$$$

 Lumânarea se stingea încet în casa bătrânei Ana, la fel cum se stingea și viața din trupul ei bolnav, dar nu și credința din sufletul ei neînduplecat.

Ana Munteanu, șaptezeci și opt de ani, stătea pe marginea patului îngust, încercând să-și tragă șosetele groase pe picioarele umflate. Fiecare mișcare era o luptă. Doctorul îi spusese să se pregătească pentru ce-i mai rău. "Inima dumitale e slăbită, tensiunea urcă și coboară ca muntele rusesc, iar rinichii nu mai filtrează cum trebuie", îi explicase el cu blândețe, dar direct. "Trebuie să iei medicamentele astea fără întrerupere."

Casa mică din Dealul Viilor rămăsese goală de când plecase Nicolae, soțul ei, acum patru ani. Copiii erau departe - Vasile în Germania, Maria în București, fiecare cu familiile lor, cu grijile lor. Veneau de Paște și de Crăciun, câteodată vara, aducând cadouri, reparând ce se mai strica prin gospodărie, promițând că vor reveni mai des.

"Hai, mamă, la oraș cu noi," îi spusese Maria ultima dată. "Avem cameră pentru tine, ai nepoții aproape, te ducem la doctori buni."

Ana refuzase. Cum să-și părăsească casa unde trăise cincizeci de ani? Grădina pe care o săpase cu Nicolae, livada plantată când copiii erau mici, mormântul lui de la biserica din deal, pe care-l îngrijea în fiecare duminică?

"Aici vreau să mor și eu, când mi-o veni ceasul," le spusese hotărâtă. 

Dimineața aceea de luni din Săptămâna Mare era rece și umedă. Ana se trezise cu o durere surdă în piept, mai puternică decât de obicei. Se chinuise să aprindă focul în soba de tuci, să-și fiarbă ceaiul de tei și să înghită pastilele - multe, colorate, scumpe. Copiii trimiteau bani lunar pentru ele.

Privind prin fereastra mică spre cerul plumburiu, Ana luă o hotărâre. Era începutul Săptămânii Patimilor, iar ea voia să țină post negru până la Înviere. Făcuse asta în fiecare an, dar doctorul o avertizase: "Fără posturile astea severe la vârsta și în starea dumitale."

"Ce știu ei," murmură Ana, strângând medicamentele într-o cutie pe care o împinse sub pat. "Dumnezeu e cel mai bun doctor."

Foștii ei vecini ar fi spus că e nebunie curată să renunți la medicamente și să ții post când ești atât de bolnavă. Dar oamenii de altădată înțelegeau mai bine legătura dintre trup și suflet, dintre sacrificiu și vindecare. Câți mai țin azi post adevărat? Câți mai cred în puterea rugăciunii spuse din adâncul inimii?

Prima zi a fost cea mai grea. Corpul ei, obișnuit cu medicamentele, protesta. Durerile se intensificaseră, iar amețelile o făceau să se sprijine de pereți când se deplasa prin casă. Seara, Ana a îngenuncheat cu greu în fața icoanei Maicii Domnului, cea primită de la mama ei când se măritase.

"Maică Sfântă, dă-mi putere," șopti ea, atingând cu degetele crăpate lemnul vechi. "Nu pentru mine, ci pentru copiii mei, să nu mă vadă suferind."

Marți, durerea parcă se mai domolise. Ana a reușit să măture prin casă și chiar să iasă până în grădină, unde a admirat ghioceii înfloriți lângă gardul dinspre drum. Seara, a citit din Psaltirea veche cu coperte de piele, moștenită de la bunica ei, lumina tremurândă a lămpii cu petrol dansând peste literele chirilice pe care puțini le mai înțelegeau azi.

Miercuri dimineața, când s-a trezit, Ana a simțit ceva diferit. Picioarele parcă nu mai erau atât de grele. A reușit să se îmbrace fără să se oprească pentru a-și trage sufletul. A băut doar apă de la fântână și ceai de mentă din plante uscate de ea însăși vara trecută.

"Când posteam în tinerețe, nu simțeam nicio slăbiciune," își aminti ea, vorbind singură, cum făcea adesea de când rămăsese văduva. "Acum Dumnezeu îmi dă putere, să nu zică lumea că bătrâna Ana s-a lăsat biruită."

În Joia Mare, Ana a făcut curat prin toată casa, pregătindu-se pentru Paște. A spălat perdelele îngălbenite de timp, a văruit peretele dinspre răsărit, a aerisit cergile țesute de mama ei. Oboseala era acolo, dar parcă nu mai era însoțită de durere. Seara a adormit fără să simtă junghiul acela în piept care o chinuia de luni de zile.

Cei tineri de azi nu mai înțeleg postul ca pe vremuri. L-au transformat în dietă, în "detoxifiere", în modă. Dar postul adevărat e și al sufletului, nu doar al trupului. E renunțare și rugăciune, e smerenie și speranță - toate deodată.

Vineri, Ana a mers la biserică pentru Prohodul Domnului. Era prima oară în ultimele șase luni când ieșea din sat. A luat-o pe jos, încet, pe drumul care urca spre bisericuța de lemn din deal. Când a ajuns, preotul Vasile a privit-o mirat.

"Sărut mâna, părinte," l-a salutat ea, făcând o cruce largă.

"Ana, tu ești? Nu te-am mai văzut la biserică de mult. Te-ai întremat?"

"M-a ajutat Dumnezeu," a răspuns ea simplu.

Slujba lungă de Vinerea Mare ar fi epuizat-o cu câteva zile în urmă. Dar acum stătea dreaptă, ascultând cântările triste care povesteau despre Patimile Domnului. Când a îngenuncheat în fața Epitafului, a simțit o căldură ciudată în piept, acolo unde de obicei simțea doar durere.

