$_$

 Livada bunicului a plâns azi-noapte. Pomii care ieri fremătau de muguri și flori albe s-au trezit înveliți în giulgiul alb al unei ierni târzii.

Gheorghe privește prin geamul bucătăriei cum fulgii mari continuă să cadă peste livada lui de meri și caiși. Mâinile lui noduroase, brăzdate de decenii de muncă, strâng cana de ceai fierbinte până îi albesc încheieturile. La șaptezeci și doi de ani, a văzut de multe ori această tragedie, dar de fiecare dată îl doare la fel.

"Anul ăsta iar nu vom avea recoltă," șoptește el, parcă pentru a nu trezi soția care doarme încă. În ochii lui adânciți în orbite se citește resemnarea unui om obișnuit să accepte capriciile naturii, dar care totuși speră. "Două nopți de ger... și s-a dus tot ce-am muncit."

Ieșit în pridvor, Gheorghe calcă prin zăpada proaspătă ce scârțâie sub galoși. Aerul rece îi taie respirația. Se apropie de primul cais din livadă și atinge cu degetele tremurânde o floare înghețată. Cristalele de gheață strălucesc în lumina dimineții, transformând livada într-o lume de poveste - frumoasă, dar mortală pentru roadele așteptate.

"Tată, intră în casă că răcești," strigă Mihai de la ușă, venit să-și verifice părinții după ce a auzit la știri de gerul neașteptat din aprilie.

"Lasă-mă puțin," răspunde bătrânul fără să-și întoarcă privirea de la pomi. "Vreau să-mi iau rămas bun de la recolta de anul ăsta."

Poate doar cine a crescut la țară înțelege cu adevărat tragedia unei recolte pierdute peste noapte. Nu e doar despre bani, deși și aceia contează pentru pensiile mici. E despre așteptare, despre speranță, despre identitatea unui om definită prin munca pământului său.

Mihai se apropie și pune o mână pe umărul tatălui. La patruzeci și cinci de ani, e rupt între două lumi. A plecat la oraș, dar rădăcinile îl trag mereu înapoi. Privește livada înghețată și își amintește verile copilăriei, când se cățăra în merii aceștia pentru a culege fructele cele mai coapte.

"Îți mai aduci aminte când mi-ai arătat cum să curăț pomii? Îmi spuneai că trebuie să-i vorbești pomului în timp ce-l cureți, ca să înțeleagă că-l ajuți, nu-l rănești," spune Mihai.

Gheorghe zâmbește trist. "Așa m-a învățat și tatăl meu. Dar cu frigul ăsta... nici vorbele cele mai dulci nu mai ajută."

Reintră în casă, unde Maria a pus deja de mămăligă. La șaptezeci de ani, ea pare să accepte dezastrul cu mai multă seninătate. "Lasă, că poate mai scapă ceva. Și dacă nu, măcar avem prunii de la vale care n-au înflorit încă."

Când a dispărut răbdarea asta de la țară? Generațiile noi vor totul rapid, rezultate imediate, soluții pe loc. Dar pomii au nevoie de timp, recoltele de așteptare, iar țăranul român a învățat că uneori singura opțiune e să accepți și să iei totul de la capăt.

După micul dejun, Gheorghe își pune pălăria veche și iese din nou. În mână ține un cuțit pentru altoit și câteva crenguțe păstrate din anul trecut.

"Ce faci, tată?" întreabă Mihai, nedumerit.

"Mă duc să salvez ce se mai poate," răspunde bătrânul. "Poate reușesc să mai altoi unde-au degerat mugurii."

Mihai îl privește ieșind în livada înzăpezită și simte un nod în gât. Ar trebui să-l oprească - știe că e inutil, că e prea târziu pentru pomii înfloriți. Dar înțelege că tatăl său are nevoie de acest ritual, de această ultimă încercare, de refuzul de a se da bătut.

"De ce nu folosim soluții moderne, tată? Există sisteme de protecție anti-îngheț, asigurări agricole..." începe el, urmându-l afară.

Gheorghe se oprește și îl privește lung. "Crezi că n-am încercat? Dar când ai doar două hectare, nimeni nu-ți dă asigurare care să merite. Iar sistemele alea costă cât toată livada."

E adevărul dur al agriculturii la scară mică din România - prinsă între tradițiile care nu mai sunt suficiente și modernizarea care pare mereu la un pas prea departe.

Seara, când frigul se înăsprește din nou, cei trei stau la masa din bucătărie. Televizorul anunță că valul de frig va mai dura două zile. Mihai observă cum tatăl său își ascunde mâinile sub masă - sunt roșii și umflate după ore petrecute în frig, încercând să salveze ce se mai poate.

"Peste două săptămâni trebuie să mă întorc să stropesc pomii," spune Gheorghe, ca și cum recolta ar mai fi posibilă.

Maria și Mihai schimbă o privire, dar nu-l contrazic. Uneori, speranța e singurul lucru care te face să te ridici dimineața din pat și să continui.

"Oare ce-am fi făcut dacă aveam și noi sere ca olandezii?" întreabă retoric Gheorghe, privind pe fereastră. "Câte fructe s-ar putea salva..."

Nimeni nu-i răspunde. E o întrebare care s-a repetat de prea multe ori în prea multe bucătării țărănești din România.

Înainte de culcare, Mihai îl găsește pe tatăl său în camera din față, răsfoind un caiet vechi.

"Ce-i asta?" întreabă el.

"Jurnalul livezii. Îl țin de treizeci de ani," răspunde Gheorghe. "Notez aici când înfloresc pomii, când dau în pârg, când culegem. Și... când vine câte-un ger ca ăsta."

Mihai se uită peste umărul tatălui și vede pagini întregi de însemnări meticuloase. La fiecare câțiva ani, aceeași notație apare: "Ger târziu. Recoltă compromisă." Și totuși, după fiecare asemenea notă, însemnările continuă - dovadă că viața merge înainte, că speranța renaște.

În seara aceea, înainte să plece înapoi la oraș, Mihai face o poză livezii înghețate. Nu pentru Instagram sau Facebook, ci pentru el. Ca să-și amintească de frumusețea tragică a florilor înghețate, de mâinile tatălui său care nu se dau bătute, și de lecția pe care a învățat-o în această livadă: că uneori pierzi, dar tot trebuie să continui să plantezi pentru viitor.

Pentru că asta au făcut întotdeauna țăranii români - au plantat pentru generațiile care vor veni, chiar și când propria recoltă a fost compromisă de gerurile târzii ale unei primăveri capricioase.