$$$

 Când a pus diploma de bacalaureat în ramă, toți spuneau că ea va fi prima din neamul lor care va scăpa de pământ și de sapă.

Maria își trage mai bine șapca pe frunte, încercând să-și protejeze ochii de soarele nemilos al lui iulie. La douăzeci și doi de ani, mâinile ei ar trebui să răsfoiască cărți, nu să culeagă căpșuni în grădina doamnei Florica. Dar azi, ca și ieri, ca și mâine, se trezește la cinci dimineața, își pune straiele de lucru și pornește spre marginea satului, acolo unde începe șirul de solarii.

"Mă, aia mică a lui Vasile, de ce te-ai întors?" o întreabă coana Florica, ștergându-și fruntea cu colțul basmalei. "Tu n-aveai bursă la facultate? N-aveai cămin și masă?"

Maria își înfige mai adânc genunchii în pământul moale dintre rândurile de căpșuni și nu răspunde. Ce-ar putea spune? Că într-o singură noapte viața ei s-a schimbat complet? Că telefonul primit la trei dimineața, în camera de cămin, a întors-o din drum ca pe o frunză purtată de vânt?

"Tata a avut un atac cerebral," îi spusese mama cu vocea tremurândă. "Și eu abia mă țin pe picioare cu diabetul ăsta. Nu-ți cerem să vii, măcar să știi..."

În acea dimineață, Maria și-a pus puținele haine în rucsac, a lăsat cheia de la cameră la administratoare și a urcat în primul autobuz spre casă.

"O să te întorci la toamnă," i-a spus colegul ei de grupă când a sunat-o să afle de ce lipsește. "După ce se mai pune tatăl tău pe picioare."

Dar tatăl ei nu s-a mai pus pe picioare. După șase luni, jumătate din corpul lui încă nu răspunde la comenzi, iar cealaltă jumătate abia o face. Mama ei, cu diabetul dezechilibrat, abia reușește să se îngrijească singură, darămite să-l îngrijească și pe el.

Așa că Maria a făcut ceea ce mulți tineri din satele României încă o fac, deși nimeni nu vorbește despre asta: a renunțat la visurile ei pentru a avea grijă de părinți. A renunțat la facultate, la bursa de merit, la șansa de a deveni profesoara de istorie pe care și-o dorea încă din clasa a cincea. Și a devenit, peste noapte, îngrijitoare, bucătăreasă, femeie de serviciu și zilieră.

"Lasă că treci tu pe la mine mâine să mai culegi câteva kile," îi spune coana Florica în timp ce-i pune banii în palmă. "Dau zece lei în plus că ești harnică."

Maria numără banii - o sută de lei pentru o zi întreagă de muncă sub soare. Nici măcar un sfert din cât ar fi câștigat dacă termina facultatea și prindea un post la școala din comună. Dar sunt bani care ajută să cumpere medicamentele tatălui, care costă cât jumătate din pensia lui.

Drumul spre casă e scurt, dar i se pare nesfârșit. Picioarele o dor, spatele o doare, sufletul o doare. Pe șoseaua principală, mașinile gonesc spre orașul de la cincizeci de kilometri depărtare. Uneori, când le vede trecând, se întreabă care dintre ele transportă foști colegi de liceu, acum studenți, poate chiar profesori.

"Ți-a lăsat domnul Marin roșii," îi spune mama de pe prispă, când o vede intrând pe poartă. "Zice că n-ai vrut să primești bani pentru că l-ai ajutat la pensie, așa că ți-a adus din grădină."

Casa părintească, cândva plină de zgomot și viață, e acum un spațiu al suferinței tăcute. În camera din față, tatăl ei stă nemișcat în pat, cu privirea fixă spre fereastra prin care se văd dealurile. Odată, acele dealuri erau împărăția lui - le ara, le semăna, le culegea roadele. Acum sunt doar un tablou îndepărtat pe care-l privește ore întregi.

"Am adus banii de căpșuni," spune Maria, punând bancnotele pe masă. "Și mâine mă cheamă la cules de zmeură la domnul Petre."

"Să te duci, fată," șoptește tatăl ei, cu jumătate de gură, cuvintele ieșind cu greu. "Să faci bani, să te întorci la școală."

