te opreai bucuros să mai schimbi o vorbă, să mai auzi un banc, să te lauzi cu ce ai mai făcut sau să îi spui cum a fost în concediu la Mamaia, să te mândreşti că ai fost promovat sau ţi-au luat copilul la liceu, sau să îl inviţi peste o lună la ziua ta, sau nunta copilului.

Era o vreme în ţara asta când veneai de la serviciu, băgai repede o ciorbă caldă în tine şi ieşeai în faţa blocului "la una mică cu băieţii". Una mică putea fi o minge, o ţigară, o tablă, o bere, o şuetă, după priceperile fiecăruia, dar nu era unul să nu facă "una mică" cu prietenii...

Era o vreme în ţara asta când mergeai liniştit pe stradă, nu îţi era teamă că te opreşte careva să te întrebe cât e ceasul, sau de ce nu ai moţ la bască, sau de unde te îmbraci...

Era o vreme în ţara asta când lumea întorcea capul după militarii care treceau cântând sau în pas de defilare de la instrucţie, acolo unde aceştia erau nevoiţi să treacă prin oraş şi auzeai pe câte cineva spunând cu mândrie: "Uite mamă, trece armata".

$$$

 

$$$

 Acatist 

Adrian Păunescu

„Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viaţă

Ca să mai și trăim, dacă se poate,

Și nu lăsa ca noaptea să înfrîngă

Greu dobîndita noastră libertate.

Ne e atît de dor de-o zi frumoasă,

Cu soare-n cer și iarbă la picioare,

Mai dă-ne, Doamne, cîţiva ani de viață,

De viață grea, de viață muritoare.

Mai dă-ne un Crăciun cu mari troiene

În care sufletul să se scufunde,

Și vreme de iubire agresivă,

Cu nori de foc și ploape tremurînde.

Avem și noi atîta dulce rîvnă,

Atîta chef de iarnă și de vară,

Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață,

Oricît de trudnică și de amară.

Dar spune-ne, confirmă-ne că suntem

Și că vom mai dura nu doar o toamnă,

Că dintre toate fiarele din lume,

Doar oamenii știu viața ce înseamnă.

Și să ne facem planuri pentru mîine,

Și să muncim cu-același dor de pîine,

Că tot ce e făgăduială astăzi,

Într-adevăr să ni se-ntîmple mîine.

Mai dă-ne, Doamne, cîțiva ani de viață,

De muncă și de lupte și de friguri,

Comută-ne pedeapsa cea mai mare

Aceea de-a ne ști așa nesiguri.”

$$$

 Simone Signoret: Drumul spre înalta societate

Simone Henriette Charlotte Kaminker s-a născut pe 25 martie 1921 la Wiesbaden, în Germania, și a fost fiica lui André și a Georgettei Kaminker. Tatăl ei a lucrat în Liga Națiunilor și provenea dintr-o familie de evrei polonezi, iar mama era catolică practicantă.

Simone a crescut la Franța într-o atmosferă intelectuală și a studiat engleza, germana și latina. După terminarea școlii secundare, în timpul ocupației naziste a Parisului, adolescenta a trebuit să își susțină familia, lucrând ca dactilografă pentru un ziar colaboraționist francez.

În această perioadă s-a împrietenit cu un grup de scriitori și actori care se întâlneau la Café de Flore din cartierul Saint-Germain-des-Prés. A devenit interesată de actorie și a fost încurajată de prietenii ei, inclusiv de Daniel Gelin, iubitul de la acea vreme, să-și urmeze pasiunea.

În 1942, ea a început să apară în piese de teatru și a reușit să câștige suficienți bani pentru a-și sprijini mama și pe cei doi frați mai mici. Tatăl ei fugise din țară în 1940, iar ea a preluat numele de fată al mamei pentru scenă, cu scopul de a-și ascunde originile evreiești.

Și-a câștigat celebritatea jucând în filmul La Ronde, în 1950, o producție care a fost interzisă pentru scurt timp la New York fiind considerată imorală. Au urmat apoi Casque d’or, în 1951, Thérèse Raquin, în 1953, Les Diaboliques, în 1954 și The Crucible, în 1956.

În 1958, Simone Signoret a jucat în filmul britanic „Drumul spre înalta societate” care i-a adus numeroase premii, inclusiv Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes și Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. I s-au oferit contracte la Hollywood, dar le-a refuzat, continuând să lucreze în Franța și Anglia, în special alături de Laurence Olivier.

Actrița s-a căsătorit cu cineastul Yves Allégret în 1944, iar cuplul a avut o fiică, pe Catherine Allégret, dar mariajul s-a terminat prin divorț în 1949.

Cea de-a doua căsătorie va avea loc în 1951, noul ei soț fiind actorul francez de origine italiană Yves Montand, relație care va dura până la moartea ei, dar cuplul nu a avut copii.

