$$$

 Ce mai rămâne din iubire când persoana pe care o adorai de cincizeci de ani nu mai știe cine ești? Pentru Mircea, răspunsul venea în fiecare dimineață la ora șase, când se trezea pentru a-și vizita soția care de patru ani trăia într-o lume din care el fusese șters.

La șase dimineața mă trezesc, ca în fiecare zi. Îmi urmez ritualul obișnuit - un duș rapid, ceaiul din cana ciobită pe care ea mi-a dăruit-o la a treizecea aniversare, medicamentele pentru tensiune aliniate perfect pe marginea chiuvetei. La opt fix pornesc spre centrul unde Elena, soția mea, locuiește de patru ani. Iau cu mine un trandafir galben – florile ei preferate de când am cunoscut-o într-o grădină botanică din București, acum o jumătate de secol.

"Bună dimineața, domnule Mircea," mă salută doamna Violeta la recepție. După atâtea vizite zilnice, personalul mă cunoaște mai bine decât propria familie.

"Cum a dormit Elena azi-noapte?" întreb, deși știu că răspunsul variază rar.

"A fost liniștită. A mâncat bine la micul dejun."

În camera ei, Elena stă lângă fereastră, privind grădina centrului. La șaptezeci și cinci de ani, rămâne cea mai frumoasă femeie pentru mine. Părul ei, odinioară negru ca pana corbului, e acum complet alb, strâns într-un coc simplu.

"Bună dimineața, iubirea mea," spun, apropiindu-mă.

Privirea ei alunecă peste mine fără nicio sclipire de recunoaștere. Alzheimerul i-a furat amintirile, deși uneori par să existe urme - ca atunci când îi pun "Moon River", melodia noastră de la nuntă, și degetele ei bat ritmul pe brațul fotoliului.

_Câți dintre noi mai avem răbdarea să iubim fără să primim nimic în schimb, într-o lume românească dominată de relații bazate pe conveniență și interes imediat?_

Îi aranjez părul, îi arăt fotografii vechi în care suntem noi doi la mare, la Costinești, unde am petrecut prima vacanță împreună. Îi citesc din Marin Preda, autorul ei preferat. O ajut să mănânce prânzul, ștergându-i cu blândețe colțurile gurii când se murdărește. După-amiază mergem în grădină, unde îi explic fiecare floare, ca și cum ar fi prima oară când le vede.

La cinci trebuie să plec. E regula centrului. O sărut pe frunte și îi promit: "Mă întorc mâine."

Mulți mă întreabă de ce vin zilnic când ea nici măcar nu mă recunoaște. Rudele, vecinii, chiar și fiul nostru care s-a mutat în Australia mă sfătuiesc să "merg mai departe". Nu înțeleg că aceste vizite sunt un privilegiu, nu o datorie. Când te-ai trezit lângă aceeași persoană timp de cincizeci de ani, absența ei devine un gol imposibil de umplut.

Dragostea noastră nu a fost niciodată despre recunoaștere, ci despre a fi acolo unul pentru celălalt, în fiecare moment. Iar acum, când ea are cea mai mare nevoie de mine, cum aș putea să-i întorc spatele?

Telefonul sună la 4:37 dimineața, trezindu-mă din somnul agitat pe care-l am de când Elena nu mai doarme lângă mine.

"Domnul Mircea Vasilescu? Sunt doctorul Matei de la Centrul de Îngrijire. Soția dumneavoastră a suferit un accident vascular cerebral. Am stabilizat-o, dar starea ei este critică."

Mă îmbrac în grabă, cu mâinile tremurând atât de tare încât abia reușesc să-mi încalț pantofii. Taxiul vine repede, dar călătoria mi se pare interminabilă prin București-ul adormit.

La centru, doctorul mă așteaptă la intrare. "AVC-ul a fost sever. Facem tot ce putem, dar nu pot să vă ofer speranțe false."

"Cât timp?" întreb direct, obișnuit după o viață de profesor de matematică să cer claritate.

"Ore. Poate zile. Nu mai mult."

_Doar cei care au pierdut pe cineva drag în sistemul medical românesc pot înțelege cu adevărat sentimentul de neputință în fața birocrației și a lipsei de resurse, chiar și în cele mai bune centre private._

Camera e plină de aparate care monitorizează semnele vitale ale Elenei. Pare mai fragilă ca niciodată în patul acela mare. Încă poartă lănțișorul de aur cu cruciuliță pe care i l-am dăruit la prima noastră aniversare de căsătorie.

