$$$

 Când stelele încă strălucesc pe cer, în gospodăria familiei Avram luminile sunt deja aprinse.

La patru dimineața, ceasul deșteptător sună în casa de la marginea satului Poienari. Vasile Avram, un bărbat de cincizeci de ani cu umeri lați și mâini aspre, se ridică fără să geamă, deși fiecare articulație îl doare după douăzeci de ani de muncă la fermă. Lângă el, Elena deschide ochii imediat, fără acea clipă de dezorientare pe care o au majoritatea oamenilor când se trezesc. Pentru ei, acest ritual începe în fiecare zi, indiferent de anotimp, de sărbători sau de starea vremii.

"Ninge iar," șoptește Elena, privind pe fereastră. "O să fie greu cu drumul azi."

În bucătăria mică și caldă, cafeaua fierbe deja în ibricul pus la aragaz. Andrei, fiul lor de șaisprezece ani, intră îmbrăcat și gata de treabă. Doar ochii roșii și căscatul ascuns în spatele palmei trădează faptul că ar prefera să doarmă, ca orice adolescent.

"Vreau să merg eu cu laptele azi," spune el. "Ai promis că mă lași să conduc camioneta pe drumul județean."

Vasile schimbă o privire cu Elena. Amândoi știu că fiul lor visează la altceva, la viața din afara fermei. A vorbit despre facultate, despre oraș, despre o carieră în IT sau inginerie. Dar deocamdată, el este aici, parte din rutina care ține familia Avram pe linia de plutire.

Afară, frigul le taie respirația. Viscolul a format troiene pe aleea spre grajd, iar pașii lor lasă urme adânci. În grajdul încălzit de prezența animalelor, cele douăzeci și două de vaci îi întâmpină cu mugetele lor familiare.

"Bună dimineața, fetelor," le salută Elena, mângâind botul umed al Joianei, vaca lor cea mai bătrână și mai productivă. "Azi avem treabă multă."

Mulsul durează două ore. Fiecare vacă are personalitatea ei, fiecare necesită o abordare diferită. Vasile și Elena lucrează în sincron perfect, rezultatul anilor de experiență comună. Andrei se ocupă de curățenia în grajd și de hrănirea animalelor. Nimeni nu vorbește prea mult - nu e nevoie. Sunetul laptelui țâșnind ritmic în găleți umple liniștea.

La șase și jumătate, cei șaptezeci de litri de lapte sunt filtrați și turnați în bidoanele din inox care așteaptă în camionetă. Vasile verifică de două ori fiecare capac.

"Astăzi mergi tu," îi spune lui Andrei, întinzându-i cheile. "Dar să conduci cu grijă. Drumul e alunecos."

Piața din Târgoviște se deschide la opt, dar clienții fideli ai familiei Avram știu că trebuie să vină devreme dacă vor să prindă laptele lor. Maria, profesoara pensionară, care cumpără doi litri în fiecare marți și vineri. Domnul Popescu, care ia întotdeauna cinci litri pentru familia lui numeroasă. Cofetăria "Dulce" care folosește laptele pentru prăjiturile lor artizanale.

"Îți amintești când eram mici și ne duceai la piață cu căruța?" întreabă Andrei, în timp ce camioneta înaintează precaut pe drumul înzăpezit.

Vasile zâmbește, amintindu-și de tatăl său care îl învățase această meserie. "Trebuia să plecăm cu o oră mai devreme. Dar știi ce? Parcă aveam mai puține griji atunci."

Grijile de acum au un nume oficial: "Normele europene privind comercializarea produselor lactate de către micii producători". Un dosar gros cu aceste reglementări stă pe masa din bucătăria familiei Avram, împreună cu estimările costurilor pentru modernizarea fermei.

"Treizeci de mii de euro pentru să respectăm toate cerințele," a calculat Vasile. "De unde să luăm atâția bani?"

