$$$

 Am avut de ales între a sta în frig sau a-mi cumpăra medicamentele, dar nimic nu se compară cu vestea cumplită ce urma să o aflu când domnul administrator a bătut la ușă.

Privesc plicul albastru de pe masă cu un nod în gât. E a treia factură la întreținere pe care n-am plătit-o. Afară, vântul rece de noiembrie șuieră printre crăpăturile geamurilor vechi, aducându-mi aminte că iarna e aproape, iar eu nu sunt pregătit pentru ea.

"Șase sute patruzeci și doi de lei," șoptesc, numărând din nou banii împrăștiați pe masa din bucătărie. Bancnotele vechi, unele rupte pe la colțuri, ascund între ele și câteva monede. "Atât mi-a mai rămas din pensie."

Lângă teancul de bani stă fotografia Elenei, soția mea care nu mai e de cinci ani. În ramă, zâmbește la mine ca în ziua nunții, iar eu îi zâmbesc înapoi, ca unui prieten vechi, singurul care mă mai ascultă în zilele astea.

"Ce să fac, Elenuța?" îi șoptesc. "Dacă plătesc întreținerea, nu-mi ajung banii de medicamente. Dacă iau medicamentele, tremur de frig toată iarna."

Telefonul sună, făcându-mă să tresar. E Ana, fiica mea, care mă sună în fiecare joi, la aceeași oră, ca un ceasornic elvețian.

"Tată, cum te simți? Ți-ai luat medicamentele?" vocea ei e plină de grijă, dar și grăbită. În fundal aud gălăgia specifică unei case cu doi copii mici.

"Da, dragă," mint eu, privind spre rețeta neprezentată încă la farmacie. "Mi le-am luat. Toate."

"Ești sigur? Știu că sunt scumpe, dar sunt importante. Aș vrea să te pot ajuta mai mult, dar cu rata la casă și copiii..."

"Nu-ți face griji pentru mine," o întrerup. "Mă descurc. Cum sunt nepoții?"

După ce închid, mă ridic și mă duc la fereastră. În blocul de vizavi, luminile încep să se aprindă una câte una. Familii care se adună la masă, bătrâni singuri ca mine, fiecare cu povestea lui. Mă întreb câți dintre vecinii mei stau în fața acelorași alegeri imposibile.

Doamna Maria, asistenta de la policlinică, mi-a explicat săptămâna trecută: "Domnule Gheorghe, nu puteți renunța la tratament. Tensiunea dumneavoastră e foarte mare, și fără pastilele astea riscați un accident vascular."

Dar cum să-i explic că o cutie de pastile costă aproape un sfert din pensie? Cum să le spun tuturor că după ce plătesc întreținerea, lumina și telefonul, abia îmi rămân bani de pâine și lapte?

Mă întorc la masa din bucătărie și împart banii în două grămăjoare. O parte pentru medicamente, o parte pentru întreținere. Dar știu că nu vor ajunge pentru ambele.

În dimineața următoare, cu sufletul strâns, am luat drumul farmaciei. Cutia de medicamente părea să cântărească o tonă în buzunarul hainei, iar bonul de patru sute de lei și mai mult.

"Măcar o să-mi țin tensiunea sub control," am murmurat pentru mine, încercând să-mi justific alegerea. "Poate reușesc să economisesc din altă parte pentru întreținere."

Nu am apucat să ajung la scară când l-am auzit:

"Domnul Gheorghe! Stați puțin!"

Era domnul Marin, administratorul. Un bărbat scund, cu o listă veșnic în mână și ochelarii pe vârful nasului, de parcă ar fi o prelungire a chipului său.

"Bună dimineața," am răspuns, simțind cum mi se usucă gura.

"Trei luni, domnul Gheorghe. Trei luni n-ați plătit întreținerea." Vocea lui era tăioasă ca vântul de noiembrie. "Știți bine că după trei luni trebuie să fac demersuri pentru executare silită."

M-am sprijinit de peretele rece al blocului. "Domnule Marin, vă rog să mă înțelegeți. Am avut niște probleme... dar luna viitoare..."

"Luna viitoare?!" m-a întrerupt el. "Asta îmi spuneți de trei luni. Data viitoare când mai vin, vreau să văd banii pe masă. Altfel, îmi pare rău, dar voi fi nevoit să iau măsuri."

S-a îndepărtat, lăsându-mă în frig cu gândurile mele. În apartament, am pus cutia de medicamente pe masă și m-am prăbușit pe scaun. Știam că administratorul nu glumește - cunosc cel puțin doi vecini care au ajuns să fie executați silit pentru datorii mai mici decât a mea.

Pe vremuri, oamenii se ajutau mai mult între ei, își împărțeau și bucuriile și greutățile. Acum fiecare e cu necazul lui, și nimănui nu-i pasă de bătrânii ca mine.

Era ora șase dimineața când am auzit bătăi ușoare în ușă. În prag stătea doamna Florica de la etajul doi, cu baticul ei colorat și zâmbetul cald cu care o știam de douăzeci de ani.

"Sărut mâna, domnul Gheorghe," a spus ea, ținând în mână o oală aburindă. "V-am adus niște ciorbă. Am făcut prea multă și m-am gândit la dumneavoastră."

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În ultimele zile, mai mulți vecini începuseră să apară la ușa mea cu diverse pretexte. Domnul Vasile de la parter mi-a adus niște mere "din satul lui", deși știam că e născut și crescut în București. Doamna Tudora de la patru mi-a adus un borcan cu zacuscă "pentru că a făcut prea multă".

