$$$

 Florica a plecat din sat într-o dimineață rece de octombrie, cu o geantă prea mică pentru toate visele ei și prea mare pentru puținele haine pe care le avea.

"În oraș vin eu, mamă, cu primul salariu", îi spusese maică-sii când aceasta o îmbrățișase la poartă, cu ochii înroșiți și noduri în gât. "Ne luăm aragaz nou. Și-ți iau și ție o haină bună de iarnă."

Trenul personal de 6:15 a purtat-o departe de Vârteju, satul în care cele douăzeci și două de primăveri ale ei trecuseră prea încet în copilărie și prea repede după. București, orașul care înghițea tineri din toată țara, promițând să-i transforme în altceva, o așteptă cu aerul lui cenușiu și străzile lui aglomerate.

Verișoara Lenuța, plecată cu trei ani înainte, îi găsise un loc la fabrica de confecții unde lucra. "E greu, dar e sigur", îi scrisese. "Și dacă ești harnică, poți ajunge și la două mii cinci sute pe lună."

Prima zi la fabrica "Modern Textil" i se păruse Floricăi ca un vis ciudat. Zgomotul mașinilor de cusut, mirosul de material și apreturi, femeile aplecate peste bucăți de stofă, toate păreau ireale după liniștea câmpurilor de acasă.

"Tu ești Florica, de la țară", spusese șeful de secție, Domnul Petrescu, un bărbat de vreo patruzeci și ceva de ani, cu o burtă ce se revărsa peste cureaua pantalonilor și un zâmbet care nu-i ajungea niciodată la ochi. "Să știi că aici nu-i ca la sapă. Aici trebuie minte, îndemânare."

Florica dăduse din cap, strângând din dinți să nu răspundă. Avea liceu terminat, cu medie bună, și cususe haine pentru toată familia de când se știa. Dar ceva în vocea lui, în felul în care o măsurase din cap până-n picioare, o făcuse să simtă un fior rece pe șira spinării.

Zilele au început să se scurgă una după alta, monotone și obositoare. Se trezea la cinci dimineața în camera minusculă pe care o împărțea cu Lenuța și alte două fete într-un bloc de nefamiliști din Militari, lua autobuzul aglomerat, și până seara târziu, acul mașinii de cusut îi bătea în urechi ca un ceas nebun.

Domnul Petrescu trecea zilnic prin secție, oprindu-se mai mult la masa Floricăi. "Uite, așa se face", îi spunea, aplecându-se prea aproape, cu respirația lui fierbinte atingându-i obrazul. Mâinile lui se așezau uneori pe umerii ei, coborând uneori spre talie. "Fetele de la țară învață greu, dar învață bine", râdea el către celelalte muncitoare, care își vedeau de treabă cu capul plecat.

După o lună, Florica primise primul salariu – o mie opt sute de lei. Mai puțin decât sperase, dar trimisese o mie acasă, mândră că poate ajuta.

Pe vremuri, munca cinstită era respectată oriunde. Acum, parcă valorile s-au inversat – cine muncește e privit ca un fraier, cine se descurcă "altfel" e admirat.

"Știi, Florico, tu ai putea câștiga mai bine", îi spusese într-o zi Domnul Petrescu, chemând-o în biroul lui mic de la capătul halei. "Te-am observat, ești harnică și frumoasă. Am nevoie de o asistentă care să mă ajute și cu... alte treburi."

Stătea prea aproape, mirosind a țigări ieftine și a after-shave înțepător. Mâna lui grea se așezase pe coapsa ei.

"Domnule Petrescu, eu am venit aici să muncesc cinstit", șoptise ea, încercând să se ridice.

"Și asta-i tot muncă, draga mea", răspunsese el, strângând-o mai tare. "Una mai bine plătită. Gândește-te – un apartament mai bun, haine frumoase. Nu mai trebuie să stai îngrămădită cu țărăncuțele alea."

Florica reușise să scape din strânsoarea lui, ieșind pe ușă cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. În acea noapte nu dormise, cântărind opțiunile. Ar fi putut reclama, dar cui? Directorul era prietenul lui Petrescu. Fetele din cameră o sfătuiseră să rabde.