Maria zâmbește trist. Amândoi știu că e o minciună frumoasă. Nu se va mai întoarce la facultate. Anul academic s-a încheiat, bursa ei a fost redistribuită, locul în cămin dat altcuiva. Iar ea a devenit ceea ce părinții ei s-au străduit toată viața să nu devină: zilieră, dependentă de munca fizică și de bunăvoința altora.

Seara, după ce-i spală pe amândoi, le dă medicamentele și pregătește cina frugală, Maria se așază pe treptele din față ale casei. De undeva, din sat, se aude muzică și râsete - e ziua cuiva, o sărbătoare, o bucurie la care ea nu mai are acces.

"Te-ai întors, Mărie?" o strigă de la poartă Ionel, fostul ei coleg de liceu. "Am auzit că ești înapoi în sat."

"M-am întors," răspunde ea simplu.

"Pentru mult timp?" întreabă el, sprijinindu-se de gard.

Maria privește luna care se ridică deasupra dealurilor, aceleași dealuri pe care le privește tatăl ei ore întregi.

"Pentru totdeauna, cred," răspunde ea încet.

Cine mai înțelege astăzi sacrificiul unui copil care renunță la propria viață pentru părinții săi? Într-o lume care prețuiește realizarea personală și independența, cine mai vede noblețea din a pune familia pe primul loc, chiar cu prețul visurilor proprii?

Dimineața, Maria se trezește din nou la cinci. Își pune din nou hainele de lucru, își acoperă din nou părul cu basma. Lasă micul dejun pregătit pentru părinți - ei se trezesc mai târziu, când medicamentele își pierd efectul somnifer. Și pornește din nou pe drumul spre marginea satului, unde o așteaptă alte rânduri de fructe de cules, alte ore sub soare, alți bani puțini dar necesari.

Uneori, seara târziu, când părinții dorm, scoate din sertar scrisoarea de acceptare la facultate. O citește din nou și din nou, deși o știe pe de rost. "Ne face plăcere să vă anunțăm că ați fost admisă..." Apoi o împăturește la loc, ca pe o relicvă a unei vieți care ar fi putut fi.

La biserică, preotul vorbește despre virtuțile sacrificiului, despre datoria față de părinți, despre răsplata în ceruri. Maria stă în ultima strană și se întreabă care e răsplata pe pământ pentru cei ca ea. Apoi se rușinează de gândul egoist. Nu pentru răsplată face ce face. Ci pentru că așa a fost crescută - să nu-ți lași familia la greu, oricât te-ar costa.

"Am auzit că te-ai lăsat de facultate," îi spune într-o zi Niculina, vânzătoarea de la magazinul sătesc. "Ce păcat, fată. Era șansa ta să scapi de aici."

"N-am vrut să scap," minte Maria. "Doar am vrut să învăț ceva nou. Dar și aici înveți, în fiecare zi."

Ce altceva ar putea spune? Că în fiecare seară plânge în pernă, gândindu-se la viața pe care ar fi putut s-o aibă? Că încă visează uneori că e în amfiteatru, luând notițe, discutând cu profesorii? Că uneori, când plimbă căruciorul tatălui ei prin curte, mintea ei călătorește departe, în biblioteci imaginare unde cărțile așteaptă să fie descoperite?

Iarna e mai greu. Nu mai e de lucru la solarii, nu mai sunt grădini de plivit, fructe de cules. Maria face curățenie la câteva case din sat, spală rufe pentru bătrâni, coace cozonaci la comandă. Banii sunt și mai puțini, iar medicamentele la fel de scumpe.

"De ce nu te măriți, fată?" o întreabă mama într-o seară. "Uite, Vasile al lui Dumitru are serviciu la oraș, are casă, e băiat bun. Te-ar lua și cu noi, ne-ar ajuta."

Maria mestecă încet în oala cu ciorbă și nu răspunde. Cum să explice că nu vrea să construiască o viață nouă pe fundația sacrificiului? Că nu vrea ca un bărbat s-o ia "și cu părinții", ca pe un pachet promoțional? Că inima ei încă tânjește după altceva, chiar dacă mintea a acceptat deja realitatea?

Pe vremea părinților ei, sacrificiul era norma, nu excepția. Toată lumea avea grijă de bătrâni, nimeni nu-i trimitea la azil, nimeni nu punea cariera mai presus de familie. Dar lumea s-a schimbat. Acum, tinerii care rămân acasă să îngrijească părinții bolnavi sunt priviți cu un amestec de compasiune și condescendență. "Săracii, și-au ratat viața," șoptesc oamenii. De parcă a avea grijă de cei care te-au crescut ar fi un eșec, nu o formă supremă de iubire.

