$$$

 Cățeii știu întotdeauna când mașina poștașului oprește în fața porții, cu mult înainte ca scârțâitul portiței să se audă.

Ana și Ion stau pe prispa casei de pe Valea Seacă, la umbra nucului bătrân ce a văzut trei generații crescând sub crengile lui. La optzeci și trei, respectiv optzeci și șase de ani, zilele lor curg într-un ritm lent, măsurat de ritualuri simple. Dimineața, Ion dă de mâncare la Grivei și Ursu, câinii lor credincioși, în timp ce Ana pregătește laptele pentru cele patru pisici - Pisi, Pufi, Mițu și Negruța - adunate din diferite momente ale vieții lor.

"Crezi că mai sună Ileana săptămâna asta?" întreabă Ana, deși știe răspunsul. Fiica lor, plecată în Italia de cincisprezece ani, sună rar - o dată la două-trei săptămâni să vadă ce mai fac și mai rar trimite câte un pachet cu medicamente și dulciuri.

"Lasă, femeie, are și ea viața ei acolo," răspunde Ion, cu aceeași înțelegere pe care a avut-o mereu pentru fiica lor. "Și-a găsit rostul, ce-ai vrea mai mult?"

Casa mică, cu două camere și o bucătărie, e animată doar de prezența animalelor. Grivei și Ursu păzesc curtea din fața casei, în timp ce pisicile și-au împărțit teritoriile - Pisi și Pufi în bucătărie, Mițu pe canapeaua din camera mare, iar Negruța, cea mai tânără, pe perna din dormitor.

"Pentru cine mai crești tu atâtea animale?" o întreabă vecinii câteodată. "Nu vezi că-ți mănâncă pensia?"

Ana doar zâmbește. Cum să le explice că animalele acestea sunt familia lor acum? Că fiecare pisică are povestea ei, fiecare câine personalitatea lui. Că Ursu e încăpățânat exact ca Ion când era tânăr, și că Pisi, pisica bătrână cu blana portocalie, stă în același loc din bucătărie unde stătea Ileana când învăța pentru școală.

În fiecare dimineață, Ion întinde o masă veche afară, sub nuc, unde le place animalelor să se adune. În timp ce beau ceai, câinii stau la picioarele lor, iar pisicile se plimbă printre farfurii, cerșind câte o bucățică de brânză sau un strop de lapte.

"Uite cum stă Mițu cu labele strânse sub ea, exact ca Ileana când era mică și stătea cuminte," spune Ana, iar Ion râde încet. "Și Negruța, când toarce, parcă îmi spune povești, ca mama când eram copilă."

Doar cei care au rămas singuri într-un sat care se golește pe zi ce trece pot înțelege cu adevărat ce înseamnă companionii aceștia blănoși. Cum o casă tăcută prinde viață când un motan se strecoară pe lângă picioarele tale sau când un câine își pune capul pe genunchiul tău.

Serile sunt cele mai frumoase. După ce Ion termină de pus lemne în soba de teracotă, se așază în fotoliul vechi, iar Ursu vine imediat și se culcă la picioarele lui. Ana tricotează ceva - un pulover pentru Ileana pe care probabil nu-l va purta niciodată - în timp ce Pisi se ghemuiește în poala ei. Celelalte animale își găsesc și ele locurile, căldura din casă și prezența stăpânilor atrăgându-le ca un magnet.

"Mai ții minte când venea Ileana de la școală și aducea câte un pui de pisică ascuns în ghiozdan?" întreabă Ana, deși au avut această conversație de sute de ori.

"Cum să nu," zâmbește Ion. "Plângea până o lăsam să-l țină. Și acum plânge la telefon când îi spunem că a mai murit vreun animal."

Nu e ușor să îngrijești atâtea suflete când anii se adună și puterile scad. Dar Ion încă mai merge în fiecare zi să aducă apă de la fântână pentru animale, iar Ana face economie la pensia ei pentru a cumpăra mâncare pentru toți.

"Astăzi am visat-o pe Ileana," spune Ana într-o dimineață. "Era aici, în curte, și ne arăta poze cu casa ei din Italia. Zâmbea și ne spunea că a rezolvat cu actele și că ne ia și pe noi acolo."

Ion tace. Știe că fiica lor nu i-a invitat niciodată. "Cum să ducem animalele în Italia?" a fost mereu scuza lor. "Și cine să aibă grijă de casă?"

Când telefonul sună, o dată la două săptămâni, duminica, la ora cinci, e mereu sărbătoare. Ileana vorbește repede, întreabă de sănătate, povestește despre serviciu, despre prietenele ei, despre cât de scumpă e viața în Milano. Niciodată destul despre când vine acasă. Niciodată destul.

"Azi n-a sunat," spune Ana într-o duminică seara, privind telefonul mut din colțul mesei.

"O fi ocupată," răspunde Ion. "Sună ea data viitoare."

Dar nu mai sună. Două săptămâni, apoi patru.

"E ocupată, va suna ea când poate..."

În sat, oamenii șoptesc. "O să-i îngroape animalele alea de vii," spune cineva. "N-au cum să aibă grijă de atâtea suflete la vârsta lor."

Dar Ana și Ion își găsesc puterea în aceste suflete necuvântătoare. În fiecare seară, Ana se bucură când Mițu vine și se freacă de picioarele ei, cum Negruța toarce lângă ureche până adoarme. Când Ion obosește după treburile din curte, Grivei vine și-i pune capul pe genunchi, amintindu-i că nu e singur.

Iarna vine repede anul acela, aspră și nemiloasă. Ion tușește tot mai des, iar Ana simte cum genunchii o lasă. Într-o noapte geroasă de ianuarie, când viscolul bate în geamuri, Ion nu se mai trezește din somn. Ana îl găsește dimineața, cu Ursu culcat la picioarele lui, refuzând să-l părăsească.

"O să ne descurcăm, bătrâne," îi șoptește ea câinelui, mângâindu-i capul. "O să avem grijă unii de alții."

Trei zile mai târziu, când vecinii vin să verifice de ce nu iese fum din coșul casei, o găsesc pe Ana în pat, înconjurată de cele patru pisici, care nu vor să se dea la o parte. Pe noptiera de lângă pat, o fotografie cu Ileana copil, ținând în brațe prima lor pisică, și un bilet scris cu mâna tremurândă: "Vă rugăm, aveți grijă de ele. Sunt tot ce avem mai drag."

În curtea casei părăsite de pe Valea Seacă, Grivei și Ursu latră la poștașul care nu mai are de ce să oprească acolo. Iar în pod, printre lucrurile vechi și amintirile prăfuite, o rază de soare iluminează o cutie plină cu fotografii - Ana, Ion, Ileana și generații de animale iubite, mărturii tăcute ale unei vieți trăite în simplitate și dragoste.