$¢$

 

Când unul știa răspunsul, celălalt îi trăgea mâneca de trei ori. Când unul uita caietul, celălalt rupea foi din al lui. Când unul nu avea pachet, celălalt își împărțea mâncarea. Așa arăta prietenia în banca din colțul clasei.

Școala din Lunca Corbului avea două săli de clasă și un coridor îngust ce mirosea a motorină și cretă. Pereții văruiți în albastru deschis erau decorați cu tablouri înrămate ale scriitorilor români și hărți vechi, îngălbenite pe margini. În clasa noastră, soba de fontă ocupa colțul dinspre nord, iar în zilele geroase de iarnă, domnul învățător ne lăsa pe rând să ne încălzim mâinile înghețate la ea.

Eu și Ilie stăteam în ultima bancă, lângă fereastră. Nu din cauză că eram obraznici, ci pentru că amândoi eram cei mai înalți din clasă. Banca noastră de lemn, scrijelită cu inițialele atâtor generații, scârțâia la fiecare mișcare, iar picioarele ei inegale făceau ca tot ce scriam să semene cu valurile mării.

"Mi-a spus tata că după ce terminăm școala asta, mă ia la pădure cu el, să învăț meserie," mi-a șoptit Ilie într-o zi, în timp ce domnul învățător scria probleme de matematică pe tablă. "Tu ce-o să faci?"

Am ridicat din umeri. Nu știam. Tata voia să merg la liceu, în oraș. Mama zicea că ar fi bine să rămân în sat, să muncesc pământul. Visul meu era să devin doctor, dar asta nu îndrăzneam să spun nimănui.

Ilie și eu eram diferiți în multe privințe. El era fiul pădurarului, locuia într-o casă la marginea pădurii și venea la școală pe jos, patru kilometri în fiecare dimineață, indiferent de vreme. Tatăl meu era învățător în satul vecin, iar mama lucra la primărie. Aveam cărți acasă, un radio și până și un televizor alb-negru, pe care îl priveam doar duminica.

Dar în ciuda acestor diferențe, în banca noastră de lemn, am devenit de nedespărțit. Ilie mă învăța să recunosc urmele animalelor și să fluier printre degete. Eu îi citeam din cărțile mele și îl ajutam la matematică. Dar cel mai important, ne apăram unul pe altul când era nevoie.

Poate că doar cei care au crescut la țară, în sate izolate, pot înțelege cu adevărat ce înseamnă o prietenie formată în banca de școală. Nu era vorba doar despre timpul petrecut împreună în clasă, ci despre drumul lung spre casă, despre secretele șoptite sub mărul din curtea școlii, despre planurile făcute pentru vacanță, despre bucuria împărțită a primei note de 10.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele aurii ale nucului din curtea școlii formau un covor foșnitor, Ilie nu a venit la școală. Am așteptat, cu ochii pe fereastră, dar banca de lângă mine a rămas goală. La sfârșitul zilei, domnul învățător m-a chemat la catedră.

"Mihai, ai putea să-i duci lui Ilie temele pentru mâine? Tatăl lui a venit să-mi spună că s-a îmbolnăvit."

Am încuviințat bucuros. Nu fusesem niciodată la casa lui, dar știam drumul. După ore, am luat-o pe poteca ce ducea spre pădure, cu ghiozdanul meu într-o mână și caietele lui Ilie în cealaltă. Pădurea era în plină transformare, culori de foc și auriu înlocuind verdele verii. Mirosul de frunze umede și pământ reavăn mă însoțea la fiecare pas.

Casa pădurarului era o construcție simplă dar solidă, cu prispă din lemn și acoperiș din șindrilă. Curtea era împrejmuită cu un gard din nuiele, iar din coșul de pe acoperiș se ridica un fir subțire de fum. Când am bătut la ușă, mi-a deschis mama lui Ilie, o femeie mică de statură, cu ochi blânzi și mâini aspre de la munca în gospodărie.

"Tu trebuie să fii Mihai," a spus ea zâmbind. "Ilie mi-a vorbit mult despre tine. Intră, te așteaptă."

Prietenul meu stătea în pat, într-o cameră mică dar curată, acoperit cu o plapumă groasă țesută în casă. Avea fața roșie de febră, dar ochii i s-au luminat când m-a văzut.

"Ai venit până aici?" a întrebat el, cu vocea răgușită.

"Sigur că da. Suntem colegi de bancă, nu? Ți-am adus temele și..." Am scos din ghiozdan o pungă mică. "Ți-am adus și câteva mere din pomul nostru. Știu că îți plac."

Ușa s-a deschis și tatăl lui a intrat, un bărbat înalt, cu umeri lați și privire severă. M-a măsurat din cap până-n picioare, apoi și-a înmuiat expresia.

"Tu ești băiatul lui Marin, învățătorul?"

"Da, domnule."

"Băiat bun ești. Nu mulți ar veni patru kilometri prin pădure să aducă teme unui prieten."

Cu timpul, vizitele mele la casa lui Ilie au devenit obișnuință. Chiar și după ce s-a făcut bine, mergeam acolo în weekend-uri. Îmi plăcea să-l însoțesc pe tatăl lui în plimbările prin pădure, învățând despre copaci și animale. Iar Ilie venea la noi când voia să citească din cărțile noastre sau să se uite la televizor.

