$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

JEAN PAUL SARTRE ȘI SIMONE DE BEAUVOIR

Simone de Beauvoir – nu de „budoar” cum zicea cineva în glumă la Paris – era în anii 40 ai secolului trecut anexa lui Jean Paul Sartre la cafeneaua Flore din Saint-Germaine-des-Pres. Sartre scria aici, ea la fel, la concurență. În jur, prin fumul gros de țigară, se zărea o sectă dostoievskiană – intelectuali de-ai locului. Patronii sectei erau hotărâți să reușească cu orice preț, să devină celebri indiferent de condiții. Gestapo și Poliția vichistă făceau ravagii, dar ei nu au fost deranjați. Întrețineau relații ambigue cu ocupantul. Ideea era să supraviețuiască, să scrie literatură, filosofie, teatru, nu pentru sertar. Piesa „Les Mouches” a avut premiera la 3 iunie 1943 în fața unei săli plină de ofițeri germani. Tot în 1943 i-a apărut la Gallimard „L’Etre et le Neant „ – principala lui operă filozofică. Cenzura germană nu a avut obiecții. După eliberarea Parisului a spus că discuțiile de la masă la Flore și ce scrisese atunci/acolo erau acte de Rezistență. Un fals. Sartre s-a hrănit din minciună, fals, jumătăți de adevăr și provocări. A practicat toată viața aceeași ambiguitate din anii 40. A avut o carieră de succes așa cum și-a dorit.Dar el și Simone de Beauvoir au plătit prețul. Nu a fost gratis, au făcut compromisuri uneori ridicole, alteori derizorii. Niciodată convingătoare. Totul pe altarul celebrității. Regula a fost ambiguitatea. Morala la fel.

Aici interesează numai relația lor sentimentală. Cuplul se baza pe un pact respectat cu religiozitate. Poate că acest pact ciudat i-a ajutat să rămână împreună până la sfârșit. Au trecut prin multe încercări, adultere, fracturi, separări. După ei există două feluri de dragoste 1/ esențială 2/ contingentă. Să explic puțin. Legătura dintre cei doi era „esențială”. Se iubeau – de presupus pentru totdeauna, dar fiecare putea să aibă un amant/ă ”contingentă”, efemeră, secundară. Asta voia să însemne în jargonul existențialist – libertate. În plus se obligau unul față de celălalt să anunțe când a intervenit un terț, un amor pasager. Adulterul ar fi trebuit să îi despartă. Într-un cuplu normal, a-l înșela pe celălalt este păcatul capital și duce la ruptură. Nu și pentru cei doi. A existat mereu cineva între ei. Nu au fost niciodată numai ei doi. Era permanent un menage-a-trois, cel puțin. De obicei avea fiecare/în oglindă, amantul lui/ei. Mai mult decit atât, trebuiau să povestească idila celuilalt, în detaliu. Fără gelozii sau rupturi. Astfel, fiecare își păstra libertatea, independența, și nu devenea niciunul prizonierul unei „căsnicii” cu servituțile ei – explica într-un interviu Simone de Beauvoir. Schema era prezentată ca gândire înaltă, o morală a libertății, una practică. Firește „existentialistă”, marea lor găselniță. Cum spunea Sartre: „Existențialismul este un umanism…”(!). Era marfa pe care o vindeau naivilor iîn acei ani, 40-50. Nu știu cum li se pare altora povestea asta. Libertinaj? Lipsă de prejudecăți? Nonconfomism? Mie mi se pare promiscuitate.

De spus, au aplicat cu strictețe pactul. Ea a avut mai multi iubiți, el amante. Ce dragoste era între ei, greu de înțeles. Dar eu sunt un conservator, un burghez învechit, un bigot. Nu mă luați în seamă. Întrebarea în subsidiar era – cum să trăiască o aventură cu X fără să îl piardă pe celălalt – de care era dependent/a. Să trăiești sexual cu Aldren de exemplu (au mai fost și alții), dar să îl păstreze pe Sartre – iubitor și disponibil pentru ea când revine din aventură? În fond, lecția este că și ea are dreptul să aibă amanți, cum o fac și bărbații de secole cu femeile. „Femeie nu te naști, devii” a scris ea în „Al doilea sex”(1949). Femeia trebuie să aiba același statul cu bărbatul. Iată eliberarea femeii! (susține ea). Da, și în același timp „iubirea esențială” trebuia să rămână intactă pentru că e un teritoriu deja cucerit. Din afară, povestea asta se vede ca o formă de lașitate cultivată pentru siguranța proprie. Nu asumă niciunul riscul de a rămâne singur/ă. Putea Simone de Beauvoir să trăiască fără Sartre? S-a dovedit că nu. A avut amanții ei, dar s-a întors mereu la cafeneaua Flore. Or, pentru ea asta era totul.

La fel a procedat și Sartre. A fost mereu, începând din 1944/5 – când l-a ajuns gloria din urmă – anturat de admiratoare – din ce în ce mai tinere. Erau robite de personajul marelui gânditor existențialist, gloria literaturii franceze. Câte victime face și gloria, să nu neglijăm! Nu numai puterea și banul, cum s-ar crede. Gravitează ca gâzele în jurul becului aprins. Sau, cum exclama un star Hollywood – De ce dracu lupți să te faci cunoscut, dacă nu ca să ai multe femei la pat!? (el a zis „pussy”). Sartre era un bărbat mic de statură, cu niște ochi care priveau în direcții contrare din spatele unor lentile groase care îl făceau și mai urât decât era. Arăta ca un broscoi. Ce găseau la el aceste tinere este un mister de vreme ce chiar Simone de Beauvoir a afirmat că nu era bun la pat. De obicei erau fostele ei eleve.

