$$$

 Era o după-amiază însorită când văd în curte că fata mea vine cu caietele de la școală în mână, lucru care nu se mai intamplase.

"Bună, tată!" strigă Maria de la poartă, zâmbind larg, cu părul ei blond zbârlit de vânt. Pășește cu grijă, ținând ghiozdanul roz la piept, ca pe o comoară fragilă.

Îmi dau seama imediat că ceva nu e în regulă. Maria nu-și ține niciodată ghiozdanul așa. De obicei, îl aruncă pe verandă înainte să intre în casă, nerăbdătoare să scape de povara lecțiilor.

"Ce-ai acolo?" o întreb, ridicându-mă de pe banca unde curățam niște cartofi pentru cină.

"Nimic!" răspunde prea repede, strângând și mai tare ghiozdanul.

Dar ghiozdanul o contrazice. Un scheunat subțire, abia auzit, iese din el.

"Maria..."

Fata mea lasă privirea în jos, apoi deschide încet fermoarul ghiozdanului. Două căpșoare cafenii, nu mai mari decât pumnul ei, se ivesc timid. Doi cățeluși, slabi și murdari, tremură în interiorul ghiozdanului, printre caiete și cărți.

"I-am găsit lângă școală," explică ea rapid, înainte să apuc să spun ceva. "Erau într-o cutie, singuri. Nu puteam să-i las acolo, tată! Venea ploaia..."

"Maria," oftez adânc, "nu putem ține doi câini. Abia ne descurcăm noi."

"Te rog!" ochii ei se umplu de lacrimi. "Doar până găsim pe cineva să-i ia. Te rog, tată!"

Privesc la cei doi cățeluși care acum încearcă să se cațere pe marginea ghiozdanului. Sunt mici, probabil abia înțărcați, un amestec neidentificabil de rase sătești. Unul e mai închis la culoare, aproape negru, cu o pată albă pe piept. Celălalt e cafeniu, cu urechile comis ascuțite ridicată.

"Doar până găsim pe cineva," cedez în cele din urmă, știind deja că acest "cineva" nu va apărea niciodată.

Maria radiază de fericire, îmbrățișându-mă strâns. "Mulțumesc, tată! O să am eu grijă de ei, promit!"

Seara, în timp ce Maria îi hrănește cu lapte cald și bucățele de pâine înmuiată, o aud cum le-a dat deja nume - Pif și Paf. Se ocupă de ei cu o grijă și o responsabilitate pe care nu i le știam.

"Fata de la oraș nu înțelege ce înseamnă câinii la țară," îmi spune mama la telefon când o sun să-i povestesc. "Astea nu-s animale de companie de apartament, sunt guri în plus de hrănit."

Are dreptate, dar nu am inima să-i spun Mariei asta. De când a rămas fără mamă, la șapte ani, fata mea nu a mai cerut niciodată nimic pentru ea. Nici jucării, nici haine, nici dulciuri. Învățase prea devreme să nu ceară. Și acum, pentru prima dată, cerea ceva cu atâta disperare.

Zilele trec și cățeii cresc văzând cu ochii. Maria se trezește cu o oră mai devreme în fiecare dimineață ca să aibă timp să se ocupe de ei înainte de școală. Le-a făcut un culcuș în magazie din niște pături vechi și îi hrănește cu resturi de la masa noastră, completate cu lapte de la vaca vecinilor.

Pif și Paf devin rapid partea familiei noastre. Sunt mereu pe urmele Mariei, ca două umbre jucăușe. Când se întoarce de la școală, o așteaptă la poartă, scheunând de bucurie. În weekend, o însoțesc prin sat sau la râu, alergând în jurul ei, păzind-o parcă de orice pericol imaginar.

Cei care au crescut fără animale nu pot înțelege cu adevărat legătura specială care se formează între un copil și cățeii lui. Nu e vorba doar de afecțiune - e despre responsabilitate, despre a învăța să îngrijești o ființă care depinde complet de tine.

Într-o seară de toamnă, când stăm pe prispa casei și privim stelele, Maria îmi spune ceva ce mă face să-mi dau seama cât de mult a crescut:

"Știi, tată, înainte mă temeam să merg singură la școală. Dar acum, cu Pif și Paf, nu-mi mai e frică de nimic."

Abia atunci realizez cât de important a fost pentru ea să aibă acești prieteni patrupezi. Nu era vorba doar despre salvarea unor animale abandonate - era despre găsirea curajului într-o lume care poate fi înfricoșătoare pentru un copil care și-a pierdut mama prea devreme.

Într-o dimineață de primăvară, la aproape un an după ce cățeii au intrat în viața noastră, observ ceva remarcabil. Maria pleacă la școală, iar Pif și Paf o urmează ca de obicei. Dar în loc să-i cheme înapoi cum făcea înainte, îi lasă să meargă cu ea.

Curios, o urmăresc discret până la capătul uliței. Când ajunge la școală, Maria le face semn cățeilor să se întoarcă. Și, spre uimirea mea, ei se întorc, mergând cuminți pe același drum, direct spre casa noastră.

Acest ritual se repetă în fiecare zi. Dimineața, cățeii - acum câini în toată regula - o conduc pe Maria până la poarta școlii, apoi se întorc singuri acasă. La prânz, parcă știind exact ora, sunt din nou la poarta școlii, așteptând-o.

"E uimitor cum știu ei când se termină școala," îmi spune învățătoarea Mariei când o întâlnesc la magazinul din sat. "Sunt mereu acolo, exact când sună clopoțelul."

Viața la țară are farmecul ei, pe care orășenii nu-l vor înțelege niciodată pe deplin. Aici, legătura dintre oameni și animale e parte din ritmul natural al existenței. Când văd cum Pif și Paf păzesc casa noastră și o însoțesc pe Maria pretutindeni, îmi amintesc de câinii copilăriei mele, credincioși până la ultima suflare.

Uneori, privind pe fereastră cum Maria se joacă în curte cu cei doi câini, mă gândesc la soția mea care nu mai e. Ar fi fost mândră să vadă ce fată responsabilă și iubitoare a crescut. Și poate că acești doi cățeluși salvați dintr-o cutie la marginea drumului au fost, într-un fel, un dar de la ea - un mod de a ne arăta că dragostea și grija pot apărea în viața noastră în cele mai neașteptate moduri.

"Unii spun că e o risipă să hrănești animale când abia îți ajung banii pentru tine," mi-a spus odată vecina, văzându-mă cum cumpăr hrană pentru Pif și Paf. "Dar eu cred că ce învață copilul tău din asta e mai valoros decât toți banii din lume."

Și avea dreptate. Pentru că în fiecare dimineață, când văd cum cei doi câini o conduc pe Maria la școală și apoi se întorc cuminți acasă, știu că fata mea învață cea mai importantă lecție: că dragostea adevărată înseamnă să ai grijă de cineva, chiar și atunci când nimeni nu te vede.