$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE

IONEL TEODOREANU ȘI ȘTEFANA MARIA LUPAȘCU

Povestea căsniciei lui Ionel Teodoreanu începe prin 1918, în Ajun de Crăciun. Era în plin război mondial, iar Ștefana Maria Lupașcu, alintată Lily, viitoarea doamnă Teodoreanu se pregătea cu tatăl ei să plece la Paris. Își propuseseră să poposească două zile la Iași, ca să-și ia rămas bun de la verișoarele refugiate acolo. După divorțul părinților, mama ei franțuzoaică rămăsese în țara de origine, iar fata, aflată în grija tatălui ei și crescută de rudele acestuia, vibra de nerăbdare și bucurie să călătorească cu el în străinătate. Când Ștefana a ajuns la Iași, ningea ca-n povești, iar verișoara Cella, fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, insistă să meargă cu ea și sora ei Beb, în casa Teodorenilor, o casă în care plutea acel duh de ospitalitate moldovenească, ca să sărbătorească Crăciunul. „Cu multe zâmbete bune, mâini calde, la un păhărel de vin, am povestit în voie. Cella era în vervă și îi fermeca pe toți, lumea bine dispusă. Mă retrăsesem cu Beb într-un salonș, ca să-i pot citi în taină, unele lucruri scrise de mine. Din când în când venea Cella, mă mângâia pe cap și îmi lua câte un carnețel”, își amintește peste ani scriitoarea. Tot atunci, Ionel îi citise pe furiș însemnările din carnețel, iar când și-au întâlnit privirile într-un moment când erau doar ei doi, băiatul explodă: „Noi suntem frați! Avem același suflet! Aceleași mirări, aceleași încântări! Ne ating aceleași lucruri! Noi scriem la fel. Și mata scrii despre pomi, flori, apusuri, răsărituri…”. O rugă să nu plece din țară, dar nu se putea pune cu tatăl ei. 

Erau liceeni și din acea noapte cu zăpadă bogată și ger, prietenia lor a crescut ca-ntr-o poveste. „Parcă băusem amândoi o băutură vrăjită, care ne furase mințile și lucra fără știrea noastră. Mă ceruse de nevastă, fără să-și consulte părinții, fără să aibă cu ce mă ține, ci numai cu fabuloasa speranță de a deveni un scriitor celebru de a mă acoperi de glorie și de a mă face fericită”, își amintea peste ani soția sa Ștefana. Tatăl fetei își dă acordul în privința logodnei autoritar: „Fata va sta cu mine trei ani. În acest timp, dumneata îți vei face studiile în drept și te vei înscrie în barou, ca să poți lucra pe lângă tatăl dumitale ca avocat. Scrisul este un lux. Întâi trebuie să-ți câștigi existența”.

Ștefana Velisar Teodoreanu (născută Marie Ștefana Lupașcu, de asemenea cunoscută ca Ștefana Velisar sau Lily Teodoreanu; 17 octombrie 1897 – 30 mai 1995) a fost o romancieră, poetă și traducătoare română, soția scriitorului Ionel Teodoreanu. Încurajată de soțul ei să scrie, ea a fost o reprezentantă târzie a poporanismului tradițional, pe care l-a insuflat cu teme morale din ortodoxia română și cu ecouri ale literaturii moderniste. Lucrările sale de tinerețe coincid din punct de vedere tematic cu Primul Război Mondial și cuprind în principal romane centrate pe conflictele interne și triumfurile morale ale femeilor provinciale.

Născută în localitatea Saint-Maurice, în Franța, părinții ei erau diplomatul Ștefan Lupașcu (1872-1946) și soția sa, franțuzoaica Marie Mazurier. Tatăl ei, un francmason de rang înalt, descindea din nobilimea boierească a Moldovei. El a fost unchiul patern al filosofului francez Stéphane Lupasco. Mama ei, o fostă profesoară a copiilor de boieri, a fugit de Lupașcu și în mare parte a fost absentă din viața Ștefanei; cum tatăl ei era adesea pe drumuri diplomatice și de afaceri, ea a fost crescută de rudele române. Potrivit povestirilor pe care mai târziu ea le-a spus prietenilor, Ștefana a frecventat școala primară în Franța. A absolvit școala centrală de fete din București, condusă de mătușa ei Maria, soția scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea.