"Toate trecem prin asta", spusese Lenuța. "Dacă vrei să rămâi, trebuie să te împaci cu situația. În oraș așa-i."

Gândul de a se întoarce în sat o chinuia. Ce-ar fi spus maică-sa, care se lăudase la tot satul că fata ei lucrează la fabrică în București? Ce-ar fi spus vecinii care o invidiau? Dar și mai rău, ce-ar fi făcut familia fără banii pe care îi trimitea acasă, acum când tatăl ei era bolnav și nu mai putea munci?

Decizia o luase într-o dimineață ploioasă, când Domnul Petrescu o prinsese singură în vestiarul fabricii. De data asta, mâinile lui nu se mulțumiseră doar cu atingeri "accidentale".

"Lasă-mă!", strigase ea, împingându-l. "Nu-s genul ăla de fată!"

"Toate sunteți la fel", râsese el. "Vă dați importante la început, apoi vă îmblânziți când vedeți avantajele. Gândește-te bine, Florico. Ai putea avea viața ușoară aici."

A doua zi, Florica nu se mai prezentase la muncă. Nici în ziua următoare. Își făcuse bagajul, lăsându-i Lenuței partea ei de chirie pe luna în curs.

"Ești proastă", îi spusese verișoara. "La țară ce-o să faci? O să te măriți cu vreun bețiv și-o să ai șapte copii, ca toate proastele."

Poate că avea dreptate, se gândise Florica, în timp ce trenul o ducea înapoi spre Vârteju. Poate că era o proastă care nu știa să se "descurce" în lumea nouă. Dar mai bine așa decât să se vândă pentru un trai mai bun.

Casa părintească o primise cu aceeași liniște, cu aceeași mireasmă de gutui puse la copt pe sobă. Maică-sa o îmbrățișase fără să pună întrebări, citind poate adevărul în ochii ei.

"Poate mai găsești ceva de lucru pe-aici, prin apropiere", spusese bătrâna, pregătind masa.

Dar Florica știa că în satul care murea încet, cu tinerii plecați și câmpurile lăsate în paragină, nu mai era nimic de găsit. Fabricile din orașul apropiat se închiseseră una după alta. Rămăseseră doar barurile, unde patronii căutau "fete tinere și drăguțe, fără mofturi".

Într-un colț al camerei, traista cu care plecase la oraș atârna ca o amintire a unui vis frânt. Aragaz nou nu vor avea. Nici haină de iarnă pentru maică-sa.

Poate că avusese noroc, își spunea uneori. Alte fete, mai disperate, acceptau compromisuri mai mari pentru speranța unei vieți mai bune. Unele nu se mai întorceau niciodată.

La câteva săptămâni după întoarcere, primise un telefon de la Lenuța. Verișoara ei se mutase de la fabrică la un magazin din centru. "E mai bine aici", îi spusese. "Dar tot nu e cum credeam noi că o să fie la oraș."

Când ne amintim poveștile din copilărie, cu prințese salvate și căluți năzdrăvani care rezolvau toate problemele, ne întrebăm de ce viața reală e atât de diferită de basmele care ne-au crescut.

Zilele treceau greu la sat, una după alta, în monotonia specifică locurilor unde timpul pare să se fi oprit. Florica încercase să găsească vreo ocupație, dar opțiunile erau inexistente. Fabricile din orașul vecin se închiseseră una după alta. Câmpurile mari erau acum lucrate de utilaje aduse de firmele străine care cumpăraseră pământurile - nimeni nu mai avea nevoie de brațe de muncă.

"Poate te măriți și tu, ca fată cuminte", îi sugera maică-sa, arătând spre Vasile, băiatul primarului, care se întorsese și el de la București după ce terminase o facultate particulară. "Are gospodărie bună, ăștia nu duc lipsă de nimic."

Dar Florica știa prea bine cum se comporta Vasile cu fetele. Nu era cu nimic diferit de Domnul Petrescu, doar că avea douăzeci și opt de ani, nu patruzeci și cinci. Aceeași privire posesivă, aceleași mâini care se întindeau unde nu le era locul.

