$$$

 Regret enorm cuvintele aspre pe care le-am rostit în acea după-amiază, cuvinte ce au schimbat totul.

Era o zi ca oricare alta când am pășit pragul casei, obosită după orele de școală. Când mama m-a întâmpinat cu căldura ei obișnuită, ceva s-a rupt în mine.

"Mai lasă-mă în pace!" am strigat, aruncându-mi ghiozdanul pe podea. "Nu înțelegi nimic din viața mea!"

Ochii ei blânzi s-au umbrit de tristețe, dar vocea i-a rămas calmă: "Spune-mi ce s-a întâmplat, poate te pot ajuta..."

"Cu ce m-ai putea ajuta tu?" am răbufnit, simțind cum furia crește în mine. "Ești mereu aici, cu aceleași sfaturi învechite. M-am săturat!"

Am trântit ușa dormitorului și am hotărât să plec. Mi-am adunat câteva lucruri într-un rucsac și am fugit la Ioana, prietena mea din capătul satului. Zilele au trecut, iar telefonul suna neîncetat - era mama. L-am ignorat, crezând că îmi fac dreptate.

În satul nostru, oamenii obișnuiau să-și rezolve problemele în familie, nu să fugă de ele. Dar eu am ales calea ușoară, rupând o tradiție nescrisă a comunității noastre. Nimeni nu mai făcuse asta de când bunica era tânără.

După o săptămână, dorul de casă a început să mă macine. Într-o dimineață, cu inima strânsă de regret, m-am întors. Curtea era neobișnuit de liniștită. Nici găinile nu mai cotcodăceau ca altădată.

"Mamă, am venit acasă!" am strigat din prag, descălțându-mă. "Îmi pare rău pentru tot!"

Tăcerea din casă m-a înfiorat. Am găsit-o pe mama în fotoliul ei de lângă sobă, cu mâinile împreunate în poală și ochii închiși. Părea că doarme, dar când am atins-o, pielea ei era rece. Inima ei obosită cedase în ziua anterioară.

Pe măsuța de lângă fotoliu, era o scrisoare neterminată adresată mie. "Fiica mea dragă, oricât de departe ai pleca, ușa casei noastre va fi mereu deschisă pentru tine. Te iubesc necondiționat și te aștept să..."

Tatăl meu m-a găsit plângând, cu scrisoarea în mână. Nu m-a certat, nu m-a acuzat. M-a îmbrățișat tăcut, împărțind cu mine durerea pierderii.

"Ultimele ei gânduri au fost pentru tine," mi-a șoptit. "Până în ultima clipă a sperat că te vei întoarce."

Ne-am vegheat mama după datina satului. Vecinii au venit să ne sprijine, aducând mâncare și lumânări, iar bătrânele au cântat cântece de jale până în zori. Nimeni nu m-a judecat pentru absența mea, deși știam că toți aflaseră.

În nopțile următoare, am dormit cu bluza mamei sub pernă, încercând să-i simt mirosul, să prind ceva din prezența ei. Regretul mă sfâșia - de ce nu m-am întors mai devreme? De ce ultimele mele cuvinte au fost atât de crude?

Pe vremuri, bătrânii spuneau că sufletele celor plecați rămân aproape de casă patruzeci de zile. În fiecare seară, aprindeam o lumânare la fereastra ei, sperând că mă va ierta.

Am început să țes la războiul mamei, continuând pânza pe care o lăsase neterminată. Fiecare fir trecut prin urzeală era o rugăciune tăcută, un cuvânt nespus de iubire.

Doar cei care au pierdut pe cineva drag înțeleg cu adevărat cât de prețioase sunt momentele petrecute împreună și cât de dureroase pot fi regretele.

"Nu poți schimba trecutul," mi-a spus într-o seară tata, "dar poți onora memoria mamei tale prin viața pe care o trăiești de acum înainte."

Și așa am făcut. Am învățat să prețuiesc fiecare clipă cu cei dragi, să nu las mândria să stea în calea iubirii, și să nu amân niciodată un cuvânt bun sau o îmbrățișare.

Astăzi, când îmi privesc proprii copii, mă întreb dacă încă mai există în familiile noastre acea răbdare și iertare care au caracterizat generațiile trecute. Oare am uitat să ascultăm înțelepciunea bătrânilor noștri, grăbindu-ne să trăim după reguli care ne înstrăinează unii de alții?

Durerea pierderii nu dispare niciodată complet, dar se transformă în timp într-o înțelepciune care te călăuzește. Mama mea, deși nu mai e fizic lângă mine, rămâne prezentă în fiecare decizie pe care o iau, în fiecare lecție de viață pe care o transmit mai departe.

Regretele noastre cele mai mari nu sunt pentru lucrurile pe care le-am făcut, ci pentru cuvintele pe care nu le-am spus la timp celor care ne-au iubit necondiționat.