Doar cine a trăit de pe urma pământului și a animalelor înțelege cum un simplu act administrativ poate amenința munca și tradiția unor generații întregi.

La piață, Andrei aranjează bidoanele și afișul scris de mână: "Lapte proaspăt de vacă, familia Avram". El observă că tot mai mulți clienți se opresc la standurile cu produse ambalate frumos, cu etichete colorate și coduri de bare. Laptele lor, vândut în sticle aduse de clienți, pare dintr-o altă eră.

"Avem nevoie de o etichetă mai frumoasă, tată," îi spune el lui Vasile când se întorc acasă. "Și poate un logo, un site. Aș putea să le fac eu."

Seara, când ultimele treburi sunt gata și animalele hrănite pentru noapte, familia Avram se adună în jurul mesei din bucătărie. Pe aragaz, o oală de sarmale trimite aburi aromați prin încăpere.

"Am vorbit cu cei de la asociația producătorilor," spune Vasile, rupând pâinea caldă. "Sunt câțiva fermieri care vor să se unească, să împartă costurile pentru autorizare. E o idee bună."

Elena îl privește pe sub gene, știind cât de greu îi este soțului ei să accepte schimbarea, să se asocieze cu alții după o viață de independență.

"Și dacă am... diversifica?" sugerează Andrei. "La târgul școlar despre antreprenoriat, am învățat despre produse cu valoare adăugată. Am putea face brânzeturi speciale, smântână, iaurt."

"Brânzeturi speciale," repetă Vasile, zâmbind. "Ca ale bunicii tale."

Vasile privește lung la fiul său, dar nu răspunde. Simte un nod în stomac. Aseară, când Andrei dormea, a găsit în camera lui pliante de la universități din București, ascunse sub pat. Formulare de înscriere deja completate. Un plan de plecare despre care nu le-a spus nimic.

O săptămână mai târziu, scrisoarea de la Direcția Sanitar-Veterinară sosește într-un plic oficial. Ferma lor nu mai corespunde noilor standarde. Au la dispoziție șase luni să se conformeze sau să înceteze activitatea.

"Treizeci de mii de euro... sau renunțăm," murmură Vasile, privind hârtia.

Asocierea cu alți fermieri a căzut. Banca le-a refuzat împrumutul din cauza vârstei lui Vasile și a lipsei unui plan de succesiune clară pentru fermă.

În acea seară, Andrei își găsește curajul. "Tată, mamă... am fost acceptat la Politehnică, la București. Plec în septembrie."

Tăcerea care urmează e mai grea decât toate bidoanele de lapte pe care le-au cărat vreodată.

"Mâine e încă o zi," spune Elena, dar de data aceasta, cuvintele ei sună a gol.

În acea noapte, Vasile iese singur în grajd. Mângâie botul umed al Joianei, vaca lor cea mai bătrână. "Ce ne facem, fată?" șoptește el. "O viață de muncă și pentru ce?"

Trei luni mai târziu, ultimele vaci sunt vândute la abator. Utilajele fermei, scoase la licitație pentru o fracțiune din valoarea lor. Andrei e deja la București, trimițând rar mesaje scurte.

Casa familiei Avram e tăcută acum la patru dimineața. Nu mai sună niciun ceas deșteptător. Nu mai trosnește focul în sobă. Nu mai țâșnește laptele în găleți.

Vasile stă pe prispa casei și privește spre grajdul gol. Mâinile lui aspre, obișnuite să muncească neîncetat, zac acum nefolositoare în poala lui. 

Cine oare va mai înțelege vreodată valoarea trezirii în zorii zilei pentru a mulge vacile, când ultimii țărani adevărați vor fi dispărut? Cine va mai ști gustul laptelui abia muls, înainte ca el să vadă interiorul unei fabrici?

Undeva, în satele românești, luminile gospodăriilor se aprind la patru dimineața, dar cu fiecare an, ele sunt tot mai puține.