"Mai bine singură decât așa," își spunea ea în fiecare seară, privind spre dealurile care se pierdeau în întuneric.

Veștile de la oraș veneau rar. Lenuța o sunase să-i spună că s-a combinat cu un tip "cu bani", care îi promisese un apartament. "Trebuie să te descurci cumva, Florico. Așa-i la oraș. Cine are bani face regulile. Ceilalți... ne adaptăm."

Oamenii cu bani cred că li se cuvine totul, în timp ce săracii trebuie să fie recunoscători pentru firimituri. De când lumea a fost așa, doar că acum nimeni nu se mai rușinează de asta.

Iarna venise cu nemiluita, acoperind satul sub un strat gros de zăpadă. Casa bătrânească era greu de încălzit, iar lemnele costau din ce în ce mai mult. Tatăl ei tușea tot mai des, iar medicamentele erau scumpe și greu de găsit la dispensarul sătesc.

"Poate ar trebui să te întorci la oraș," îi spusese tatăl ei într-o seară, între două accese de tuse. "Aici nu-i viitor pentru tine."

Florica nu răspunsese. Ce să-i spună? Că la oraș avea de ales între a fi hărțuită sau a muri de foame? Că acolo, ca femeie săracă și fără pile, valorai doar cât corpul tău putea oferi celor cu putere?

În magazine, prețurile creșteau de la o zi la alta. La televizor, politicienii zâmbeau și promițau un viitor mai bun. Pe Facebook, fostele ei colege de liceu postau poze din vacanțe exotice și restaurante scumpe. Realități paralele care nu se întâlneau niciodată.

"Am auzit că s-a deschis un atelier de confecții în Văleni," îi spusese într-o zi vecina. "Caută cusătorese."

Florica mersese să se intereseze. Atelierul era într-o hală veche, neîncălzită. Patronul, un italian care vorbea o română stricată, îi explicase direct: "Patru sute de lei pe săptămână. Zece ore pe zi, șase zile din șapte. Fără contract, fără asigurare."

Pentru o secundă, văzuse în ochii lui aceeași privire pe care o avusese și Domnul Petrescu. Ca și cum ar fi evaluat cât de departe poate merge cu ea.

"Mă mai gândesc," răspunsese ea, ieșind repede din hală.

Pe drumul de întoarcere spre casă, privind casele dărăpănate din satul care părea să moară încet, Florica înțelesese un adevăr dureros: nu conta unde mergi - la oraș sau la sat, într-o fabrică sau într-un birou. Cei cu bani și putere vor face mereu regulile, iar ceilalți vor trebui mereu să aleagă între rău și mai rău.

Luna următoare o găsise tot în casa părintească. Tatăl ei murise într-o noapte rece de februarie, când ambulanța nu reușise să străbată drumurile înzăpezite ale satului. Îl îngropaseră cu ultimii bani puși deoparte.

"Ce facem acum, mamă?" întrebase ea, privind la figura îmbătrânită brusc a femeii care o crescuse.

"Ce-am făcut mereu, fata mea. Supraviețuim."

Florica stă acum pe prispa casei, privind spre dealurile care se colorează în auriu în lumina asfințitului. În curte, găinile se pregătesc de culcare, scormonind prin iarba rară. E o lume mică, limitată, dar măcar aici știe regulile jocului.

Uneori, când aude la radio despre drepturile femeilor, despre egalitate și oportunități, râde amar. Ce fel de alegere e asta - între a fi exploatată într-un fel sau în altul? Între a fi hărțuită la oraș sau a te stinge încet la sat?

Se întreabă dacă a fost lașă întorcându-se, sau înțeleaptă. Dacă a pierdut o oportunitate, sau și-a salvat sufletul. Cântarul acesta nu se va echilibra niciodată perfect.

Tinerele din satele noastre sunt prinse între dorul de casă și visul unui viitor mai bun, între valorile tradiționale ale comunității și promisiunea libertății urbane. Dar cine le protejează când această promisiune se dovedește a fi doar o altă formă de exploatare?