***

 "La munte, bulzul cu urdă e rugăciunea noastră de seară", șoptește Mihai, în timp ce mâinile lui aspre modelează mămăliga aurie. Pe masa improvizată din scânduri vechi de brad, douăsprezece bile perfect rotunde strălucesc în lumina după-amiezii, ca niște mici sori căzuți din cer.

În castronul de lut, urda sărată așteaptă să-și găsească locul în inima fierbinte a mămăligii. E albă și densă, cu bobițe de sare care strălucesc în ea ca niște cristale. "Urda asta e sufletul oilor noastre", spune el, rupând cu grijă din ea. "Fiecare bucățică are în ea gustul ierburilor de munte și al dimineților reci."

În spatele lui, oile pasc liniștite pe coastă, iar stâna veche, cu acoperișul ei țuguiat din șindrilă, pare să vegheze asupra întregii scene. Puloverul lui gros de lână, tricotat de mâinile răbdătoare ale nevestei, poartă urmele multor seri ca asta, când a stat aplecat deasupra mesei, pregătind mâncarea care ține un cioban în picioare.

Cu mișcări calculate de ani de experiență, rupe mămăliga, pune urda în mijloc și începe să modeleze din nou. Sub degetele lui noduroase, bulzul prinde formă - perfect rotund, ca luna plină care în curând va răsări peste creste.

"La stână, mâncarea trebuie să fie și frumoasă, nu doar bună", zâmbește el, arătând spre bilele aurii aliniate pe masă. "Când stai singur cu oile și cu cerul deasupra, înveți să pui suflet în fiecare lucru pe care-l faci."

În liniștea muntelui, doar sunetul oilor și șoapta vântului prin brazi acompaniază ritualul lui vechi de când lumea - un dans al mâinilor care transformă mămăliga și urda în hrană pentru trup și suflet deopotrivă.