$$$

 ALEXANDRU T. STAMATIAD

În anul 1919, se deschidea la Arad Liceul de Băieți.

Alexandru T. Stamatiad a recitat în spațiul festiv poezia „Țării mele” (care a fost reprodusă în același an în revista „Tribuna”). Pe numele său complet Alexandru Teodor Maria Stamatiad, a fost un poet simbolist preferat de Alexandru Macedonki (ca un ultim discipol din seria acestora). S- a născut în 9 mai 1885 la București, (m.1955, o dată oarecum incertă, București) ca fiu natural al Mariei Stamatiade și al locotenent-colonelului Theodor Pallady. Se poate observa că era „scoborîtor”, prin tată, din Palladești și din Ghiculești, familie princiară a Moldovei. Poetul era văr cu pictorul Theodor Pallady și cu Lucia Sturdza Bulandra și fratele vitreg Alexandrinei Cantacuzino. A fost căsătorit cu artista pictor Letiția Alexandru Stamatiad (cu care a purtat o bogată corespondență). După moartea (oarecum controversată, cu privire la an) opera și manuscrisele îi sunt recuperate postum de către Mihai Apostol și publicate în anul 2002 alături de scrisori iar în anul 2017, Ștefan Bolea îi publică Poezii alese. Își urmează studiile la liceele „Matei Basarab” și „Sf. Gheorghe” din București. După trecerea Licenței în Litere (1914) este numit, pentru o vreme, profesor de limba franceză la Arad (1918-1928 ), apoi va reveni la București.

Debutează în 1904,la revista „Pleiada”, sub auspiciile lui Macedonki, cunoscut în 1903 la Cafeneaua Kubler. (sub pseudonimul Adrian Alexandru). La reapariția revistei Literatorul (după război, 1918) Stamatiad va deveni prim redactor. A semnat și sub pseudonim Adrian Alexandru la numeroase reviste ale vremii. Editează unicul număr (4 aprilie 1912) al revistei „Grădina Hesperidelor”. Este fondatorul revistei „Salonul literar” (1925-1926) după copie macedonskiană (uneori oscilând între un stil insolit și grandilocvent) pe strada Calvin nr.4, Arad. A avut preocupări în diverse domenii, pe lângă cea de profesor (traducător, publicist- gazetar, creator liric și epic, redactor). Opera se compune din volume precum:

„Din trâmbițe de aur” (3 volume, 1910, 1914, 1931)

Femeile ciudate (1911, teatru, colab.)

Mărgăritare negre, (3 ediții, 1918, 1920, 1934)

Cetatea cu porțile închise (parabole,3 ediții, 1921, 1928, 1938, volum care deschide proza simbolistă, premiat în 1922 și 1923)

Pe Drumul Damascului (poeme religioase, 3 ediții, 1923, 1929, 1940)

Poezii (pagini alese, 1925, volum premiat de Academia Română, 1926)

Peisagii sentimentale (poeme,1936) (În acest volum a publicat a publicat un ciclu de 12 poeme stil haiku, primul de acest gen în limba română (după cele ale lui Macedonki, rămase în manuscris).

Cortegiul amintirilor (poeme și poezii, 1942).

Traduceri

Poemele în proză ale lui Charles Baudelaire (1912)

Ciclul Morții, M. Maeterlinck,1914

Poemele în proză ale lui Oscar Wilde,1919

A mai tradus și din: Edgar Allan Poe, Omar Kayyam și a întocmit Antologii din poezia chineză (Din flautul de jad,1939) și japoneză (Din cântecele curtezanelor japoneze, 1942, Eșarfe de mătase, 1943)

A mai scris: 

Note critice (Doi dispăruți (Iuliu Săvescu, Ștefan Petică, 1915)

Câțiva scriitori (Goga, Petică, Săvescu, Maeterlinck, 1925)

A fost laureat al Premiului Național de Poezie, 1938.

Colaborări la gazete și reviste:

În calitate de fervent scrib, a colaborat la diferite gazete ale vremii:

Sămănătorul (1905), Revista literară și politică (1905),Viața nouă (1905, 1911-1912), Viața literară și artistică (1907), Convorbiri critice (1907,1908), Viața socială (1910), Luceafărul (1910, 1919), Noua Revistă română (1911-1912), Flacăra (1913,1915-1916), Sburătorul (1919,1919-1920), Convorbiri literare (1920), Salonul literar (1925-1926), Universul Literar (1926), Societatea de mâine, Ilustrațiunea, Ritmul vremii ,Scena ,Flacăra ,Rampa ,Seara ,Minerva literară ilustrată s.a.

Volumul „Poezii”, pagini alese, a apărut în 1925 la Editura literară „Casa Școalelor”, București. Conține o sută treizeci și cinci de pagini și este fragmentat pe mai multe capitole: Din trâmbițe de aur, Mărgăritare negre, Pe Drumul Damascului (la care se adaugă Note biografice și Note critice). În literatura română, numele lui Al. T. Stamatiad este definitiv încetățenit, iar opera poetică are puterea de circulație proprie, intrinsecă, autentică și oarecum instictual-temperamentală (încercând să înfrunte uzura timpului):

„Revăd imaginile rose/din vremile cari au trecut/se auzea un cânt de flaut/agonizînd în depărtare/plutea răcoare în grădină/caișii fremătau în soare/și se scăldau Nayade roze/în lacul rece și tăcut” (Simfonie în roz).

