$$$

 Mieii zburdă prin iarba proaspătă, neștiind că nimeni nu-i mai vrea.

Ion se sprijină în bâtă și privește livada înflorită din spatele stânei. Douăzeci și cinci de ani a crescut oi pe dealurile astea din Mărginimea Sibiului, și niciodată n-a avut atâția miei nevânduți înainte de Paște. Cerul e de un albastru perfect, contrastând cu verdele crud al pășunilor unde oile lui pasc liniștite, dar bucuria primăverii nu-i mai ajunge la suflet.

"Măi Vasile, câți ai vândut tu anul ăsta?" strigă către vecinul care-și mână oile spre pășune.

"Trei," răspunde Vasile sec. "Și ăia la neamuri. În București n-am dus niciunul."

Ion oftează adânc, iar ridurile feței par să se adâncească și mai mult. Anul trecut a vândut treizeci de miei în Capitală. Oameni cu care lucra de ani de zile îl așteptau cu porțile deschise. Acum telefonul îi stă mut în buzunar. Când sună vreun client vechi, conversația e mereu aceeași:

"Cât ceri pe un miel, nea Ioane?"

"Păi, cu 350 de lei îl dau, că atât mă costă să-l cresc."

"La Kaufland e 280, tranșat frumos și ambalat."

Și discuția se termină. Nimeni nu mai întreabă dacă mielul a mâncat iarbă de munte, dacă a crescut în aer liber, dacă l-a îngrijit un cioban care-și cunoaște fiecare oaie după nume. Nimeni nu mai vrea să știe poveștile din spatele fiecărui animal - povești despre nopți geroase când Ion a stat treaz să ajute o oaie la fătare, despre lupte cu urșii coborâți prea aproape de stână, despre alegerea cu grijă a celor mai bune pășuni pentru ca mieii să crească sănătoși.

La cârciuma din sat, unde ciobanii se adună seara, poveștile sunt la fel. Costin a rămas cu cincisprezece miei, Gheorghe cu douăzeci. Miei crescuți cu grijă, hrăniți natural, care ar trebui să fie pe mesele românilor de Paște.

"Am sunat la un hotel mare din București," povestește Costin, învârtind paharul de țuică între degetele crăpate de vreme și muncă. "Le-am zis că le aduc miei din Mărginime, crescuți la munte. Miei pe care bunicii lor i-ar fi recunoscut ca fiind adevărați. Mi-au zis că au contract cu un importator, că e mai simplu așa pentru acte."

Ion înțelege. Lumea s-a schimbat, iar ciobănitul a rămas ancorat în alte vremuri. Facturi, chitanțe, certificate - pentru un cioban care abia știe să folosească un smartphone, birocrația e mai înfricoșătoare decât lupii. Anul trecut a încercat să vândă la un restaurant. I-au cerut atâtea hârtii că s-a dat bătut după o săptămână.

"Ce facem cu ei?" întreabă Vasile, privind spre mieii care se joacă neștiutori.

"Îi creștem," răspunde Ion, golind paharul dintr-o înghițitură. "Ce să facem? Îi creștem, deși berbecu' nu face nici jumătate din banii unui miel de Paște."

Drumul înapoi spre stână e lin, dar Ion îl simte mai greu ca niciodată. Câinele său, Ursu, merge lângă el, simțindu-i parcă neliniștea. Din când în când, bătrânul cioban se oprește să-și tragă sufletul și să privească în zare spre orașul care se vede în depărtare. Acolo, în apartamentele acelea înghesuite, oamenii mănâncă miei crescuți la mii de kilometri depărtare, fără să știe diferența.

Seara, când se întoarce acasă, nepoata lui îi arată un videoclip pe telefon. Un influencer din București prezintă masa de Paște: "Traditional Romanian Easter meal". Pe platou, o bucată de carne palidă, abia gătită. "New Zealand lamb - așa scria în supermarket," râde tânăra din video. "E mai ieftin și nu miroase a oaie."

Ion nu comentează. Se întreabă doar câți dintre orășenii aceștia au gustat vreodată adevăratul miel românesc, fript la proțap, cu miros puternic de munte și de viață liberă. Se întreabă câți știu diferența dintre un miel crescut cu lapte și iarbă de munte și unul crescut intensiv cu furaje industriale.

"În fiecare primăvară, bunicul meu aștepta prima zi când scotea oile la păscut după iarnă," își amintește Ion pentru nepoata care-l ascultă cu jumătate de ureche, ocupată cu telefonul. "Spunea că mieii care mănâncă prima iarbă a anului au carnea cea mai dulce. Acum cine mai are răbdare să aștepte ritmul naturii?"

"Poate ar trebui să mergem în orașe, să facem degustări," propune nepoata, ridicând pentru prima dată privirea din ecran. "Să le arătăm diferența. Să faceți și voi marketing, ca firmele mari."

Ion clatină din cap. Părul lui alb strălucește în lumina lămpii. "Cine mai are timp azi să simtă diferența? Toți vor ieftin, repede și fără miros. Viața de la țară e prea puternică pentru nasurile lor."

De Paște, Ion taie un miel pentru familia lui. Îl pregătește cum a învățat de la tatăl său - cu mărar și usturoi, fript încet. Nepoata poftește o prietenă de la oraș, care privește cu suspiciune carnea.

"Miroase foarte... intens," spune ea, alegând cu grijă cuvintele.

"Așa trebuie să miroasă," răspunde Ion. "E semn că mielul a trăit cum trebuie, nu într-o hală fără ferestre."

Tânăra gustă timid, apoi ochii i se luminează. "E complet diferit de ce mâncăm noi de obicei!"

Ion zâmbește trist. O singură convertită nu va salva turma lui de miei nevânduți. În România de azi, ciobanii și mieii lor autentici au devenit cumva un lux. Tradițiile costă, iar economia modernă nu mai are răbdare cu ele. Și cine știe? Poate în câțiva ani, copiii de la oraș vor crede că mieii se nasc în caserole de plastic, sub etichete colorate.

Pe drum spre stână, în dimineața de după Paște, Ion se oprește lângă un izvor să bea apă. Își privește chipul brăzdat de riduri, reflectat în apa limpede. Nu știe cât va mai continua, câți ani va mai urca cu oile pe munte.

Doar cei care au crescut gustând diferența vor înțelege vreodată de ce merită să plătești mai mult pentru un miel crescut după tradiții vechi de secole. Restul vor alege mereu prețul mai mic, ignorând costul real al acestei alegeri pentru tradițiile noastre.

Oare câți dintre noi mai știm cu adevărat gustul tradițiilor autentice românești, înainte ca ele să dispară complet de pe mesele noastre?