$$$

 Într-un sat de sub munte, el își măsoară zilele de la dispariția ei în cafele neatinse și cămăși prea bine călcate.

Gheorghe deschide ușa dormitorului cu aceeași grijă ca-n seara de taină. O deschide încet, parcă să nu trezească pe nimeni, deși știe prea bine că nimeni nu doarme acolo. Aerul din cameră are ceva aparte - e un amestec de lavandă, Chanel No. 5 (singurul lux pe care Florica și l-a permis vreodată) și un strop din parfumul acela de femeie pe care niciun bărbat nu-l poate descrie, dar pe care-l recunoaște instantaneu.

La șaizeci și șapte de ani, Gheorghe e un bărbat încă în putere. Mâinile lui, deși brăzdate de vene proeminente, încă despică lemnul pentru iarnă fără efort. Spatele, deși ușor încovoiat, încă suportă sacii cu cartofi din grădina din spatele casei. Doar ochii lui s-au schimbat - parcă s-au adâncit mai mult în orbite, iar albastrul lor a devenit mai spălăcit, ca cerul de toamnă târzie.

Se așază pe marginea patului, pe partea lui - niciodată pe partea ei. Patul e făcut perfect, cu colțurile cearșafului prinse sub saltea așa cum îi plăcea Floricăi. Pe noptiera ei, o fotografie în ramă de argint - singurul obiect din toată casa care e șters de praf în fiecare dimineață.

"Uite, Florica, a-nflorit salcâmul ăla pe care l-am plantat când s-a născut Ionuț," începe el, vorbind cu fotografia de parcă ar fi cea mai firească conversație din lume. "Ți-am adus o creangă, uite-o aici, lângă pozna ta."

Așază cu grijă ramura de salcâm lângă fotografie, înlocuind-o pe cea de ieri, care deja începuse să se ofilească. În fiecare zi, de trei ani încoace, Gheorghe aduce câte ceva proaspăt în cameră - o floare, o creangă, un fruct - de parcă într-un fel aceste lucruri vii ar putea să țină și amintirea ei la fel de vie.

De pe peretele din față, Florica îl privește din mai multe fotografii - mireasa tânără cu coroana de flori, femeia de patruzeci de ani ținând în brațe primul nepot, bunica mândră la absolvirea nepoatei. Viața ei, oprită la șaizeci și patru de ani de un infarct nemilos, e arhivată pe pereții acestei camere, ca într-un muzeu personal.

"Azi a venit poștărița, a adus o scrisoare de la Maria," continuă el, scoțând din buzunar un plic. "Zice că la vară vrea să vină cu toți nepoții. O să fie gălăgie, Florica. Știu că ție-ți plăcea gălăgia asta, dar eu m-am obișnuit cu liniștea."

Bătrânii de la țară iubesc altfel - mai tăcut, mai profund, cu gesturi mici care conțin universuri întregi de afecțiune. Gheorghe și Florica nu și-au spus "te iubesc" prea des în cei patruzeci și doi de ani de căsnicie. Nu era nevoie. Dragostea lor se măsura în alte unități: în farfuria de supă pusă deoparte când el întârzia de la câmp, în gheata reparată pe ascuns ca să nu-l doară piciorul, în cafeaua făcută în zori fără să trezească pe nimeni.

"Popa iar a insistat să donez hainele tale pentru femei nevoiașe," spune Gheorghe, cu un oftat. "I-am zis că încă nu-s gata. Nu știu când oi fi gata, Florica."

Camera e exact cum a lăsat-o ea. Pe scaunul din colț, rochia de casă cu flori albastre așteaptă să fie îmbrăcată. În dulap, hainele ei stau aliniate perfect - Florica avea o obsesie pentru ordine. Chiar și papucii ei de casă sunt la locul lor, lângă pat, îndreptați ușor către ușă, ca și cum în orice clipă ar putea să-i calce cineva.

Bătrânii noștri nu renunță ușor la ce-a fost. Poate pentru că au apucat vremuri când lucrurile se reparau, nu se aruncau. Când o relație zdruncinată se cârpea, nu se arunca. Când durerea era purtată cu demnitate, nu expusă pe rețele sociale.

"A sunat Ionuț azi-dimineață," continuă monologul lui Gheorghe. "Mi-a zis iar să vând casa și să mă mut la ei, la bloc. Să stau la etajul zece și să privesc lumea printr-o fereastră... Ce să caut eu acolo, Florica? Aici te aud în scârțâitul porții. Te văd în liliacul din curte. Te simt în mirosul de pâine când deschid cuptorul."

