$$$

 În fiecare dimineață, când lumina abia mijește peste dealuri, bătrâna Ileana aprinde candela și numără zilele pe calendarul ortodox de perete.

Mâinile ei, noduroase și marcate de decenii de muncă în pământ, tremură ușor când pune chibritul la fitil. La optzeci și șapte de ani, fiecare nouă zi e un dar pe care nu îndrăznește să-l ia ca pe un drept. Mai ales acum, când așteaptă ceva pentru care s-ar agăța de viață cu toată puterea care i-a mai rămas.

"Măicuță Sfântă, dă-mi zile să o văd pe fetița Anei. Atât îți cer, și-apoi poți să mă iei", șoptește ea în fața icoanei înnegrite de vreme. Buzele ei, subțiri și crăpate, se mișcă aproape fără sunet în semiîntunericul odăii. 

Casa bătrânească, cu pereți de lut văruiți în albastru deschis, e aproape goală acum. Doar în camera "de la drum" mai păstrează mobilierul bun - patul cu tăblii sculptate, unde a născut-o pe fiica ei, Mărioara, acum cincizeci și cinci de ani, și dulapul de nuc unde ține "ce-i mai de preț": fotografiile de familie, certificatul de căsătorie îngălbenit de vreme, și noua ecografie trimisă din Italia de Ana, nepoata ei.

Ileana ia cu grijă hârtia lucioasă și o duce la fereastră, unde lumina dimineții e mai puternică. Privește forma micuță, ca o fasole, și zâmbește. "Strănepoata mea", șoptește ea, mângâind hârtia cu vârful degetelor, ca și cum ar atinge fața copilei nenăscute.

Ana i-a scris că va naște în septembrie. Mai sunt trei luni. Pentru lumea largă, e o veșnicie. Pentru Ileana, e o cursă contra cronometru.

"Doamne, doar atât te rog. Să trăiesc până-n septembrie. Să-i văd fața o dată, să-i simt mirosul de prunc, și-apoi poți să mă chemi."

Din patul ei de lângă fereastră, poate vedea cimitirul de pe dealul din marginea satului. Acolo odihnesc toți ai ei – soțul Gheorghe, mort acum douăzeci de ani, părinții, frații. Locul ei e pregătit, lângă Gheorghe. Piatra funerară e pusă, cu numele ei săpat deja, doar data morții lipsește. Așa a vrut ea, "să fie toate pregătite, să nu aibă Mărioara bătaie de cap când oi închide ochii".

Nu moartea o sperie. O privește ca pe o veche cunoștință care-i dă târcoale, dar care are răbdare. O sperie gândul că ar putea pleca înainte să-și întâmpine strănepoata. Asta ar fi, pentru ea, cea mai mare durere.

În satul Văiuga, din cei peste o mie de locuitori câți erau în tinerețea ei, acum mai sunt doar vreo două sute. Bătrâni, în majoritate. Cine-a putut, a plecat. Spre orașe, spre alte țări. Mărioara stă la Pitești, vine în fiecare weekend să-i aducă medicamente și mâncare. Ana e de opt ani în Italia. 

Doar noi, cei care am trăit în aceste sate care mor încet, știm cu adevărat ce înseamnă să-ți vezi neamul împrăștiat prin lume, iar tu să rămâi singur între amintiri.

"Am vorbit cu Ana ieri", îi spune Mărioara când vine sâmbătă dimineața, cu sacoșele pline. "Zice că dacă totul merge bine și doctorul îi dă voie, vine acasă în octombrie, la o lună după ce naște."

Ileana simte cum i se strânge inima. "În octombrie? Nu poate mai devreme?"

"Mamă, știi cum e cu copiii mici, nu-i poți urca în avion așa ușor. Și Ana are cezariană programată."

Bătrâna dă din cap, înțelegând cu mintea, dar inima ei se revoltă. Fiecare lună în plus e un risc pe care nu știe dacă și-l poate permite. Noaptea, când durerile din piept o trezesc, se întreabă dacă va mai apuca dimineața.

