$$$

 Iarna aceasta, Dumnezeu parcă uita să mai treacă pe la biserica din Valea Seacă, dar bătrânul părinte Ilarion continua să țină slujbe pentru bănci goale și icoane înnegrite de vreme.

În fiecare duminică, la ora șase dimineața, clopotul bisericii de lemn din Dealul Crucii suna prelung peste satul adormit. Sunetul se revărsa peste acoperișurile ninse, peste curțile pustii, peste drumurile troienite. Puțini îl mai auzeau. Și mai puțini răspundeau chemării lui.

Părintele Ilarion, optzeci și doi de ani, aprindea singur lumânările din altar, cu degetele lui noduroase, tremurânde de Parkinson și de frig. În strană, doar bătrâna Ileana, văduvă de douăzeci de ani, răspundea cu un "Amin" tremurat. În zilele bune, apăreau poate cinci persoane. În duminicile geroase, ca aceasta, părintele slujea doar pentru Ileana și pentru îngerii pe care îi simțea prezenți în jurul altarului.

"Pentru ce mai faci slujbă, părinte? Satul aproape s-a golit," îl întrebase primarul când îl vizitase luna trecută. "Biserica din satul vecin e renovată, au și încălzire. De ce nu le spui să meargă acolo?"

Părintele Ilarion zâmbise doar, mângâindu-și barba albă. Ce să-i explice tânărului primar, crescut după Revoluție, care vedea biserica doar ca pe-o clădire, nu ca pe un vas al sufletelor din sat?

În satul născut cu secole în urmă în jurul acestei biserici, mai rămăseseră doar douăzeci și șase de case locuite. Restul erau fie abandonate, fie transformate în case de vacanță pentru orășeni care veneau doar vara. Din cei o sută douăzeci de locuitori, doar șaptesprezece mai aveau sub șaizeci de ani.

Părintele Ilarion păstorea acest sat de cincizeci și trei de ani. Venise tânăr preot, proaspăt ieșit din seminar, plin de visuri și de râvnă. Pe atunci, satul număra peste opt sute de suflete. Botezase generații întregi, cunumase zeci de perechi, condusese pe ultimul drum sute de enoriași. Acum, în registrul bisericii, înmormântările depășeau cu mult botezurile. Anul trecut avusese un singur botez - nepotul unei localnice, adus special din Italia pentru acest eveniment.

Pe vremuri, când eram tineri, biserica era inima satului. Duminica dimineața, ulițele erau pline de familii îmbrăcate în haine curate, grăbindu-se spre slujbă. Bărbații stăteau în dreapta, femeile în stânga, copiii se foiau între ei. Când cânta corul, parcă se cutremurau și munții din zare. Unde s-au dus toate acelea?

În casa parohială, părintele și-a făcut un ceai de tei și s-a așezat lângă fereastra care dădea spre cimitir. Crucile de piatră și de lemn, unele aplecate de vreme, altele proaspăt vopsite, păreau sentinele tăcute ale memoriei satului. Cunoștea povestea fiecărui suflet odihnit acolo. Le purtase poverile, le ascultase păcatele, le binecuvântase speranțele.

"Doamne," șopti el, privind spre icoana Mântuitorului de pe perete, "pentru cine să mai slujesc? Cine mai are nevoie de această biserică?"

Într-o după-amiază geroasă de februarie, în timp ce aprindea candela din altar, părintele Ilarion auzi bătăi în ușa bisericii. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu ochelari și haină de oraș.

"Bună ziua, părinte. Sunt Matei, fiul lui Ion Cojocaru. Nu știu dacă vă mai amintiți de tatăl meu..."

Părintele zâmbi. "Cum să nu? A fost paracliserul bisericii ani buni."

"Am venit să vă spun că tata a murit ieri, la azilul din oraș. Ultima lui dorință a fost să fie înmormântat aici, lângă mama."

În ziua înmormântării lui Ion Cojocaru, biserica s-a umplut ca în vremurile bune. Fii și fiice ale satului, plecați de ani buni, s-au întors să-și conducă consăteanul pe ultimul drum. Mulți au rămas surprinși să vadă că bătrânul părinte Ilarion încă slujea, că biserica de lemn încă stătea în picioare, că tradițiile încă se păstrau.

După slujbă, Matei l-a tras deoparte pe părinte.

"Știți, tata mi-a povestit mereu despre biserica asta. Despre cum ați salvat-o de la dărâmare în anii '80, despre slujbele de Paști când venea tot satul. Am o propunere, părinte. Sunt arhitect. Aș vrea să ajut la restaurarea bisericii."

Părintele Ilarion simți cum inima lui bătrână tresare de bucurie. Poate că Dumnezeu nu uitase de el, la urma urmei.

Dar bucuria a fost de scurtă durată. Trei zile mai târziu, în timp ce aprindea focul în sobă, părintele a simțit o durere ascuțită în piept. S-a prăbușit pe podea, strângând la piept crucea de lemn pe care o purta mereu. Bătrâna Ileana l-a găsit abia a doua zi dimineață, când a venit să facă curățenie în biserică.

L-au înmormântat lângă altar, cum era tradiția pentru preoții care slujeau toată viața într-o parohie. La slujbă au venit câțiva preoți din satele vecine și o mână de săteni bătrâni. Matei a venit și el, cu planurile de renovare sub braț. Dar părintele Ilarion nu le va mai vedea niciodată realizate.

După înmormântare, protopopul a anunțat că biserica va fi deservită temporar de preotul din satul vecin, care va veni o dată pe lună pentru slujbă. Nu era justificat economic să trimită un preot permanent pentru așa puțini enoriași.

Primăvara următoare, Matei s-a întors cu echipa de restauratori. Au reparat acoperișul, au consolidat structura, au curățat iconostasul. Dar când lucrările s-au terminat, biserica a rămas la fel de goală ca înainte. Fără părintele Ilarion, parcă își pierduse sufletul.

Astăzi, biserica din Dealul Crucii e inclusă în circuitul turistic al zonei. Turiștii vin să admire arhitectura, icoanele, mesele din piatră din curtea bisericii. Dar nimeni nu mai știe povestea bătrânului preot care a ținut candela aprinsă până în ultima clipă, slujind cu credință chiar și atunci când nimeni nu mai venea să asculte.

În cimitirul din spatele bisericii, crucea simplă a părintelui Ilarion e acoperită de iederă. Florile sălbatice cresc în jurul ei, iar numele inscripționat începe să se șteargă sub acțiunea ploii și a vântului. La fel cum se șterg și ultimele amintiri despre vremurile când biserica era sufletul satului, iar credința era mai puternică decât orice furtună a vieții.