Pe masa de toaletă, sticluțele de parfum și cremele ei stau neatinse. Pensula de păr încă are fire argintii prinse între perii. O mărțișorul din sârmă și mătase roșie atârnă de oglindă - ultimul pe care i l-a dăruit el, făcut manual, așa cum îi făcea în fiecare an.

"Mi-au zis vecinii că nu-i normal ce fac. Că ar trebui să dau lucrurile tale, să mă-nsor din nou, să trăiesc. De parcă asta nu e trăit, Florica." Bătrânul zâmbește amar. "Ce știu ei? Crezi că l-a întrebat cineva pe Manole dacă e normal să-și zidească nevasta în mănăstire? Unele lucruri se fac pentru că trebuie, nu pentru că-s normale."

Doar cei care au crescut în casele bunicilor pot înțelege cu adevărat cât de multă viață poate încăpea între aceste ziduri simple. Cum fiecare obiect are o poveste, fiecare colț o amintire, fiecare geam oferă o privire nu doar spre exterior, ci și spre interior, spre trecut.

Din buzunarul cămășii, bătrânul scoate un mic pieptene de os. 

"Uite ce-am găsit azi în pod, când căutam niște semințe. Pieptenele tău de mireasă. Țin minte cum ți-l prinsese maică-ta în coc, cu flori de lămâiță. Erai cea mai frumoasă mireasă din sat, Florica. Toți flăcăii m-au dușmănit în ziua aia."

Râde încet, apoi devine brusc serios.

"Mi-e dor de tine în fiecare zi mai mult ca-n ziua dinainte. E ciudat, nu? De când nu mai ești, parcă ești mai prezentă ca niciodată."

Afară, seara se lasă încet peste sat. Prin fereastra întredeschisă intră mirosul de fân cosit și sunetul îndepărtat al unei turme care se întoarce de la pășune. În bucătărie, cina simplă - o bucată de brânză, niște roșii din grădină, pâinea făcută de vecina Mărioara - așteaptă pe masă. Gheorghe o va mânca mai târziu, singur, poate cu un pahar de vin roșu făcut de el toamna trecută.

Dar acum, în această cameră suspendată în timp, el e cu Florica lui. Îi povestește despre ziua care a trecut, despre nepotul care a luat examenul la facultate, despre vecina care iar a făcut prea multe cozonaci și i-a adus și lui unul.

Apoi, cu delicatețe, bătrânul atinge rochia de pe scaun, mângâind materialul cum ai atinge o relicvă sfântă.

"Îți mai aduci aminte de rochia asta?" șoptește el, zâmbind. "O purtai la hora din sat, în duminica când te-am cerut de nevastă. Toți flăcăii se uitau la tine, dar tu doar mie mi-ai zâmbit. Ai fost cea mai frumoasă fată din sat toată viața, Florica."

Bătrânul se așază din nou pe marginea patului și privește lung fotografia. Pentru el, Florica e acolo, prezentă, cu rochia ei bună, cea bleumarin, cu mirosul ei de lavandă și zâmbetul care-i ajungea până la ochi.

"Azi am visat că eram tineri din nou," spune el încet. "Tu coseai în grădină, iar eu veneam de la câmp. Ți-am adus flori de câmp, și tu m-ai certat că-s pline de furnici, dar tot le-ai pus într-o vază."

Se ridică și netezește patul cu mâinile lui aspre, cu o grijă infinită.

Cu grijă, bătrânul îndreaptă perna de pe partea ei de pat, netezește cearșaful, aranjează pătura. Apoi, cu un gest delicat, ia fotografia de pe noptieră și o sărută ușor.

"Noapte bună, Florica. Ne vedem mâine."

Punând fotografia la loc, Gheorghe stinge lumina și iese din cameră, închizând ușa încet, ca să nu trezească pe nimeni. Deși știe prea bine că nimeni nu doarme acolo.

Am pierdut atât de mult din felul în care generațiile anterioare știau să trăiască cu pierderea - cu demnitate, cu respect, fără terapeuți și antidepresive. Oare ei sufereau mai puțin, sau doar știau mai bine să poarte durerea?

Noaptea, în patul lui din camera alăturată - pentru că în dormitorul matrimonial nu mai doarme de când a plecat ea - Gheorghe visează mereu același vis: el și Florica, tineri, stând pe banca de sub salcâmul din curte, cu mâinile împletite, privind apusul. Și de fiecare dată, înainte să se trezească, ea îi șoptește la ureche: "Te aștept, dar nu te grăbi."

Iar bătrânul zâmbește în somn, știind că, atunci când va veni vremea, va recunoaște drumul spre ea.