Începând cu anul 1981, starea de sănătate a actriței, care era fumătoare înrăită și consumatoare ocazională de alcool s-a înrăutățit brusc și a suferit mai multe intervenții chirurgicale.

Simone Signoret a murit de cancer pancreatic în Autheuil-Authouillet, Franța pe 30 septembrie 1985, la vârsta de 64 de ani, și fost înmormântată în cimitirul Père Lachaise din Paris.

$$$

 Cazania lui Varlaam - o capodoperă a culturii româneşti medievale, 

Lucrarea a fost alcătuită şi îngrijită de Mitropolitul Varlaam în perioada domniei lui Vasile Lupu, fiind tipărită la Iaşi în anul 1643, la Tipografia domnească deschisă la Biserica Trei Ierarhi. Scrisă în româneşte dar cu alfabet chirilic, Cazania a fost tipărită într-un tiraj de circa 1.000 de exemplare. Cazania sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an şi la praznicele împărăteşti şi la svănţi mari“ a fost concepută ca un dar al domnitorului destinată întregului neam românesc de pretutindeni.

Cazania sau paucenia (cum mai era numită în epocă) a fost răspândită în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, numărându-se până astăzi printre cele mai de seamă scrieri din istoria culturii vechi româneşti. Monumentalitatea şi importanţa lucrării se reflectă prin circulaţia sa neîntreruptă de-a lungul timpului. Adresată întregii seminţii româneşti, Cazania a fost pentru vreme îndelungată mijloc excepţional de cultivare a unităţii naţionale, a limbii române şi a credinţei ortodoxe în condiţiile prozelitismului cultelor reformate printre românii ardeleni.

Caracterul ei misionar este dovedit de faptul că cele mai numeroase exemplare au circulat şi în Transilvania, unde toţi românii împărtăşeau ortodoxia în momentul apariţiei acestei lucrări. Cartea românească de învăţătură a lui Varlaam a ajuns nu numai în mâinile episcopilor şi preoţilor ci chiar a ţăranilor români. Cazania a avut un rol esenţial în dezvoltarea limbii române, generaţii întregi de preoţi şi dascăli au citit-o credincioşilor în biserici sau copiilor în şcolile confesionale.

Exemplarul păstrat la Muzeul Municipal Dej provine din satul Cetan care în secolul al XVII-lea aparţinea oraşului Dej şi era locuit exclusiv de români. Acest exemplar are o valoare suplimentară pentru că ne relatează povestea achiziţionării acestei cărţi valoroase de către o familie de ţărani români de lângă Dej. În anul 1644, Galea Dumitru din localitatea Cetan a cumpărat Cazania, tipărită în 1643, cu suma de 16 florini, o sumă uriaşă cu care se puteau cumpăra la vremea aceea patru boi mari şi buni de lucru. Existenţa ei într-o casă românească dovedeşte stăruinţa românilor în ortodoxie şi în valorile acesteia. Totodată, ne dovedeşte dorinţa unei familii simple de a avea în casă o carte religioasă cu predici şi învăţături religioase, scrisă în limba română.

Acest exemplar, al unei cărţi considerate de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii drept ,,primul nostru povestitor, înfăţişând ţărăneşte chestiunile teologice” este una dintre comorile ascunse ale Muzeului Municipal din Dej. Venerabila Cazanie în vârstă de 375 de ani a fost donată muzeului dejean, în anii comunismului, de către un descendent din familia lui Galea Dumitru, primul proprietar al valoroasei lucrări.

Cazania lui Varlaam are 506 file, multe ilustrate cu gravuri care reprezintă scene biblice sau sfinţi. Aspectul grafic este îmbogăţit de frontispiciile cu gravuri, iniţialele ornamentale şi aşa-numitele podoabe de final de capitol, care constau în chipuri de îngeri şi elemente decorative vegetale. Cerneala de culoare neagră este preparată dintr-un amestec de cerneală ferogalică cu cerneală tipografică, iar cea roşie este preparată pe bază de cinabru.

Cartea are două părţi principale: prima parte cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar a doua parte are în componenţă 21 de cazanii pentru sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor. Cazania este un termen slavon care defineşte o culegere de predici şi omilii (comentarii ale textelor biblice).

Domnitorul Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam oameni culţi şi animaţi de dorinţa de a sprijini promovarea culturii, cu ajutorul lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, au înfiinţat în anul 1642 o tipografie în chiliile Mănăstirii ,, Sf. Trei Ierarhi”, care a lucrat sub oblăduirea mitropolitului Varlaam. La îndemnul mitropolitului Varlaam, domnitorul Vasile Lupu a întemeiat tot la „Sf. Trei Ierarhi“ prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Ierarhul Petru Movilă.

