$$$

 Soacra mea nu s-a mulțumit doar să-mi critice mâncarea, a venit direct să-mi ia locul în casă și în inima soțului meu, iar eu am privit neputincioasă cum îmi fură totul.

Mă trezesc în fiecare dimineață la 5:30. Bucătăria e scăldată în lumina slabă a zorilor când încep să pregătesc micul dejun pentru familia mea. E momentul meu de liniște, singurul când pot găti fără presiune, fără critici, fără comparații dureroase.

"Ana, iar te-ai trezit așa devreme?" aud vocea lui Mihai din pragul bucătăriei. Stă acolo, cu părul ciufulit și ochii încă umflați de somn.

"Am pregătit ouă Benedict, știu că-ți plac," îi zâmbesc, aranjând farfuria cu grijă, adăugând pătrunjel pentru decor, așa cum văzusem într-o revistă.

Se uită la mâncare și oftează aproape imperceptibil. "Mama le făcea altfel. Punea mai mult oțet în apa pentru poșat și folosea altă tehnică pentru sos."

Simt cum zâmbetul îmi îngheață pe buze. Continui să aranjez masa în tăcere, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Încă o dimineață, încă o comparație, încă un eșec în ochii lui.

La serviciu, între ședințe și deadline-uri, caut rețete noi pe telefon. Vreau să găsesc ceva care să-l impresioneze, să-l facă să nu mai compare mâncarea mea cu cea a mamei lui. Poate sarmale cu o rețetă nouă? Sau cozonac cu o tehnică diferită? Orice care să mă facă să câștig această competiție în care nu am cerut să intru.

_Câți dintre noi nu au simțit presiunea asta de a concura cu amintirile din familia soțului, într-o cultură românească unde mama rămâne adesea centrul universului unui bărbat?_

Seara, când ajung acasă, mă apuc imediat de gătit. Deși sunt obosită după o zi întreagă la birou, îmi doresc atât de mult să reușesc să-i găsesc gusturile preferate. Cumpăr condimente speciale, încerc rețete noi, totul pentru a-l vedea savurând mâncarea mea cu aceeași plăcere cu care vorbește despre cea a mamei lui.

Într-o seară de marți, când tocmai terminasem de aranjat masa cu un tocăniță de vițel pentru care lucrasem trei ore, aud soneria. În prag stă soacra mea, Elena, cu două sacoșe mari de rafie, umplute până la refuz.

"Am venit să stau câteva zile la voi," anunță ea intrând, fără să aștepte invitația mea. "Mihai mi-a spus că ești foarte ocupată cu serviciul."

Îl privesc surprinsă pe Mihai, care nu pomenise nimic despre asta. El apare zâmbind larg, cu o bucurie pe care rar o văd când mă întâmpină pe mine.

"Mamă, ce surpriză plăcută!"

Elena se îndreaptă direct spre bucătărie, trecând pe lângă mine ca și cum aș fi invizibilă, și se uită în oala mea cu tocăniță.

"Ai pus prea mult piper," spune ea, gustând fără să ceară permisiunea. "Și carnea asta e prea tare. Lasă, gătesc eu în seara asta. O să fac ceva mai bun."

În mai puțin de o oră, bucătăria mea e transformată. Elena gătește cu îndemânare, mișcându-se prin spațiul meu ca și cum ar fi al ei, în timp ce Mihai o privește fericit, oferindu-se să o ajute, ceva ce rareori face pentru mine.

"Mm, miroase ca acasă," spune el, adulmecând aerul cu nostalgie.

La masă, îl observ cum savurează fiecare înghițitură din mâncarea mamei lui. Nu l-am mai văzut așa încântat de mult timp. Ochii îi strălucesc, complimentele curg.

"Asta înseamnă mâncare adevărată," spune el, luând încă o porție. "Cu gust de copilărie."

Mă uit la farfuria mea și simt cum mi se pune un nod în gât. Tocănița mea, munca mea de trei ore, stă neatinsă în frigider.

_Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul de relații românesc pot înțelege cu adevărat durerea de a te simți străin în propria casă, în fața unei soacre care păstrează tradițiile "cum se făcea pe vremuri"._

Elena continuă să reorganizeze casa în următoarele zile. Mută mobila, schimbă perdelele și modifică totul după standardele ei. Fotografiile noastre de nuntă sunt mutate de pe peretele principal în dormitor, locul lor fiind luat de poze vechi cu Mihai când era copil, alături de părinții lui.

"Așa se ține o casă," repetă ea constant. "Mihai are nevoie de ordine, ca acasă. La mama lui."

Încerc să protestez subtil, dar vocea mea e mereu acoperită de entuziasmul lui Mihai pentru schimbările făcute de mama lui. "Lasă, Ana, mama știe mai bine. Întotdeauna a avut gust."

Într-o seară, când mă întorc de la serviciu mai devreme decât de obicei, găsesc dormitorul nostru complet schimbat. Cuvertura albastră pe care o alesesem împreună cu Mihai e înlocuită cu una maro, "mai practică". Pozele noastre de pe noptieră au dispărut, înlocuite cu un ceas vechi "de familie".

"Asta e prea mult," protestez eu, simțind cum îmi pierd ultimul spațiu personal.

"Lasă, știu eu mai bine," spune Elena, făcând un gest dismissiv cu mâna. "Mihai doarme mai bine așa, cu lucrurile aranjate cum trebuie."

La cină, Mihai zâmbește mulțumit privind mâncarea mamei lui.

"De când ai venit tu, mamă, casa asta parcă a prins viață. E prima oară când mă simt cu adevărat acasă aici."

Cuvintele lui mă lovesc ca o palmă. Cinci ani de căsnicie, cinci ani în care am încercat să construiesc un cămin pentru noi, și el nu s-a simțit niciodată "cu adevărat acasă".

Mă ridic brusc de la masă și plec în dormitor, dormitorul care nu mai pare al meu. Deschid dulapul și încep să-mi fac bagajele.

Mihai intră după mine. "Ce faci?"

"Plec. Nu mai pot continua așa. Vrei casa și mâncarea mamei tale? Foarte bine, rămâi cu ea. Nici măcar nu trebuie să o înlocuiești, s-a mutat deja aici."

"Ana, exagerezi... Mama doar încearcă să ajute."

"Să ajute cu ce, Mihai? Să te ajute să-ți dai seama că nu sunt suficient de bună pentru tine? Că nu voi fi niciodată ca ea? Misiune îndeplinită, mulțumesc mult."

Iau geamantanul și mă îndrept spre ușă. Mihai nu face niciun gest să mă oprească. Stă în pragul ușii, cu privirea ezitantă, ca și cum ar cântări dacă merită sau nu efortul.

"Poate așa e mai bine," spune el încet. "Poate nu am fost făcuți unul pentru celălalt. Poate am avut așteptări diferite."

Trei luni mai târziu, semnăm actele de divorț într-un birou mic din centrul Bucureștiului. Elena s-a mutat definitiv la Mihai, iar eu mi-am găsit un apartament în Brașov, departe de amândoi. 

Uneori, când gătesc pentru mine în micuța mea bucătărie, încă mă gândesc la criticile lor. Dar acum, în sfârșit, pot să gătesc cum vreau eu. Pot să pun cât piper vreau, să decorez cum îmi place, să aleg farfuriile care îmi plac.

_Ne întrebăm adesea cum s-au transformat rolurile în familia românească modernă, dar câte dintre noi, femei, am avut curajul să spunem "Nu" atunci când tradițiile și așteptările altora ne sufocă propria identitate?_

Într-o seară, colegele de la noul meu serviciu vin la mine la cină. Le servesc ouă Benedict, făcute exact cum îmi place mie.

"Sunt delicioase, Ana!" spune una dintre ele.

Zâmbesc, simțind pentru prima dată în mult timp gustul libertății. Aici, în acest apartament mic, am găsit în sfârșit ceea ce căutam disperată în casa mea de căsătorie: locul meu.