Cine este Nelson Aldren? Ea l-a considerat iubirea vieții ei. A scris-o și a spus-o public, fără grija că o aude/citește Sartre. A mai declarat și că a avut primul orgasm din viața ei cu Aldren. Deci Aldren nu Sartre! Aldren a fost scriitor american cu simpatii de stânga, „presque communiste” a notat ea. Aventura cu Aldren a inspirat-o. Istoria și literatura se hrănesc din derizoriu, din trivial, din meschinării și lașități, din minciuni. Sartre și Beauvoir nu erau la prima întâmplare de gen. Dacă ar fi fost așa, amândoi s-ar fi considerat eșuați. În același timp el trăia o pasiune pentru o franțuzoaică stabilită la New York – Dolores Vanetti. Voia să se căsătorească cu ea (ar fi încălcat pactul). Ea s-a resemnat o vreme în brațele unui chipeș discipol al lui Sartre și mult mai tânăr – Jean Laurent Bost. Barca lor a rezistat la primele furtuni. Statura ei crescuse, era un femme-de-lettre, nu doar secundanta lui Sartre. Publicase două romane. Când ajunge în SUA (februarie 1949) era celebră. A stârnit interesul intelectualilor „made in USA” care aveau prostul obicei să privească spre Paris când își luau temperatura.

Simone de Beauvoir îl cunoaște pe Aldren în februarie 1947 în timpul unui turneu de conferințe. El trebuia să îi arate Chicago. La finalul turneului când sună la Paris să îl anunțe pe Sartre că se întoarce, el cere să mai rămână în State. Adică, Dolores Vanetti se afla la Paris cu el, fff. romantic. Atunci îl sună la Chicago pe Aldren care îi propune să revină la Chicago. Ceea ce ea face. După trei zile au devenit amanți. A doua zi ea îl anunță pe Sartre ce s-a întâmplat și că e îndrăgostită. Se revanșa pentru povestea cu Dolores Vanetti. El o încurajează și îi amintește să îi povestească în detaliu cum a fost. Ea promite…Pactul era respectat. În timpul acestei călătorii pe care o resimte ca o eliberare, nu numai sexuală, începe să scrie cartea ei cea mai cunoscută „Al doilea sex” (Gallimard 1949).

Aldren apare ca personaj în romanul ei din 1954 „ Mandarinii”- o relatare a ultimilor ei tribulații sentimentale și lupte politice. Mai sunt descriși în carte și Boris Vian, dar mai ales e caricaturizat Albert Camus, atacat cu înverșunare de Sartre pentru „Omul revoltat”. Primește premiul Goncourt,…Așa merg lucrurile la Paris. Găștile, cabalele își impun favoriții. Aldren e incomodat de indiscrețiile ei. Circumstanță atenuantă – apare sub alt nume și totuși era un roman. Pe Simone de Beauvoir o interesau vânzările, să ia premii, să ajungă pe prima pagină. Dorința de celebritate era miezul ei dur. La atâta reclamă, trece drept un romancier important. Nu era. Azi romanul e de necitit, e pur și simplu prost. Numai istoricii literari îl mai frunzăresc în căutare de detalii din epocă.

Aventura celor doi – Aldren și de Beauvoir – a durat 17 ani, din 1947 până în 1964. S-a terminat când ea publicat o carte autobiografică în care a relatat (cu situații și nume reale) povestea lor. Firește, nu l-a întrebat dacă e de acord. O interesa să atraga atenția asupra ei. Vâna succesul ca de obicei și l-a sacrificat. Aldren a fost extrem de nemulțumit, de indelicatețea ei mai ales că presa l-a asaltat cu întrebările. Nu i-a mai telefonat niciodată, nu i-a mai scris. S-au schimbt dus/întors între 1947 și 1964 câte 250 de scrisori de dragoste. El ar fi vrut la începutul anilor 50 să se căsătorească cu ea. Nu îi convenea rolul de secund pe lângă Sartre. Ea a refuzat, prefera Parisul și ce însemna pentru poziția ei în societate. A avut aventuri multiple cu alți bărbați și femei, era bisexuală. După părerea ei „adevărata libertate” înseamnă să alegi! Femeia trebuie să fie stăpână pe sufletul dar și pe trupul ei. Sartre gândea la fel, deși a fost heterosexual. A existat o concurență între ei și în ce privește relațiile amoroase, nu doar pentru scris, reputație, premii, câștigurile bănești. Niciunul nu a vrut să rămână în umbra celuilalt.

În timp, publicul a obosit de spectacolul oferit de cei doi. Au și îmbătrânit…Lumea căuta fețe și povești noi. Alinierea lor zgomotoasă la cauza comunismului internațional, vizitele la Moscova și Havana nu au avut darul să îi readucă în prim plan. Nici amestecul în protestele din mai 1968 de la Paris. Nici vizita lui Sartre în celula închisorii din Stuttgart în care se afla teroristul german Adreas Baader. Sartre și Simone de Beauvoir au trecut de la roluri de prim solist, la cele secundare, apoi la figurație. Morala lor, ambiguă, departe de a fi superioară s-a dovedit una oarecare, când nu era de-a dreptul mizeră. Existențialismul care se prezenta în anii 40 ca suma teoriilor filosofice și-a pierdut anvergura. Ce a rămas în urma lor? Mai nimic. A rămas de fapt fiecare cu ce a trăit, mai puțin cu ce a scris.

Sartre a murit, orb, în brațele ei, în 1980, la 75 de ani. Simone de Beauvoir s-a stins în 1986, singură, păzindu-i memoria.