"Poate vii tu la ea, mamă", sugerează Mărioara, deși știe că e aproape imposibil. Ileana n-a ieșit din sat de zece ani. Ultimul drum "în lume" a fost la înmormântarea unei verișoare, la Craiova.

"Știi că nu pot, fată dragă", oftează bătrâna. "Dacă mor pe drum? Cine mă aduce înapoi lângă Gheorghe al meu?"

Vara trece greu pentru Ileana. În august, o răceală banală o ține la pat două săptămâni. Medicul din sat, un tânăr care face naveta de la oraș, îi prescrie antibiotice și o avertizează să fie atentă. "La vârsta dumneavoastră, tanti Ileana, orice complicație poate fi serioasă."

Dar bătrâna e hotărâtă să lupte. Seara, când rămâne singură, își pune palma pe piept și șoptește: "Mai rabdă, inimă. Nu mă lăsa tocmai acum."

Pe peretele de lângă pat, a lipit cu scotch fotografia ecografiei. E primul lucru pe care îl vede dimineața și ultimul înainte de culcare. Uneori i se pare că micuța formă din imagine îi zâmbește. I-a pus și nume – Maria, după mama ei. Deși Ana i-a spus că încă nu s-au hotărât ce nume îi vor da.

Pe vremea noastră, numele veneau de la sine, de la sfinții protectori sau bunici. Acum tinerii caută pe internet nume străine, ca și cum ar vrea să șteargă legătura cu locul de unde se trag.

Septembrie vine cu ploi și vânt rece. În a doua zi a lunii, Mărioara o sună pe Ileana devreme.

"Mamă, Ana a născut azi-noapte! O fetiță sănătoasă, trei kilograme și două sute de grame!"

Ileana simte cum lacrimile îi inundă ochii. "Slavă Domnului! Cum îi zice?"

"Maria, mamă. I-au pus Maria, cum ai vrut tu."

Bătrâna începe să plângă cu hohote, de data asta de bucurie. "Când vin acasă? Întreab-o când vin!"

Răspunsul vine a doua zi, printr-un apel video – o premieră pentru Ileana. Mărioara vine special să-i arate cum funcționează. Pe ecranul telefonului mic, apare fața Anei, obosită dar fericită, și lângă ea, un micuț chip roșcat, cu ochii strâns închiși.

"Mami Mare," spune Ana, folosind apelativul pe care i l-a dat de când era mică, "ți-o prezint pe Maria. Maria, ea e străbunica ta, cea mai puternică femeie pe care o vei cunoaște vreodată."

Ileana nu poate vorbi. Privește chipul micuț, perfect, și simte cum toată viața ei – cu bucuriile și greutățile ei – capătă brusc sens și împlinire. Întinde degetul tremurând spre ecran, încercând să atingă obrazul bebelușului.

"Ce frumoasă e!", reușește ea în cele din urmă să șoptească. "Ochii cui îi are?"

"Încă nu știm, Mami Mare. Majoritatea bebelușilor au ochii albaștri la început."

"Ai mei au fost mereu căprui, ca alunele. Să vedem dacă i-a luat de la mine."

Conversația durează doar câteva minute, pentru că micuța Maria începe să plângă, cerând să fie hrănită. Înainte să închidă, Ana promite:

"Vom veni acasă cât de curând. Doctorul zice că peste șase săptămâni putem călători. Rezistă, Mami Mare! Vreau ca Maria să te cunoască."

După ce Mărioara pleacă, luând cu ea telefonul magic, Ileana se așază pe marginea patului, epuizată dar fericită. Pentru prima dată în mulți ani, nu-și mai simte durerile din oase, apăsarea din piept. Se uită pe fereastră, la cimitirul de pe deal, și spune tare, ca și cum ar vorbi cu cineva:

"Ai văzut, Gheorghe? Avem o strănepoată! Și-i zice Maria, ca mamei mele. Trebuie să mai stau un pic, să o țin în brațe. Apoi vin la tine."