"Mulțumesc, dar nu trebuia să vă deranjați..."

"Nicio deranjare! Așa facem noi, vecinii, ne ajutăm." S-a oprit pentru o clipă, apoi a continuat mai încet: "Știți... am vorbit cu câțiva din bloc. Ne-am gândit că poate..."

"Doamnă Florica," am întrerupt-o, simțind cum îmi ard obrajii, "am auzit că umblați prin bloc să strângeți bani pentru mine."

A lăsat privirea în jos. "Domnul Gheorghe, nu e nicio rușine. Toți trecem prin momente grele. Eu însămi, când mi-a murit soțul acum zece ani..."

"Vă rog să opriți asta," am spus, încercând să-mi păstrez demnitatea. "Nu vreau să fiu pomana nimănui. Am muncit patruzeci și doi de ani la fabrica de rulmenți. Am crescut doi copii. Nu am cerșit niciodată."

"Nu e pomană, domnule Gheorghe! E ceea ce fac vecinii buni între ei."

Când a ajuns de doar câțiva pași în pragul ușii noastre, multe lucruri din viață ni se clarifică brusc. Poate de asta avem nevoie uneori de acele momente dificile – ca să vedem ce avem cu adevărat important lângă noi.

În următoarele zile, deși am refuzat direct ajutorul bănesc, vecinii nu s-au oprit din a-mi aduce mâncare. Fiecare venea cu altceva - o ciorbă, o porție de sarmale, un cozonac. Privind toate recipientele aliniate pe masa din bucătărie, mi-am dat seama că în ultimele cinci zile nu cheltuisem niciun leu pe mâncare. 

Ajută-te singur, ca să te ajute și Dumnezeu, cum spunea mama. Dar să te ajute și vecinii, e un alt fel de binecuvântare.

Într-un final, totul a explodat într-o duminică rece de noiembrie. Doamna Florica tocmai plecase de la mine, lăsând încă o oală cu mâncare, când am auzit vocea Anei pe hol.

"Tată? De ce era doamna Florica aici?"

Am înghețat. Ana stătea în pragul ușii, cu o sacoșă de cumpărături în mână și o expresie confuză pe față. Nu mă anunțase că vine.

"A... a trecut să mă vadă," am bâiguit eu.

"Cu o oală de mâncare?" Ana a intrat și s-a uitat prin bucătărie. Pe masă erau și alte castroane de la vecini, pe care nu apucasem să le returnez.

"Domnul Gheorghe!" s-a auzit vocea domnului Marin din scară. "Am vorbit cu vecinii despre situația dumneavoastră și..."

S-a oprit brusc când a dat cu ochii de Ana.

"Ce situație, tată?" a întrebat ea, privindu-mă fix.

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie. Nu mai avea rost să ascund.

"N-am mai plătit întreținerea de trei luni," am șoptit. "A trebuit să aleg între medicamente și căldură."

Ana s-a așezat lângă mine, luându-mi mâinile într-ale ei. Mâinile mele erau aspre și reci, ale ei calde și moi, ca atunci când era mică și o țineam de mână traversând strada.

"De ce nu mi-ai spus?"

"Cum să-ți spun? Tu abia te descurci cu rata la casă și copiii. Nu voiam să fiu o povară. Nu voiam să te îngrijorez."

"Tată..." ochii i s-au umplut de lacrimi. "Tu nu ești niciodată o povară. Niciodată."

Domnul Marin s-a așezat și el la masă. "Doamnă Ana, vecinii au strâns deja jumătate din suma datorată. Tatăl dumneavoastră are aici prieteni care țin la el, dar e prea mândru să accepte ajutorul."

Ana s-a ridicat hotărâtă. "Domnule Marin, vă rog să-mi spuneți suma exactă. Vom plăti totul azi, iar de acum înainte voi fi eu cea care se ocupă lunar de întreținere."

"Nu, Ana!" am protestat. "Nu pot să accept..."

"Ba da, tată," m-a întrerupt ea blând. "Așa cum tu ai avut grijă de mine când eram mică, acum e rândul meu. Nu trebuie să faci totul singur. Suntem o familie."

În seara aceea, după ce Ana a plecat și toate facturile au fost plătite, stăteam la geam privind luminile orașului. Pe masa din bucătărie, lângă fotografia Elenei, Ana lăsase un plic cu bani "pentru cheltuieli neprevăzute", cum spusese ea, și un bilețel cu instrucțiuni clare: "De acum înainte, suni când ai nevoie!"

Telefonul a vibrat - era un mesaj de la ea:

"Te iubesc, tată. Data viitoare să nu mai aștepți până e prea greu. Suntem familie - la bine și la greu."

Mi-am șters o lacrimă. Poate că cea mai mare lecție pe care am învățat-o la bătrânețe a fost că a accepta ajutorul nu înseamnă să-ți pierzi demnitatea, ci să permiți celor care te iubesc să-și arate dragostea. Să înțelegi că a da și a primi fac parte din același cerc al vieții.

Nu există rușine mai mare decât orgoliul care ne împiedică să primim dragostea celor din jur atunci când avem mai multă nevoie de ea. Și poate că adevărata putere nu stă în a face totul singur, ci în a recunoaște când ai nevoie de ajutor.