Sâmbătă a frământat cozonacii și a vopsit ouăle, ca în fiecare an. În casă mirosea a vanilie și coajă de lămâie, a safran și rom. Fără să se gândească prea mult, a făcut două cozonaci în plus.

"Pentru cine, mamă?" s-ar fi întrebat copiii ei dacă ar fi fost acolo. Dar Ana știa.

În noaptea de Înviere, când clopotul bisericii a început să bată, Ana și-a pus hainele bune - fusta neagră plisată, bluza albă cu broderii la guler, baticul de mătase primit de la Maria - și a pornit spre biserică. De data aceasta, a mers mai sprintenă, aproape ca în anii tinereții.

Biserica era plină. Familii întregi veniseră să ia lumină, unii întorși special de la oraș pentru sărbători. Copiii alergau în curtea bisericii, nerăbdători să ciocnească ouăle roșii după slujbă.

"Hristos a Înviat!" a rostit preotul la miezul nopții, iar lumina s-a răspândit de la o lumânare la alta, până când întreaga biserică strălucea.

"Adevărat a Înviat!" a răspuns Ana, și în glasul ei era o putere nouă.

După slujbă, în timp ce oamenii se întorceau pe la casele lor cu lumânările aprinse, Ana s-a îndreptat spre casa parohială, cu cozonacii împachetați frumos în șervet.

"Pentru copiii de la orfelinatul din Văleni," i-a spus ea preotului, întinzându-i pachetul. "Știu că mergeți mâine la ei."

Preotul a privit-o îndelung. "Ești altă femeie, Ana. Ce s-a întâmplat?"

"Am ținut post, părinte. Și m-am rugat."

"Dar medicamentele?"

Ana a zâmbit misterios. "Dumnezeu a fost doctorul meu săptămâna asta."

În dimineața de Paște, telefonul vechi de pe masa din bucătărie a sunat strident. Era Maria.

"Mamă, am visat urât azi-noapte și am vrut să te aud. Ești bine? Iei medicamentele?"

"Sunt bine, fata mea. Mai bine ca niciodată."

"Ai fost la Înviere? Pe ploaia asta?"

"N-a plouat la noi, a fost o noapte senină și caldă."

Când au venit copiii de Paște, o săptămână mai târziu, nu le-a venit să creadă. Ana nu mai era femeia șubredă pe care o lăsaseră la ultima vizită. Se mișca mai ușor, avea obrajii mai plini, iar ochii îi străluceau ca în fotografiile din tinerețe.

"Ce s-a întâmplat, mamă? Ce tratament ți-a dat doctorul?" a întrebat Vasile, neîncrezător.

Bătrâna a zâmbit, mângâind părul nepoțelei care-i stătea în poală. "Am ținut post în Săptămâna Mare. Atât."

"Dar medicamentele?" a insistat Maria, găsind cutia cu pastile sub pat, neatinsă.

"Uneori, inima are nevoie de altfel de leacuri," a răspuns Ana. "Leacuri pentru suflet."

Doctorul din sat, chemat de copii să o consulte, a clătinat din cap nedumerit după ce i-a ascultat inima și i-a măsurat tensiunea.

"Nu pot să-mi explic," a spus el, privind rezultatele. "Parcă nu e aceeași persoană pe care am văzut-o acum două luni. Tensiunea e perfectă, suflul cardiac aproape a dispărut, analizele sunt mai bune decât ale mele."

"E vreun tratament nou, nu-i așa?" a insistat Vasile.

Doctorul și-a strâns instrumentele în geantă, privind-o pe Ana care zâmbea liniștită.

"Medicina modernă nu recunoaște ce s-a întâmplat aici," a spus el încet. "Dar eu sunt de aici, din sat, și bunica mea ținea post negru în Săptămâna Mare, indiferent cât de bolnavă era."

Pe prispa casei, în lumina blândă a apusului, Ana le-a explicat copiilor:

"Se trezește ceva în noi când alegem să renunțăm la tot ce ne ține legați de lume și ne întoarcem spre cele sfinte. Poate e credința care vindecă, poate e liniștea gândurilor, sau poate Dumnezeu însuși se milostivește. Eu știu doar că am simțit cum boala se scurge din mine, zi după zi."

În satul nostru românesc, bătrânii încă mai păstrează taine pe care medicina modernă abia începe să le redescopere: legătura profundă dintre trup și suflet, puterea credinței, forța regeneratoare a renunțării. Când medicul devine prea ocupat să asculte, când pastilele sunt prea multe, unii găsesc vindecare în ritualuri simple, transmise din generație în generație.

Ana trăiește și astăzi, la optzeci și trei de ani, în casa ei din Dealul Viilor. În fiecare Săptămână Mare ține post, iar în fiecare noapte de Înviere urcă spre biserică cu pași mai sprinteni decât ai multora dintre tinerii satului. Povestea ei a devenit legendă locală, iar doctorii din orașele vecine vin să o viziteze, curioși să înțeleagă acest miracol pe care știința nu-l poate explica.

"Nu e niciun secret," le spune Ana de fiecare dată. "E doar credință și post. Lucruri pe care strămoșii noștri le știau, dar noi le-am uitat în goana după pastile și tratamente."

În lumea de azi, unde totul se mișcă prea repede, unde avem leac pentru orice dar nu mai avem timp să ascultăm înțelepciunea celor bătrâni, povestea Anei ne reamintește că uneori vindecarea vine din lucruri simple, din ritualuri vechi, din credința care a ținut acest neam în picioare prin toate furtunile istoriei.