$$$

 Cârmacii 

Alexandru Vlahuță (1881)

Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea

Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea

Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,

Ş-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase

Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,

Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,

Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi,

Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi.

I-am văzut păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi,

Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,

Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie

Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie

Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr.

Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.

Dar înnuntru sub medalii şi sub hainele bogate

Clocoteşte-n oala cărnei, otrăvită de păcate,

La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară

Clocoteşte crima . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!

Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini

O să pierdeţi cârma ţării ş-or să vină alţi stăpâni.

Deci, pârjol şi jaf! Opinca hoitul să rămână os

Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele

Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n câteva inele

Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,

Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară

Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată

Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?

Vai, acele pietre scumpe ochi focoşi sub geana serii

Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile ţării!

Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână

Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mână

Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!

Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,

Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dinţii din gură,

Te opreşte: să răsufle vrea scârboasa pocitură.

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!

A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns

Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!

Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,

Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,

Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.

Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,

Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.

Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială

Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală

De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării

Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!

Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari

Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,

Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,

Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt

Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit

În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,

Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,

Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!

Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,

După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,

După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,

Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei

Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:

Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!

Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!

Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,

Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire

Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!

Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte

Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,

Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!

Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,

Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:

Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele!

Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!

Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!

Ş-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,

Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,

Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntăi!

Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!

Ah, cumplit v-aţi râs de lege şi de cumpăna dreptăţii,

Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!

Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,

Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,

Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.