Trâmbițele de aur au fost la vremea aceea de o indiscutabilă originalitate și muzicalitate. Expresive și pasionale poemele dau nota unei visări adânci:

„Când am plecat/copilul dornic/era o caldă primăvară/îmbobocise trandafirii”…(iubirea noastră moare…grăbește -te și vino).

Confesională ca fond și uvertură ca ton, creația oferă o permanentă frământare a ființei umane, văzută ca o pasăre în abis:

„Urmează- ți zborul/te avântă”…

În volumul „Mărgăritare negre” registrul exprimărilor este altul, acela al unei melancolii care alunecă înspre peisagii cu depresii:

„Atâția ani de -a rândul ca umbra te-am urmat/ca sunetul de lanțuri condamnat/tăcere”…

Deși sunt pierdute în simplitate, versurile denotă puterea sugestiei:

„Ce dor mi- e de tine iubito/cu gura caisă-aromată/cu ochii albaștri ca zarea/albastră, curată”.

„O nu te mai întoarce/chiar dacă revederea/ar reaprinde torța acelorași dorințe”…

În ciclul „Simfonia toamnei”, simpla nuditate se amestecă în rezonanțe de profund rafinament creativ:

„Frunze de aramă, paseri călătoare/lacrime, suspine, palide fecioare…/toamnă”…

Ruginiului de un gri aparte Al.T. Stamatiad îi oferă „rozul” altei simfonii:

„Revăd imaginile roze din vremile care- au trecut /erau pe cer atâtea roze, chiar sufletul era o roză, c -ai fi crezut că- ntreaga viață/e -o nesfârșită-apoteoză/dar astăzi visurile roze s- au risipit și s -au pierdut”…

Volumul „Pe Drumul Damascului” este așezat în gama tonului patriotard (având în vedere teama de furia războiului) pentru care poetul invocă rugăminți (exprimările sunt profetice și de o puternică structură epică):

„O, țara mea cea mai frumoasă -n lume/cu ceru’ nalt și pururea albastru (…)Cu zâmbete de marmură și aur (…) ridică-ți mândră fruntea către soare, o, scumpo, adorato”…

Desigur, ca discipol al lui Macedonki, Al. T. Stamatiad este și rămâne, un simbolist, chiar dacă, uneori, invocațiile converg și înspre sacru mântuitor prin psalmii declarativi din Drumul Damascului. Un volum aparte este „Peisagii sentimentale” cu o tehnică a compoziției elegiacă și mult interiorizată. Sunt regăsite stanțe ale stărilor de suflet precum și ecouri de romanțe din fildeș de o reală virtuozitate. Exemplificăm prin Castelul (chiar de e un imaterial acesta redă maiestuosul în tăcutul său, dar care glăsuiește în personificarea clapelor, mută):

„În curtea solitară/un martor al vremilor de- apusă fericire, geme/Castelul?pustiu acum, bătrân, pierdut ,uitat de vreme”…

Al.T. Stamatiad nu a fost doar un poet al simbolurilor ci și unul al motivelor: este vădită teama de întuneric, acel „țărm” de care nimeni nu scapă:

„Tăceri de doliu mă- nfioară/și corbi întruna năvălesc/ e întuneric”…

Deși se întreabă retoric „Spre care țărm din lume/vă trebui de- acuma să -mi port destinul”. Al. T. Stamatiad cântă „Poema morții” cu vocea unor iluzii sfărâmate.

Consemnări critice. „Preocuparea aceasta nobilă a lui Stamatiad, de a ne transporta prin feerii interioare în domeniul abstractului culminant … i-a înflorit în suflet, într -o vreme când literatura celor mai talentați scriitori contemporani ai generației sale, în afară de Gîrleanu, nu se aventura dincolo de zările strâmte ale unui realism foarte prețuit de închinători i lui Zola” (D.Nanu).

„Cântăreț al speranțelor și deziluziilor omenești, dl. Stamatiad împletește acel cântec în filigrame simple și cu atât mai prețioase” (Romulus Demetrescu).

„Peisagii sentimentale” se completează cu un bogat capitol de tălmăciri, 10 din Baudelaire și 5 din Maeterlinck. Sunt doi din autorii de predilecție ai d-lui Al.T.Stamatiad, cu opera cărora s-a exercitat îndelung și ale căror taine, a ajuns să le pătrundelă ca nimeni altul” (Perpessicius).

„Stamatiad e poetul liric prin excelență, versul său îl exprimă cu desăvârșire, ritmul acestuia se suprapune mișcărilor lăuntrice și această sinceritate absolută a tecnicei sale e marea inovațiune” (Tudor Vianu).

„Se întâlnesc în Parabolele d-lui Stamatiad, aproape aceleași teme din poezia lui lirică. Aceeași trecere dureroasă a vieții, aceeași neînțeleasă goană după fericire, astfel că Cetatea cu porțile închise are o ținută ritmică și o bogăție de sugestii” (Perpessicius).

În concluzie, Al. T. Stamatiad, fie că a traversat perioade de compoziție, în acord de peisagii, lirism simbolist ,sau proză de factură parabolică, a fost trubadurul unor vremuri de aur, solitar cu însăși ființa, poetul e pilda vie care nu și-a trădat muza și nu și-a părăsit lira, nici nu și-a înșelat sufletul.