În zilele care urmează, Ileana capătă o energie nouă. Mărioara o găsește curățând prin casă, scoțând la aer hainele vechi, pregătind totul pentru marea vizită. Din lada de zestre scoate o pânză țesută în tinereța ei – "Pentru Maria, să aibă de la străbuna ei".

Dar toamna aduce ploi reci și Ileana simte cum sănătatea îi șubrezește din nou. Într-o dimineață, când Mărioara vine pentru vizita ei obișnuită, o găsește în pat, respirând greu.

"Mi-a venit rândul, fată dragă", șoptește bătrâna. "Cheamă preotul."

"Mamă, mai e puțin! Ana vine peste două săptămâni. Rezistă!"

Ileana zâmbește slab. "Nu cred că mai pot. Spune-i Anei că am văzut-o pe Maria. Am ținut-o în brațe în visul meu de azi-noapte. Era așa de ușoară și mirosea a lapte și a iarbă proaspătă."

Preotul vine și-i dă împărtășania. Doctorul vine și pleacă, ridicând din umeri – "La vârsta ei, nu putem face multe". Mărioara stă lângă patul mamei sale zi și noapte, ținând-o de mână, povestindu-i despre Ana și micuța Maria, arătându-i fotografii noi pe telefon.

Într-o seară, pe când se lasă întunericul și ploaia măruntă bate în geamuri, Ileana deschide brusc ochii, care rămăseseră închiși toată ziua.

"Au venit?", întreabă ea cu o voce surprinzător de puternică.

"Cine, mamă?"

"Ana și fetița. Uite-le, stau în pragul ușii."

Mărioara se uită spre ușa închisă, apoi înapoi la mama ei. Ochii bătrânei privesc fix într-acolo, cu o bucurie pură pe chip.

"Da, mamă. Au venit să te vadă."

Ileana zâmbește, întinde mâinile în față, ca și cum ar vrea să îmbrățișeze pe cineva, apoi le lasă încet să cadă. Respirația i se oprește cu același zâmbet pe buze.

Două zile mai târziu, când satul se adună la înmormântarea Ilenei, cerul se deschide brusc după o săptămână de ploaie. Soarele strălucește exact în momentul în care sicriul e coborât în pământ, lângă mormântul lui Gheorghe.

Ana nu reușește să ajungă la înmormântare. Micuța Maria a făcut febră și nu poate călători. Dar la parastasul de nouă zile, Ana e acolo, ținând în brațe bebelușul de șase săptămâni. Când intră în casa bătrânească pentru prima dată după ani, simte un nod în gât.

Pe patul Ilenei, Mărioara a pus fotografia mamei ei alături de ecografia pe care bătrâna o ținuse lângă pat. Între ele, o lumânare arde încet.

Ana se apropie și așază fetița pe pat, exact în locul unde dormise Ileana. Bebelușul clipește des din ochii ei mari, căprui – exact ca ai străbunicii – și privește țintă spre fotografia de pe perete. Pentru o clipă, celor două femei li se pare că bătrâna din fotografie zâmbește.

"Crezi că ne vede de acolo?" șoptește Ana.

"Sunt sigură că da", răspunde Mărioara. "A așteptat atât de mult să vă întâlniți."

Afară, în curte, nucul bătrân își scutură ultimele frunze peste mormântul proaspăt de pe deal. Iar în casa care văzuse patru generații venind și plecând, micuța Maria adoarme liniștită, ca și cum ar fi fost dintotdeauna acasă.

Nimeni nu mai știe astăzi să aștepte cu atâta răbdare și credință cum făceau bătrânii noștri. Pentru ei, viața și moartea erau două fețe ale aceleiași monede, iar dragostea era singura valută care conta cu adevărat.