$$$

 Mărul de sub fereastră înflorește pentru ultima oară în primăvara asta, dar nimeni nu-i mai numără petalele.

Ana încearcă să-și facă curaj să deschidă ușa casei părintești. Au trecut șase luni de când a închis-o, după înmormântarea tatălui ei. Acum, cu actele de vânzare în geantă, a venit să-și ia rămas bun.

Când cheia se răsucește în broasca ruginită, un miros de amintiri o întâmpină - un amalgam de lemn vechi, busuioc uscat și absența vieții. Pereții, altădată albi, au căpătat nuanțe cenușii, iar podeaua scârțâie sub pașii ei ca și cum ar protesta față de intrusa care vrea să vândă casa.

"Ți-ai adus aminte și de noi," ar fi spus tatăl ei, cu o undă de ironie blândă în glas. Dar Ioan nu mai este. Nici mama ei, Maria, plecată de cinci ani. Casa, cândva plină de viață, de mirosul pâinii și de râsetele ei de copil, e acum doar un schelet de amintiri.

Prin geamul prăfuit al bucătăriei, vede mărul înflorit. L-a plantat tatăl ei când s-a născut ea, acum patruzeci și doi de ani. "Câte mere o să dea pomul ăsta, atâția ani o să trăiești tu fericită," îi spunea el, cu convingerea omului pentru care natura știe mai multe decât orice carte.

Ana deschide ușa spre curte și pașii o poartă instinctiv spre măr. Scoarța lui, brăzdată de ani și intemperii, îi amintește de mâinile tatălui ei - aspre, muncite, dar incredibil de blânde când o mângâiau pe cap.

"Doar cei care au crescut cu un pom în curte înțeleg durerea de a-l vinde străinilor," șoptește ea, atingând trunchiul nodoros.

Cei de la oraș nu mai au răbdare pentru lucrurile care cresc încet. Totul e despre viteză, despre schimbare, despre mai mult și mai repede. Când le-a spus copiilor ei că vinde casa bunicilor, abia au ridicat privirea din telefoane. Pentru ei, casa asta e doar o povară, un loc prăfuit unde nu există internet și unde timpul pare că se târăște.

Din buzunarul sacoului, Ana scoate un briceag vechi - al tatălui ei. Cu mișcări ezitante, zgârie ușor inițialele ei în scoarța mărului: A.I. Apoi, după o scurtă pauză, adaugă și inițialele copiilor: M și D. E un gest copilăresc, știe asta, dar simte nevoia să lase ceva în urmă, o urmă care să rămână și după ce casa va avea alți proprietari.

"Câți oameni astăzi mai știu gustul unui măr cules direct din pom?" se întreabă ea, amintindu-și cum, în copilărie, fura mere verzi și le mânca ascunsă în podul cu fân, simțind gustul lor acru ca pe o mică aventură.

În casa goală, Ana deschide sertarele bufetului vechi, căutând orice ar trebui să ia cu ea. Într-un sertar găsește o cutie de tablă pentru biscuiți, plină cu fotografii vechi. Le răsfoiește încet - chipuri zâmbitoare, momente înghețate în timp. Într-una din ele, se vede pe sine la vreo șase ani, cocoțată în mărul de sub fereastră, cu tatăl ei stând dedesubt, cu brațele deschise, gata s-o prindă dacă ar cădea.

Din bucătărie ia doar polonicul de aramă al mamei și ceasul vechi de perete care nu mai merge de ani buni. Îl împachetează cu grijă în haine, ca pe un bătrân care trebuie protejat.

Înainte de plecare, mai face un tur al casei - camera mare unde dormeau părinții ei, camera ei de fată în care și-a visat primul sărut, bucătăria unde mama ei făcea cele mai bune cozonaci din sat. Fiecare încăpere e un capitol din cartea copilăriei ei.

În curtea din spate, lângă fântâna cu apă rece ca gheața, se apleacă și culege câteva fire de mentă sălbatică. Le strânge în palmă și le miroase adânc, încercând să-și imprime în memorie aroma lor proaspătă.

"Pe vremuri, fiecare curte avea povestea ei, fiecare pom își avea rostul," își amintește ea cuvintele tatălui. "Acum casele sunt doar adrese, nu mai sunt povești."

Când închide poarta în urma ei, Ana simte un nod în gât. Nu poate să nu se întrebe: oare ce s-ar întâmpla dacă am prețui rădăcinile la fel de mult cum prețuim aripile?

În mașină, înainte să pornească motorul, mai aruncă o privire spre mărul înflorit. În lumina blândă a soarelui de mai, petalele albe par să strălucească, promițând fructe pe care nimeni din familia ei nu le va mai culege.

Pe drum spre casă, spre apartamentul ei din orașul aflat la o sută de kilometri distanță, Ana miroase din când în când firicele de mentă pe care le-a pus în buzunar. Și se întreabă dacă nu cumva adevărata sărăcie a vremurilor noastre e că nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple - un măr copt în soare, mirosul ierbii după ploaie, o casă care te știe pe nume.