Primăvara aduce un strop de speranță. Maria reușește să cultive legume în grădina din spatele casei. Tomatele și castraveții cresc frumos, și poate va avea suficiente pentru a vinde la piața din oraș. Tatăl ei pare ceva mai bine - poate acum articula câteva propoziții simple, iar cu ajutor, reușește să stea în cărucior mai multe ore.

Într-o zi, pe când plivește printre rândurile de ceapă, aude poarta deschizându-se.

"Bună ziua, domnișoară Maria," spune un bărbat pe care nu-l recunoaște imediat. "Sunt Andrei Munteanu, noul director al școlii din comună."

Maria se ridică, ștergându-și mâinile pe șorț, conștientă brusc de aspectul ei - părul ascuns sub batic, hainele murdare de pământ, obrajii arși de soare.

"Am auzit că aveați rezultate excelente la istorie în liceu," continuă el. "Și că ați fost studentă la Facultatea de Istorie înainte să... înainte să vă întoarceți."

"Așa e," răspunde ea simplu, întrebându-se care e scopul vizitei.

"Avem nevoie de un suplinitor pentru orele de istorie. Profesoara noastră e în concediu de maternitate. Știu că nu aveți studiile terminate, dar pentru un suplinitor... și sunteți din sat, cunoașteți copiii, familiile..."

Maria simte cum inima începe să-i bată mai tare. O parte din visul ei, oferită așa, pe neașteptate?

"Nu pot părăsi casa," spune ea încet. "Părinții mei au nevoie de îngrijire constantă."

Directorul dă din cap, înțelegător.

"Orele sunt doar dimineața, între 8 și 12. Și am vorbit cu doamna Georgeta, asistenta comunală. Ar putea sta cu părinții dumneavoastră în acest interval."

Maria simte cum i se umezesc ochii. Un străin a gândit la soluții, în timp ce ea se resemnase cu închisoarea ei auto-impusă.

"Nu știu dacă pot..." începe ea.

"Gândiți-vă," o întrerupe el. "Școala începe peste două săptămâni. Și... veniturile ar fi mai bune decât la muncă zilieră."

După ce directorul pleacă, Maria rămâne nemișcată printre rândurile de legume. Pentru prima dată în doi ani, simte o licărire. Nu e facultatea visată, nu e viața la care spera. Dar e un început, o punte, o posibilitate.

Seara, când le povestește părinților despre oferta directorului, tatăl ei începe să plângă. Lacrimile curg pe jumătatea de față care încă răspunde la emoții.

"Du-te," reușește el să articuleze. "Pentru asta... te-am crescut. Să fii... mai mult."

Cine te învață cum să-ți împarți inima între datoria față de părinți și datoria față de tine însuți? Cine te ajută să găsești echilibrul între sacrificiu și auto-conservare, între generozitate și grijă de sine?

Maria acceptă postul de suplinitoare. Nu e visul ei complet, dar e un fragment din el. În fiecare dimineață predă istorie copiilor din sat, iar după-amiaza are grijă de părinți. E epuizant, e dificil, dar în fiecare seară, când se uită la diplomele elevilor ei afișate pe perete, simte că sacrificiul ei nu a fost în zadar.

Dar visurile, odată amânate, au tendința de a se risipi. După un an, postul de suplinitor s-a terminat - profesoara titulară s-a întors din concediu. Maria s-a întors la cules de fructe, la spălat rufe, la viața unui sacrificiu tăcut.

Unii spun că sacrificiul ennobilează. Alții, că te sufocă. Adevărul e probabil undeva la mijloc, suspendat în acel spațiu incert dintre datoria familială și dreptul la fericire personală. Un spațiu pe care Maria, ca mulți alții din satele uitate ale României, îl locuiește fără să-l aleagă.

Într-o seară de septembrie, când aerul miroase a struguri copți și a toamnă, Maria stă în fața casei și privește drumul care duce spre oraș. Nu mai plânge de mult. Nu mai visează de mult. A acceptat, pur și simplu. Și poate că în această acceptare, în această resignare tăcută, există un curaj pe care puțini îl înțeleg și și mai puțini îl respectă.