$$$

 "Directoarea care a plecat în concediu de maternitate s-a întors după doi ani și a descoperit că biroul ei fusese transformat în sală de ședințe, iar poziția ei ocupată de un bărbat cu zece ani mai tânăr."

La 38 de ani, am crezut că pot avea totul. Cariera construită cu sacrificii, apartamentul luat prin credit Prima Casă și, în sfârșit, un copil. Când am aflat că sunt însărcinată, șeful m-a felicitat și mi-a promis că postul mă așteaptă. "Ia-ți tot timpul de care ai nevoie," mi-a spus.

Cei doi ani de concediu pentru creșterea copilului păreau un lux comparativ cu ce știam despre alte țări. "Ce norocoasă ești," îmi spuneau prietenele din străinătate, "la noi te întorci după trei luni."

Ce nu înțelegeau ele, și nici eu la început, era că în România, timpul îndelungat departe de birou devine o condamnare profesională. La șase luni după nașterea Sofiei, am sunat la birou să mă interesez de un proiect. "Nu te stresa acum cu astea," mi-a răspuns fosta mea asistentă, acum promovată. "Concentrează-te pe bebeluș."

Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat sentimentul de a fi simultan privilegiat și abandonat.

Lunile se scurgeau, iar colegii răspundeau tot mai rar la mesaje. Linkedln-ul îmi arăta promovări și reorganizări la companie. Nimeni nu mă consulta. Între schimbatul scutecelor și nopțile nedormite, mă surprindeam verificând anxioasă emailul profesional.

"De ce nu te bucuri de copil?" mă întreba mama. "Ai timp de carieră toată viața." În același timp, soacra mea se mira că nu mă întorc mai repede la serviciu: "Copilul poate merge la creșă, așa am făcut și noi."

Când Sofia a împlinit un an și jumătate, am decis să mă întorc mai devreme. Prima zi a fost un șoc. Biroul meu fusese realocat, echipa mea redistribuită. Proiectele importante erau coordonate de un nou manager, adus special pentru "revitalizarea departamentului".

"E o perioadă de tranziție," m-a asigurat HR-ul. "Ai răbdare să te reintegrezi."

Oare câți bărbați sunt rugați să aibă răbdare să se "reintegreze" după ce devin tați?

Acasă, Sofia plângea după mine. La birou, simțeam privirile colegilor evaluându-mi fiecare ieșire la 5 fix. "Trebuie să ajung la grădiniță," explicam, în timp ce ceilalți rămâneau până târziu. Performanța mea era măsurată în ore petrecute la birou, nu în rezultate.

După șase luni de la revenire, am ratat o promovare pentru că "nu puteam călători suficient" și "aveam alte priorități acum". Persoana promovată era un coleg care lucra weekend-urile și răspundea la emailuri la miezul nopții.

Acum, prinsă între sentimentul de vinovăție față de copil și cel de inadecvare profesională, mă întreb dacă visul de "a le avea pe toate" a fost vreodată realizabil în România. Nu e vorba că nu poți fi și mamă devotată, și profesionistă de succes - e vorba că societatea te forțează să alegi, făcându-te să te simți inadecvată în ambele roluri.