Mitropolitul Varlaam va rămâne o personalitate marcantă în istoria Bisericii şi a culturii româneşti. Promotor al păcii, mitropolitul s-a străduit să cultive pacea între persoane, între Biserici, între popoare. Cu prilejul Sinodului de la Iaşi, din anul 1642, a reuşit să tempereze tensiunile care existau în vremea sa între teologii greci – observatori exigenţi ai Tradiţiei – şi cei ruteni – care, din cauza vecinătăţilor geografice, au suferit unele influente catolice – şi să realizeze o viziune teologică unitară. De asemenea, a reuşit să-i împace pe domnitorii români, Vasile Lupu al Moldovei şi Matei Basarab al Ţării Româneşti, care provocaseră lupte între fiii aceluiaşi neam. În semn de pace, a reuşit să-i determine pe aceştia ca, fiecare în ţara celuilalt, să construiască câte o biserică. Astfel, Matei Basarab a ctitorit biserica de la Soveja, judeţul Vrancea, iar Vasile Lupu a reconstruit din temelie Biserica Stelea din Târgovişte, strângând în acest fel legăturile între Ţările Române.

Biserica Ortodoxă Română cinsteşte la 30 august pe Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei. Sfântul Ierarh a fost canonizat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2007, pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe şi a unităţii românilor.

Constantin Albinetz

www.ziarulfaclia.ro/2

@@@

 25 martie: Începutul campaniei de cucerire a Daciei de către împăratul Traian, dintre anii 101-102

La data de 25 martie a anului 101, împăratul roman Traian părăseşte Roma şi îşi începe campania de cucerire a Daciei, aceasta dată marcând începutul primului război daco-roman dintre anii 101-102. Au existat mai multe cauze care au declanșat războaiele daco-romane, una dintre ele fiind dezvoltarea puternicului regat al Daciei, condus de regele Decebal, ce constituia o amenințare pentru Imperiul Roman. În plus de asta, Imperiul trecea printr-o puternică criză economică în urma deselor campanii militare, criză care s-ar fi soluționat doar prin preluarea imenselor bogății ale Daciei. După plecarea de la Roma,Traian ajunge în Moesia Superior unde trupele sale se despart în două coloane ce traversează Dunărea pe podurile de vase de la Laederata (Ramna) şi Dierna (Orșova) și pătrund în Dacia la începutul lunii mai a anului 101. După traversarea Dunării de către armata romană, regele dac Decebal va duce un continuu război de hărţuire a armatei conduse de Traian, încercând să oprească înaintarea romană spre cetățile din Munții Orăștiei și mai ales spre capitala Sarmizegetusa. Coloanele armatei romane înaintează prin Banat pe două drumuri diferite și se reunesc la Tibiscum, o așezare dacică aflată lângă actualul oraș Caransebeș. De aici, armatele romane vor pătrunde pe valea Bistrei, într-un defileu îngust între munţii Poiana Ruscă şi munţii Retezat, pe drumul pe unde se putea ajunge la Sarmizegetusa. În acest defileu, la Tapae în anul 101 are loc prima confruntare dintre Decebal și Traian, învingători ieşind romanii care pătrund în depresiunea Haţegului şi încep cucerirea cetăţilor dacice de la Grădiştea, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie. Dar datorită iernii, împăratul Traian este obligat să amâne cucerirea acestor cetăți, importante efective romane rămânând să ierneze în Ţara Haţegului. Decebal profită de răgazul acordat de venirea iernii, și încearcă o diversiune menită să îi oblige pe romani să se retragă din Dacia și în acest scop el trece Dunărea și atacă zonele slab apărate de auxiliari romani în Moesia Inferioară. Această acțiune îl determină pe Traian, să transfere o parte a legiunilor din Dacia, în Moesia Inferioară, unde au loc trei mari bătălii, la Nicopolis, Istrum şi în Dobrogea la Adamclisi. La ultima dintre ele a participat însuși Traian, care în luptă și-a rupt propriile veşminte pentru a confecţiona bandaje pentru răniţi. După ce romanii au ieşit învingători, iar diversiunea moesiană este lichidată, pentru consolidarea liniei Dunării, Traian lasă în Moesia Inferioară pe generalul Laberius Maximus, iar el reia campania asupra Daciei în primăvara anului 102 când atacă din patru direcţii diferite. În aceste condiții, la sfârşitul anului 102 Decebal este nevoit să încheie pacea cu romanii, o pace care însă, fixa condiții foarte grele pentru daci, deoarece aceștia trebuiau să-şi dărâme cetățile, să nu întreţină relaţii cu alte popoare decât cu aprobarea Romei, să predea toți prizonierii romani și să cedeze toate teritoriile cucerite de Traian. 

Lectia de istorie