$$$

 Trei frați, o casă veche și cinci hectare de pământ - atât a lăsat în urmă Ion Vasile, dar destul cât să rupă o familie pentru totdeauna.

Mihai, Adrian și Ionel s-au întors în satul Vâlcele pentru înmormântarea tatălui lor. Nu mai fuseseră toți trei împreună sub același acoperiș de la moartea mamei, acum zece ani. Fiecare plecase pe drumul lui - Mihai, avocat în București, Adrian, profesor la Cluj, și Ionel, constructor în Germania.

Casa bătrânească îi întâmpină neschimbată, cu aceeași poartă scârțâitoare și aceleași fotografii prăfuite pe pereți. Tatăl lor murise subit la 73 de ani, lăsându-le moștenire casa și cinci hectare de pământ la marginea satului.

"Hai să vorbim direct despre partaj," spuse Ionel, imediat ce terminară cina improvizată. "Am un zbor mâine înapoi la Frankfurt. Nu pot sta mult."

"Nici n-am apucat să-l îngropăm pe tata și tu vrei deja să împărțim averea?" răspunse Adrian, profesorul, privind dezaprobator peste ochelarii lui subțiri.

"Pentru ce crezi că am venit toți trei aici?" replică Ionel. "Pământul ăla valorează acum o avere."

Mihai, mereu diplomaticul, interveni: "Putem discuta civilizat. Sunt sigur că ajungem la un acord."

Pământul era miza principală. Cele cinci hectare, odinioară simple loturi agricole, deveniseră valoroase după ce un dezvoltator începuse construcția unui complex rezidențial în apropiere.

"Eu vreau să vând tot," anunță Ionel. "Casa asta veche și pământul. Am un cumpărător care oferă un preț bun."

"Nici nu se pune problema!" sări Adrian. "Casa asta a fost în familia noastră de trei generații. Iar pământul l-a muncit tata toată viața."

"Și ce-a avut de pe urma lui? Nimic! A trăit sărac și a murit la fel," ripostă Ionel. "Eu am nevoie de bani să-mi extind afacerea în Germania."

Mihai își drese glasul. "Poate putem face un compromis. Vindem o parte din teren și păstrăm casa și restul."

Pe vremuri, țăranul român își prețuia pământul mai mult decât orice avere. Era legătura lui cu strămoșii, era garanția viitorului pentru copii. Azi vindem pe nimic moștenirea pentru care părinții noștri au trudit o viață întreagă.

Discuția se aprinse, scoțând la iveală resentimente vechi. Adrian îl acuza pe Ionel că nu venise la spital când tatăl avusese primul infarct. Ionel îi reproșa lui Adrian că stătea doar în cărțile lui, fără să trimită vreodată bani acasă. Iar Mihai, deși trimitea lunar o sumă pentru tatăl lor, nu-și făcuse niciodată timp să-l viziteze mai mult de o zi.

"Tata m-a iubit cel mai mult pe mine," spuse Ionel. "Mi-a spus mereu că sunt singurul care i-a moștenit spiritul muncitor."

"Habar n-ai ce vorbești," replică Adrian. "Când erai plecat, îmi spunea că se mândrește cel mai mult cu realizările mele academice."

"Destul!" interveni Mihai. "Suntem frați, la naiba! Trebuie să găsim o soluție care să ne mulțumească pe toți."

Dar în acea seară nu găsiră nicio soluție. Fiecare se retrase în camera lui din copilărie, cu gândurile și ambițiile personale.

A doua zi, la înmormântare, satul întreg veni să-și ia rămas bun de la Ion Vasile. Era respectat în comunitate - un om drept, muncitor, care își crescuse singur cei trei băieți după moartea timpurie a soției.

În timpul slujbei, frații stăteau umăr la umăr, dar cu inimile departe. Privind în gol, fiecare se gândea la propria relație cu tatăl. La momentele pierdute, la cuvintele nespuse.

După înmormântare, când vecinii și rudele se retraseră, cei trei se întoarseră în casa tăcută. Pe masă îi aștepta testamentul tatălui, lăsat la vedere.

"Să-l citim," spuse Adrian.

Mihai desfăcu plicul și citi cu voce tare:

"Dragii mei fii, dacă citiți asta, înseamnă că am plecat. Vă las casa și pământul, singurele lucruri de valoare pe care le-am avut. Împărțiți-le cum credeți voi că e drept. Un singur lucru vă cer: să rămâneți frați, să vă ajutați unul pe altul, cum v-aș fi ajutat eu dacă aș mai fi fost lângă voi."