În timpul campaniilor Primului Război Mondial, ea trăia împreună cu verișoarele sale Delavrancea, Cella și Henrieta, la Iași; prin ele s-a întâlnit în decembrie 1918 cu aspirantul scriitor, Ionel Teodoreanu, fiul politicianului-avocat Osvald Teodoreanu. Acest episod a fost descris de Ștefana Velisar în lucrarea autobiografică Ursitul și de Ionel Teodoreanu în romanul Bal mascat. În opinia ei, el a fost imediat atras de tenul ei întunecat și de "ochii negri strălucitori", dar a și admirat încercările ei literare și a încurajat-o să continue. Până în mai 1919, versetele care atestă dragostea pentru ea au apărut în revista Însemnări Literare sub titlul Jucării pentru Lily.

Ea s-a căsătorit cu Ionel la 15 februarie 1920, într-o ceremonie restrânsă la care au participat doar membrii apropiați ai familiilor celor doi, familia mirelui purtând nu cu mult timp în urmă doliu după cel mai mic dintre frații Teodoreanu, decedat în Primul război mondial.Astfel, ea a devenit cumnata umoristului Păstorel, pe care ea l-a admirat foarte mult, deși, potrivit poetului Ștefan I. Nenițescu, ea însăși era de acum cea mai talentată dintre Teodoreni. La data de 3 februarie 1921 s-au născut gemenii Ștefan "Cefone" (sau "Afane") și Osvald "Gogo". Noua familie a locuit într-o casă pe strada Kogălniceanu din Iași și erau vecini cu Petru Poni și Alexandru Philippide. Ani mai târziu s-au mutat întro casă de pe strada Buzdugan, invecinată cu cea a lui Garabet Ibrăileanu, ambele case dispărute astăzi. Ei au fost prieteni apropiați și cu scriitorul Mihail Sadoveanu, cu care au călătorit în Turcia în 1934.

Împreună cu frații Teodoreanu și Mihail Sadoveanu, Ștefana a fost un oaspete frecvent al salonului Viața Românească. Prima ei lucrare publicată a apărut în 1929, găzduită de Tudor Arghezi în revista Bilete de Papagal; ea a contribuit, de asemenea, la Revista Fundațiilor Regale și Familia.. Numele ei "Velisar" a fost folosit în lucrarea majoră a soțului său, romanul La Medeleni (1925), pentru un personaj inspirat direct de Lupașcu. Ștefana însăși apare într-un alt roman al soțului ei, Bal mascat, publicat în timpul debutului ei

Ajunși la Bucureștiul în 1938, familia deținea acum un conac pe Strada Romulus, la vest de Dudești. De asemenea, au deținut o casă pe strada Mihai Eminescu, Dorobanți, pe care Ionel a primit-o de la Federația Comunităților Evreiești pentru serviciile sale ca avocat. Ștefana însăși a devenit un romancier publicat cu puțin timp înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cu Calendar vechi (1939), care a câștigat un premiu de la Asociația Intelectualilor din România. A fost urmată în 1940 de Viața cea de toate zilele și, în 1943, de volumul cu nuvele Cloșca cu pui.

În 6 martie 1919 erau logodiți, c-așa era moda atunci după război, a căsătoriei surpriză. Ștefana și tatăl ei se aflau în București, la hotel, așteptau pașapoartele pentru plecarea în Franța, când domnul Vulturescu se prezintă în fața domnului Lupașcu: „Rupe logodna. Băiatul ăsta e un chefliu nemaipomenit. Chefuiește noapte de noapte, până la ziuă. Nici nu știu cum de are tată-su atâția bani. Rupe logodna la timp, să nu-ți plângă fata în pumni”. Înnegrit de supărare a doua zi s-a dus cu Vulturescu la Gambrinus să constate dacă logodnicul era acolo. Și era Păstorel, adică fratele lui Ionel.

 

Fotografii, iconițe, șuvițe, au schimbat între ei, înainte de plecarea Ștefanei spre Paris. Scrisorile pline de doruri și chemări circulau între Iași și Paris. Ionel Teodoreanu își dă examenele celor trei ani de la Drept, în trei sferturi de an, iar mama sa îi trimite o scrisoare frumoasă tatălui Ștefanei, referitoare la căsătorie. În 15 februarie 1920, în salonul familiei Teodoreanu, preotul le-a schimbat inelele, au băut din același pahar vin și au mușcat același pișcot. În mătăsuri albe, emoționată, în capul mesei, Ștefana adoarme. Băuse șampanie și nu mâncase nimic, iar soțul ei a rămas cu musafirii până dimineață. Păstorel a povestit toată viața despre cum s-a însurat fratele lui cu o „găină care adoarme după niște picături de vin”. La un an, în 3 februarie 1921, s-au născut gemenii, Ștefan și Osvald, alintați Afane și Gogo.