$$$

 De pe dealul Bisericii până în Valea Nucilor, doamna Elena străbate zilnic opt kilometri cu geanta ei medicală, indiferent dacă afară e arșiță sau viscol.

La patruzeci și opt de ani, Elena este singura asistentă care a mai rămas în comuna Lunca Corbului. Doctorul vine doar marțea, iar dispensarul e deschis doar dimineața. Pentru cei șaptezeci de bătrâni care locuiesc singuri în cele cinci sate ale comunei, Elena e ultima legătură cu sistemul medical, singura speranță când durerile devin insuportabile.

"Ai venit, fata mamii?" întreabă bătrâna Safta, ștergându-și ochii înlăcrimați când aude clinchetul portiței. La optzeci și șase de ani, diabetul îi face zilele un calvar, iar insulina e pentru ea mai prețioasă decât aurul.

"Am venit, tanti Safta, cum să nu vin?" zâmbește Elena, deși a străbătut trei kilometri pe jos prin noroiul format după ploaia de ieri. "Hai să vedem zahărul mai întâi."

Gesturi simple, repetate zilnic cu fiecare pacient. Spălatul mâinilor la cișmeaua din curte, aranjatul instrumentelor pe masă, pregătirea injecției. Elena lucrează cu precizie, dar și cu blândețe. Nu se grăbește niciodată, deși mai are încă șase case de vizitat până se întunecă.

"Și cum o mai duci cu durerile, tanti Safta?" întreabă, în timp ce pregătește insulina.

"Ca bătrânii, fată dragă. Dimineața număr durerile, seara le alin cu ce pot."

Nimeni nu mai înțelege astăzi valoarea unei asistente într-un sat îmbătrânit unde autobuzul spre oraș vine doar de două ori pe săptămână. Numai cei care au trăit cu frica unei crize de inimă în miez de noapte știu ce înseamnă numărul de telefon al Elenei, scris cu litere mari lângă telefonul fix.

După Safta, urmează moș Gheorghe de pe Ulița Morii, cu tensiunea lui capricioasă. Apoi Viorica văduva, cu injecțiile pentru osteoporoză. Și Ion al lui Vasile, cu tratamentul pentru inimă. Fiecare cu povestea lui, cu durerile lui, cu singurătatea lui.

"Stai la o cafea, fată dragă," o roagă aproape fiecare. Și deși timpul e întotdeauna insuficient, Elena acceptă de fiecare dată. Pentru că știe că, uneori, zece minute de conversație vindecă mai mult decât orice medicament din geanta ei.

"Știi, dacă nu veneai azi, cred că dădeam ortul popii," îi spune moș Ilie, ultimul pe lista de azi, în timp ce Elena îi face injecția cu anticoagulant. La nouăzeci și doi de ani, e cel mai vârstnic locuitor al comunei. "De trei zile am dureri aici, în piept."

Elena își încruntă sprâncenele și scoate stetoscopul. Ascultă atentă inima bătrânului, apoi îi măsoară tensiunea. E prea mare. Scoate telefonul și, ignorând lipsa de semnal obișnuită, merge prin curte până găsește o zonă cu o linie.

"Domnule doctor, e moș Ilie... Cred că ar trebui să vină salvarea."

În timp ce așteaptă ambulanța, care va face cel puțin o oră până la capătul satului, Elena stă lângă pat și ține mâna bătrânului. Îi povestește despre florile ei din grădină, despre pisicile ei, despre orice îi vine în minte, doar ca să-i distragă atenția de la durere.

Pe vremuri, fiecare sat avea dispensarul lui, cu medic și asistente. Acum medicina rurală e pe cale de dispariție, la fel ca atâtea alte lucruri din lumea satului. Tinerii pleacă, casele se golesc, iar bătrânii rămân singuri cu bolile lor.

"De ce nu te duci și tu la oraș, fată?" o întreabă moș Ilie, între două grimase de durere. "Ai face bani mai mulți, ai avea viață mai ușoară."

Elena zâmbește doar. Cum să-i explice că a refuzat deja trei oferte de la spitale din oraș? Cum să-i spună că fără ea, mulți dintre bătrânii aceștia ar muri singuri, uitați de toți?

Când ambulanța în sfârșit sosește, bubuiturile în poartă trezesc tot satul. Paramedici grăbiți, întrebări rapide, termeni medicali. Elena le explică totul metodic, le arată carnetul de sănătate al bătrânului, le dă toate detaliile.

"Vii și tu?" o întreabă moș Ilie, speriat, în timp ce e urcat pe targă.

"Vin mâine la spital, nea Ilie, promit. Acum trebuie să trec pe la tanti Maria, că n-am mai fost de trei zile."

În timp ce ambulanța dispare pe drumul desfundat, Elena își ridică geanta medicală și pornește spre următoarea casă. E deja întuneric, dar știe drumul pe dinafară. Luna plină luminează dealurile, iar în depărtare se văd lumini rare - casele împrăștiate ale unui sat care, încet-încet, se stinge.

Mâine va fi o nouă zi, cu aceiași kilometri de străbătut, cu aceleași inimi bătrâne care așteaptă nu doar injecțiile ei, ci și zâmbetul, și vorba bună. Pentru că, așa cum spune mereu moș Gheorghe: "Boala cea mai grea nu-i aia din corp, ci singurătatea."

În geanta medicală a Elenei sunt seringi, medicamente, vitamine - dar în sufletul ei e ceva mult mai de preț: devotamentul pentru o profesie care, în satul românesc de azi, înseamnă mult mai mult decât un simplu serviciu medical.