Un moment de tăcere se așternu.

"Deci n-a specificat cum să împărțim," observă Ionel. "Asta înseamnă că legal, avem fiecare dreptul la o treime."

"Nu-i vorba de lege aici," spuse Adrian. "E vorba despre ce și-ar fi dorit tata."

"Și ce știi tu despre ce și-ar fi dorit tata?" sări Ionel. "Tu, care veneai acasă doar de Crăciun, dacă veneai?"

"Eu cel puțin nu i-am cerut bani pentru afacerile mele eșuate!" replică Adrian.

"Stop!" interveni din nou Mihai. "Așa nu ajungem nicăieri."

Dar era prea târziu. Cuvintele dure spuse în acele momente tensionate deschiseseră răni vechi și creaseră altele noi. În câteva ore, discuția degeneră în acuzații tot mai grave.

"Știi ce?" spuse în cele din urmă Ionel, ridicându-se brusc de la masă. "Nu vreau să mai aud nimic. Avocatul meu va lua legătura cu voi."

"Avocatul?" întrebă Adrian, stupefiat. "Vorbim de casa părinților noștri, nu de un contract de afaceri!"

"Pentru mine e același lucru," răspunse rece Ionel, îndreptându-se spre ușă. "E o chestiune de bani și atât."

După plecarea lui Ionel, Adrian își strânse și el lucrurile.

"Nu pot să cred că am ajuns aici," îi spuse el lui Mihai. "Să ne certăm pentru niște pereți vechi și câteva hectare."

"Stai, Adrian, putem discuta civilizat, noi doi măcar."

"E prea târziu. Ionel va face ce știe el mai bine - va transforma totul într-un război. Iar eu sunt prea obosit pentru asta."

În dimineața următoare, casa rămase goală din nou. Fiecare frate se întorsese la viața lui, lăsând în urmă doar amintirile copilăriei și o dispută care abia începea.

În lunile care urmară, comunicarea între frați se desfășură exclusiv prin intermediul avocaților. Ionel angajase o firmă renumită din București care cerea vânzarea imediată a proprietăților și împărțirea banilor. Adrian refuza categoric, insistând pentru păstrarea casei ca "bunul familiei". Mihai încerca să medieze, propunând diverse compromisuri, dar fără succes.

Procesul se prelungi doi ani. În acest timp, casa bătrânească rămase goală, grădina se sălbătici, iar pământul din jurul satului fu înconjurat treptat de vile moderne. Valoarea terenului creștea, făcând disputa și mai aprinsă.

Într-un final, instanța decise: casa și o parte din teren rămâneau lui Adrian, care dorea să le păstreze, cu condiția să-i compenseze financiar pe ceilalți doi frați. Restul terenului putea fi vândut, iar banii împărțiți.

Pe hârtie, părea o soluție echitabilă. În realitate, nu mulțumi pe nimeni. Ionel considera că primise prea puțin. Adrian, deși păstrase casa, trebuia să se îndatoreze pentru a-și plăti frații. Iar Mihai, deși primise partea lui, pierduse ceva mult mai valoros - familia.

Astăzi, casa familiei Vasile stă din nou goală. Adrian, care luptase atât de mult să o păstreze, nu are timp să vină din Cluj pentru a se ocupa de ea. Un vecin îi tunde ocazional iarba din curte și aerisește camerele. Dar ferestrele rămân închise, iar poarta continuă să scârțâie în vânt.

Ionel și-a folosit banii pentru a-și extinde afacerea în Germania. Nu a mai călcat niciodată în România. Adrian a pus la intrarea casei o plăcuță cu numele tatălui lor, dar nici el nu vine mai mult de o dată pe an, de Ziua Morților. Mihai, singurul care încă încearcă să repare relațiile, trimite ocazional mesaje fraților săi. De cele mai multe ori, rămân fără răspuns.

În cimitirul din Vâlcele, pe crucea simplă a lui Ion Vasile a crescut iederă. Nimeni nu mai pune flori proaspete. Nimeni nu mai aprinde o lumânare. Doar vântul toamnei aduce uneori, printre frunzele căzute, ecoul unei familii care a fost cândva întreagă.

Uneori, adevăratele moșteniri nu sunt cele scrise în acte, ci lecțiile pe care refuzăm să le învățăm și legăturile pe care alegem să le rupem.