$$$

 FRIEDRICH SCHILLER

Johann Christoph Friedrich Schiller s-a născut la Marbach (Württenburg) și a murit la Weimar. Poet, dramaturg, istoric și primul filosof german de artă. Fiu al unui chirurg modest, a fost nevoit să studieze medicina la o academie militară de medicină din Stuttgart. A lucrat ca medic militar, dar adevărata lui vocație a fost literatura. Extrem de influențat de Rousseau și de lecturile sale despre Schakespeare, Lessing și Klopstock, el a dezertat să prezinte prima sa piesă, „Bandiții”, uneori considerată o proclamație a anarhismului revoluționar. Din acest moment a început să-și dedice restul vieții poeziei și teatrului, deși a combinat aceste activități cu studiul istoriei și esteticii. Din 1795 a intrat în contact cu August Wilhelm Schlegel, care a colaborat cu el la revista „Horen”. A locuit la Manheim, Leipzig, Dresda și Weimar, unde s-a împrietenit cu Herder, Wieland și Goethe . Ulterior a ocupat un post de profesor de istorie la Universitatea din Jena, unde a lucrat până în 1799. În acest timp a scris „Ce înseamnă istoria universală și de ce o studiază omul ?”, care împreună cu „Scrisori despre educația estetică a umanității”, în deplină armonie cu spiritul lui Sturm und Drang, a avut o mare influență asupra lui Hölderlin, Schelling și Hegel. În plus, oda sa a bucuriei a inspirat Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Unul dintre evenimentele decisive în orientarea sa a fost cunoștințele sale despre „Critica judecății” a lui Kant, care a avut o influență imensă asupra orientării sale filozofice și estetice. Întors la Weimar, acum pensionat, și-a continuat activitatea de dramaturg și teoretician estetician.

El a apărat idealurile Revoluției Franceze, deși instaurarea ulterioară a perioadei Terorii Iacobine l-a dezamăgit. Totuși, el a atribuit eșecul revoluției și realizarea deplină a idealurilor acesteia lipsei de educație umană pentru libertate. Acest lucru l-a determinat să considere că arta, și în special teatrul, trebuie înțelese ca instrumente ale educației eliberatoare a umanității. Această preocupare pentru libertate a fost nucleul în jurul căruia s-a învârtit toată producția poetică și teatrală și toate eseurile lui Schiller, dar și a filozofilor idealismului german, care au primit o mare influență de la acest autor. În concepția sa despre istorie, reflectată în poemele și piesele sale, apare o justificare a antichității grecești, deși nu este o simplă nostalgie, dar pentru Schiller, Grecia antică reprezintă copilăria umanității, un timp al armoniei nediferențiate între oameni, zei și natură. Potrivit acestuia, desfășurarea istoriei este abandonarea progresivă a acelei armonii care s-a întemeiat pe un ideal de comunitate, o pierdere a armoniei inițiale care a fost necesară istoric pentru a da naștere lentei apariții a subiectului. Dar Schiller crede că este timpul să se realizeze o nouă armonie bazată pe desfășurarea deplină a tuturor facultăților umane, capabile să îmbine libertatea deplină a subiectului cu morala și interesele comunității. În acest proces de realizare a unei noi armonii care depășește despicarea și sfâșierea în care trăiește omenirea, estetica joacă un rol primordial, întrucât sintetizează impulsurile senzitive cu impulsurile intelectuale și formale ale omului, într-un fel de impuls de joc conceput ca o manifestare a impulsurilor sensibile care, totuși, sunt supuse disciplinei regulilor. În același mod, omul, care este supus dublei mișcări a determinismului naturii și a libertății voinței, trebuie să supună natura fără a o sacrifica și să se instaleze într-o a doua natură, propriu-zis umană, care este morala, a cărei condiție apare estetica. Schiller a formulat și noțiunea de suflet frumos, caracterizată printr-un mare sentiment moral.