Mă așez lângă ea și îi iau mâna. "Sunt aici, Elena. Sunt lângă tine." Îi mângâi degetele subțiri, pe care inelul de căsătorie pare acum prea larg.

Orele trec. Refuz mâncarea și odihna oferite de personal. Fiul nostru sună din Australia - va lua primul avion, dar va ajunge abia mâine.

"S-ar putea să fie prea târziu," îi spun, vocea frângându-mi-se.

"Știu, tată. Dar vreau să fiu acolo pentru tine."

Seara se transformă în noapte. Observ o schimbare în respirația Elenei. Devine tot mai slabă, mai neregulată. Bipăitul monitorului încetinește.

Asistenta verifică și mă privește cu compasiune. "E timpul. Vreți să chem doctorul?"

"Nu. Vreau doar să fim noi doi."

Mă aplec spre Elena și îi mângâi obrazul, acum palid și rece. "E în regulă, dragostea mea. Poți să pleci acum. Te-am iubit în fiecare zi a vieții mele."

Respirația Elenei devine tot mai slabă, iar când ultimul sunet al inimii se pierde în ecoul mașinăriilor, simt cum propria existență se prăbușește în abis.

Sunetul monitorului se transformă într-o linie continuă.

Nu plâng. Nu încă. Rămân lângă ea, ținând-o în brațe, legănând-o ușor ca atunci când, cu mulți ani în urmă, dansam pe balconul apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Fredonez încet "Moon River".

E ultimul nostru dans.

O săptămână după înmormântarea Elenei, doamna Violeta mă sună.

"Domnule Mircea, am găsit ceva când făceam curățenie în lucrurile Elenei. Un caiet al ei, din primele luni când era aici."

Mă duc la centru în aceeași zi. E un jurnal simplu, cu coperta albastră, pe care i-l dăruisem eu când a primit diagnosticul. Deschid prima pagină și citesc:

"Dragul meu Mircea,

Doctorul spune că în curând nu te voi mai recunoaște. Cum aș putea să uit chipul pe care l-am iubit o viață întreagă? Ochii tăi blânzi, zâmbetul tău răbdător, mâinile tale care m-au ținut în cele mai grele momente...

Vreau să știi că, chiar dacă mintea mea te va uita, sufletul meu va păstra mereu amprenta ta. Iubirea nu dispare odată cu memoria.

Știu că vei continua să vii să mă vezi, chiar când eu nu voi mai ști cine ești. Te cunosc mai bine decât te cunoști tu însuți. Asta e dragostea adevărată - să rămâi când nu mai e nimic de câștigat.

Mulțumesc pentru fiecare zi, pentru fiecare dans, pentru fiecare șoaptă în întuneric."

_Câți dintre noi mai păstrează astăzi obiceiul de a scrie scrisori de dragoste, cum făceau bunicii noștri? Cât de multe s-au pierdut din ritualurile romantice de altădată în era digitală?_

Pentru prima dată de la moartea ei, plâng cu adevărat. Nu sunt lacrimi de durere, ci de recunoștință pentru femeia care a știut să-mi lase un ultim dar - confirmarea că iubirea noastră a fost reală și reciprocă până la sfârșit.

Trei luni mai târziu, conduc un grup de sprijin la centru pentru familiile pacienților cu Alzheimer. La fiecare întâlnire, citesc ultima pagină din jurnalul Elenei:

"Dragostea nu e doar în amintiri. E în gesturile tale zilnice, în răbdarea ta, în felul în care îmi ții mâna deși eu nu știu cine ești. Asta e dragostea care contează - cea care rămâne când toate celelalte au dispărut."

Acasă, pun "Moon River" și dansez singur în sufrageria apartamentului nostru, printre fotografiile unei vieți împreună. Nu e ultimul nostru dans, îmi dau seama. E doar unul dintr-o serie infinită, pentru că iubirea, cea adevărată, nu se termină niciodată.

Ea doar își schimbă forma.

Poate că asta e cea mai mare lecție pe care am învățat-o la bătrânețe - că dragostea adevărată nu ține cont de timp, spațiu sau chiar de memorie. Ca un dans fără sfârșit, ea continuă mult după ce muzica s-a oprit.

_Ne întrebăm adesea cum s-au transformat rolurile în familia românească modernă, dar oare nu rămâne dragostea necondiționată valoarea fundamentală, indiferent de schimbările sociale și economice prin care trecem ca națiune?_