vineri, 25 aprilie 2025

$$$

 MIGUEL DE UNAMUNO Y JUGO


Filosof și scriitor spaniol, născut la Bilbao. Cu un doctorat în filosofie și literatură la Universitatea din Madrid, a obținut catedra de greacă la Universitatea din Salamanca în 1891, unde a fost profesor până la pensionare în 1934, cu excepția anilor de exil la Fuerteventura și reședința la Paris și Hendaye (1924-1930), și rector în perioada 1931-1934. După câțiva ani de aderare la socialism (1892-1896), o criză religioasă suferită în 1897 l-a condus la o concepție foarte personală despre religie, pe care a exprimat-o într-un mod paradigmatic în „The Tragic Sense of Life in Men and in Peoples” (1913). Confruntarea sa cu dictatura lui Primo de Rivera a dus la deportarea sa pe insula Fuerteventura, de unde a fugit în Franța, pentru a locui la Paris și Hendaye. La întoarcerea sa la Salamanca în 1930, a fost ales deputat și numit pe viață rector al universității. Demis din funcție de generalul Franco pentru că i-a criticat cruzimile, acesta a murit câteva luni mai târziu în urma unui infarct.


Scriitor aparținând „Generației lui '98”, preocuparea pentru Spania este o temă fundamentală în lucrările și gândirea sa. El atribuie situația de decadență a Spaniei atât evenimentelor din istoria secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care au izolat țara de restul Europei, cât și idiosincraziei poporului spaniol, pe care îl cheamă la o reînnoire a vieții, făcând apel uneori la o deschidere a Spaniei către Europa, ca în „Around Casticism”(1895). Încetul cu încetul, apare imaginea unei Spanii ideale, capabilă să depășească starea de prosternare în care se află cea reală. Eroul și simbolul său este figura lui Don Quijote.


Filosofia lui Unamuno este, propriu-zis, cea cuprinsă în „Viața lui Don Quijote și Sancho” (1905), „Sensul tragic al vieții” (1913) și „Agonia creștinismului” (1925). În aceste lucrări el apare puternic influențat de existențialismul lui Kierkegaard, cu accent pus pe individul concret și pe situația de angoasă și agonie care definește omul. Esența vieții este dorința de a nu muri și dorința de veșnicie, iar angoasa – care vine din conflictul dintre credință și rațiune: agonia – ajunge atunci când este vorba de a argumenta rațional pentru eternitate. Unamuno preferă, în fața credinței raționale, credința voluntaristă, care între simțire și rațiune, hotărăște pentru prima, mereu cufundată în îndoieli, dar cu voința hotărâtă de „a crea ceea ce nu vedem”, parafrazând definiția credinței a Sfântului Pavel (Evrei 11,1). Această putere de voință este întruchipată în figura literară a lui Don Quijote, a cărui viață exemplifică – după Unamuno – lupta pentru supraviețuire și nemurire, ca răspuns, sau soluție, la sentimentul tragic al vieții. Filosofia în sine nu este – și nu a fost – altceva, susține el, decât o reflecție asupra aceluiași sentiment.


Decizia sa de a urma calea chijotică a „nerațiunii” explică de ce a ales teatrul, romanele și poezia pentru a-și exprima ideile filozofice, tot în aceste genuri literare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

$$$

 ALFRED DE VIGNY Alfred-Victor, conte de Vigny (n. 27 martie 1797, Loches, Fr. - d. 17 septembrie 1863, Paris) a fost un poet, dramaturg și ...