Într-o iarnă grea, când zăpada ajunsese cât gardul, iar până la școală trebuia să mergem pe un tunel săpat prin nămeți, Ilie mi-a salvat viața. Ne întorceam de la școală când am alunecat pe gheața de la pârâu și am căzut în apa rece ca gheața. El m-a tras afară, mi-a dat haina lui și m-a cărat în spate până acasă, deși era mai slab decât mine.

Mama a plâns când ne-a văzut, iar tata i-a spus lui Ilie că e un erou. Prietenul meu a roșit și a spus doar: "Am făcut ce trebuia. Suntem colegi de bancă."

Copilăria noastră la țară era simplă dar bogată în experiențe - jocuri inventate sub cerul liber, scăldat în râu vara, săniuș iarna pe dealurile din spatele satului, culesul fructelor și ciupercilor din pădure, și nopțile de vară când ne întindeam pe fân proaspăt cosit și priveam stelele, făcând planuri mari pentru viitor.

Pe vremuri, prieteniile se legau altfel, fără telefoane și calculatoare, fără rețele sociale și mesaje instant. Comunicam prin priviri, prin gesturi mici, prin bilețele trecute pe sub bancă, prin coduri inventate de noi. Și poate tocmai de aceea, legăturile erau mai profunde, mai autentice.

Apoi a venit ziua când am terminat cele patru clase din satul nostru. Eu urma să merg la școala din comună, care avea opt clase, apoi probabil la liceu în oraș. Ilie rămânea în sat, să învețe meseria tatălui său.

În ultima zi de școală, am stat mai mult ca de obicei în banca noastră, după ce toți ceilalți plecaseră. Ilie a scos un briceag și a început să scrijelească ceva pe lemnul băncii.

"Ce faci?" l-am întrebat.

"Las ceva în urmă," a răspuns el, concentrat la treaba lui. Când a terminat, am văzut două inițiale înlănțuite: "I & M", și dedesubt: "Colegi de bancă pentru totdeauna."

"Crezi că ne vom mai vedea?" am întrebat, cu un nod în gât.

"Sigur că da. Eu voi fi mereu aici, în pădure. Tu vei veni în vacanțe. Și vom fi mereu prieteni, chiar dacă nu mai stăm în aceeași bancă."

Drumurile noastre s-au despărțit, cum era firesc. Eu am plecat la școală în comună, apoi la liceu în oraș, și în cele din urmă la facultate în capitală, urmându-mi visul de a deveni doctor. Ilie a devenit pădurar, ca tatăl său, cunoscând fiecare copac și potecă din pădurea ce înconjura satul nostru.

Ne-am mai văzut în vacanțe, tot mai rar pe măsură ce viețile noastre luau direcții diferite. Dar de fiecare dată când reveneam în sat și ne întâlneam, era ca și cum timpul nu trecuse. Râdeam de aceleași glume, ne aminteam aceleași întâmplări, ne înțelegeam din priviri.

Oare câți înțeleg astăzi valoarea acelor prietenii formate în băncile de lemn din școlile sătești? În era telefoanelor inteligente și a prieteniilor virtuale, mai există acea profunzime a legăturilor create când împărțeai ultimul tău măr cu cineva sau când mergeai patru kilometri prin pădure pentru a-i duce temele?

Acum, la cincizeci de ani, când mă întorc în satul copilăriei să-mi văd părinții bătrâni, trec mereu pe la vechea școală. Clădirea e părăsită de mult, ferestrele bătute în scânduri, curtea năpădită de buruieni. Dar știu că înăuntru, în clasa noastră, banca din colț încă păstrează inițialele noastre, martore tăcute ale unei prietenii care a rezistat timpului.

Iar în pădure, Ilie încă veghează asupra copacilor și animalelor, cu aceeași dăruire și înțelepciune. Când ne întâlnim, obișnuim să mergem împreună la izvorul din inima pădurii, locul nostru secret de altădată. Stăm pe aceeași buturugă și vorbim despre viețile noastre, despre copiii noștri, despre lumea care s-a schimbat atât de mult.

"Vezi tu," mi-a spus el ultima dată, "noi am fost norocoși. Am avut o copilărie adevărată, cu picioarele în țărâna satului și cu capul în stele. Copiii de azi au tot ce le trebuie, dar le lipsește ce aveam noi - libertatea de a descoperi lumea în ritmul nostru și prietenii cu care să împărtășim fiecare descoperire."

Și are dreptate. Pentru că dincolo de toate realizările mele profesionale, una dintre cele mai valoroase comori rămâne prietenia născută în banca din colțul clasei, în școala din Lunca Corbului, unde am învățat cele mai importante lecții ale vieții.

Poate că tinerilor de azi le e greu să înțeleagă cum era viața înainte de internet și telefoane mobile. Cum ne făceam prieteni fără a da "cerere de prietenie", cum păstram legătura fără mesaje instant, cum aflam unii despre alții fără a verifica profiluri online. Dar acele prietenii aveau o substanță specială, erau șlefuite de timp și experiențe împărtășite direct, nu prin ecrane interpuse.

În fiecare an, de Sfântul Ilie, mă întorc în sat și mergem împreună pe dealul din spatele pădurii. Acolo, privind peste valea în care se întinde satul nostru, ridicăm un pahar în cinstea băncii de lemn ce ne-a unit destinele și pentru toate lecțiile învățate împreună, dincolo de cele din manuale.