$$$

 RALU CARAGEA 

Adevărata zestre a Domniței Ralù, primul teatru din Valahia

La 24 aprilie 1870 era înmormântată în cimitirul satului Thonberg, lângă Leipzig, Ralù Arghiropoulu, fiica cea mai mică a fostului domnitor fanariot Ioan Gheorghe Caragea, domnița al cărei nume a dobândit, o sută de ani mai târziu, o notorietate postumă neașteptată, în urma seriei de filme „Haiducii lui Șaptecai”.

Pelicula cinematografică a imortalizat o poveste romanțată a prințesei fanariote, dar, dincolo de personaj, în anul 1812, când a ajuns împreună cu familia domnitoare în Țara Românească, Domnița Ralù era o tânără cu înalte aspirații artistice și cu un gust al frumosului atent cultivat prin lecturi (Schiller și Goethe) și muzică (Mozart și Beethoven). Bună cunoscătoare a literaturii elene, în spiritul căreia crescuse, admira cultura franceză și pe cea germană, fiind pasionată de muzică și teatru. Potrivit lui Constantin Gane, prințesa „cânta la pian – sau la clavir, cum se spunea pe atunci – și pianul ei, pe care-l adusese cu ea de la Constantinopol, pare a fi fost cel dintâi pe care l-au cunoscut bucureștenii. Cât despre teatru, acesta nu era pentru Domnița Ralù un mijloc de-a petrece; teatrul era pentru ea un fel de-a răspândi cultura, de-a înălța sufletele celor cari trăiau prea lipiți de glie, o înviere a vechei glorie ellene, într-un cuvânt aproape o vocațiune și un apostolat.”

Din anturajul ei la București făceau parte tineri greci, rude și amici de la școala domnească, care i-au încurajat visul de a reînvia măreția teatrului antic grecesc. Domnița Ralù și-a convins tatăl – renumit în epocă pentru pentru zgârcenia sa – să-i ofere banii necesari ridicării și împodobirii unei scene în apartamentele de la Curtea Domnească. Prințesa era cea care alegea repertoriul („Oreste” de Alfieri, „Moartea fiilor lui Brutus” de Voltaire, ”Dafnis și Chloe” după Longus) și tot ea regiza piesele jucate în fața auditoriului format din boieri și curteni.

De la teatrul de salon, care prin spațiul improvizat și publicul puțin numeros limita întreaga experiență artistică, Domnița Ralù a inițiat un plan ambițios pentru acele vremuri, acela de a construi un teatru public, singurul mod de a răspândi arta în cercuri sociale mai largi.

În iarna anului 1816-1817, tânăra prințesă a început construirea primul teatru din Valahia, Cișmeaua Roșie, la intersecția Podului Mogoșoaiei cu Strada Fântânei. 

Sala destinată spectacolelor de teatru, inspirată de cele din Petersburg, Paris sau Viena, avea o lungime de 18 stânjeni și o lățime de 9 stânjeni și 5 palme, iar tavanul înalt era decorat cu frumoase picturi murale. Cortina împodobită cu o reprezentare a lui Apollo ținând în mână lira, separa scena de zona destinată orchestrei, în fața căreia era așezată o sofa de catifea roșie pentru Ioan Vodă Caragea și soția sa, Doamna Elena. Urmau 14 rânduri de bănci din lemn, acoperite cu postav, iar în jurul sălii ovale erau amplasate 3 rânduri de loje.

Pentru reprezentații a fost adusă de la Viena trupa Gherghy, formată din actori profesioniști, iar prețurile biletelor, „cam pipărate”, variau de la 1 galben loja din primul rând (destinat protipendadei), la 10 sau 8 lei rândul al doilea, ajungând pâna la 3 lei pentru un bilet la stal.

 „Prima reprezentație avu loc pe 8 septembrie, cu opera lui Rossini: Italiana din Algeria. Vodă Caradja, ținând să facă plăcere Domniței sale, cinsti adunarea cu prezența sa. Un selam-ceauș îl vesti cu glas răsunător de cum călcă pragul teatrului; iar pe când Măria Sa înainta încet și demn spre divanul de catifea roșie din fața scenei, toată lumea în picioare strigă de trei ori: Trăiască, trăiască, trăiască Măria Sa.” (Constantin Gane, „Trecute vieți de doamne și domnițe”, vol. II)

Din păcate, Domnița Ralù nu s-a putut bucura de teatrul său, la puțin timp după inaugurare fiind nevoită să părăsească pentru totdeauna Țara Românească, împreună cu familia, de teama mazilirii tatălui său.

Teatrul de la Cișmeaua Roșie a continuat să funcționeze până în 1825, când a fost distrus de un incendiu. Pe această scenă a fost jucată în anul 1819, pentru prima dată în limba română, piesa «Hecuba» de Euripide, tradusă A. Nănescu. 

Despre viața prințesei Caragea, în anii care au urmat, s-a scris destul de puțin: s-a stabilit la Pisa, s-a căsătorit cu Gheorghe Arghiropoulu și a avut doi copii. A murit la 16 aprilie 1870 la Thonberg, la o vârstă respectabilă, fiind înmormântată câteva zile mai târziu în cimitirul din localitate, așa cum reiese din documentul păstrat în fondul familial Caragea la Arhivele Naționale, pe care vi-l oferim în format digital.

Un lucru este cert, urmându-și visul din anii tinereții, Domnița Ralù a construit primul teatru din Valahia, pe care l-a lăsat, ca zestre, românilor.  

Pentru mai multe documente referitoare la familia Caragea vă invităm să accesați inventarul fondului familial Caragea, păstrat la Arhivele Naționale. Documentele sunt accesibile celor interesați prin intermediul Sălii de Studiu a instituției noastre.

 #Documents #documente #istorieromaneasca #ArhiveleNationale #arhivelenaționalealeromâniei #istorie #archives #history #documentemedievale #istoriaromâniei