$$$

 Gânduri de Mărțișor

 „Adu, Doamne, Primăvara și rămâi și Tu cu noi

C-am avut atâta iarnă și îngheț, și vânt, și ploi…

Uită-Te în sinea noastră ce de viscole-am avut,

Dă din nou un Rost la toate, Rostul care s-a pierdut.

Adu, Doamne, Primăvara după care toți tânjim

Dă-ne dor de cele sfinte și putere să iubim!

Iarna sufletelor noastre ne-a asprit, ne-a-nsingurat

Am iernat până și vara sub un zâmbet înghețat…

Doar Tu, Doamne, ești mai mare decât colții asprei ierni

Sub cereasca vindecare, fă un semn, ca să ne chemi.

Fă-ne, Doamne, să-nflorim cu copacii înc-o dată

Și miros să răspândim de credință adevărată.

Adu, Doamne, Primăvara după care toți tânjim

Dă-ne dor de cele sfinte și putere să iubim!” 

(Mina Ianovici)🙏🥰

$$#

 Din ce-i făcută viața, din chin şi suferință ?

Că m-am luptat mereu, cu a mea neputință,

Să iau decizii juste, eu n-am avut curaj

Şi asta m-a costat doar lacrimi pe obraz !

La ce mi-a folosit ruşinea şi respectul ?

Că-n lumea asta rea, nu m-au primit cu dreptul.

Ce am avut în schimb dacă n-am deranjat ?

Cu vorbe de ocară mai mult m-au împroşcat !

La ce mi-a folosit de-am fost mereu umilă ?

Că m-am simțit mereu singură, chiar străină

Şi dacă am tăcut şi nu m-am răzbunat

Au văzut slăbiciunea, nu omul educat !

La ce mi-a folosit, de n-am pretins nimic ?

Că nici măcar puținul, nu mi l-au dăruit,

Doar am oftat din greu şi chiar m-am resemnat

Mi-am spus mereu în gând, că nu am meritat ! 

La ce mi-a folosit,cinstea şi demnitatea ?

De mi-a plăcut decența, dreptatea, onestitatea ,

În lumea asta hoață, perversă şi meschină

Predomină acei ce trăiesc în minciună !

✍Un simplu muritor - Luminița Voineag Ursu

$$$

 Stau singură la geam c-afară s-a-noptat

Şi tristă mă gândesc la câte  s-au schimbat

Doar ploaia-mi bate-n geam şi-mi ține  companie ,

Iar gândul meu mă poartă prin  copilărie !

De dor o lacrimă îmi cade pe obraz ,

Că nu mai e ce-a fost şi tare mi-e necaz

Şi câte generații au plecat în şir ,

Dorm somn de veci sub crucile din cimitir !

Şi mi-amintesc cu nostalgie ,

De vremurile trăite-n armonie

Cu neamuri ,cu vecini şi lume multă ,

De satul meu frumos cu râuri si cu luncă.

Mi-e dor să simt acel parfum

Când se-ntorceau căruțele cu fân ,

Mi-e dor să văd câte-o băbuță

Cum toarce lână pe cotruță 

Şi cum miroase a ei vatră

De mămăligă  galbenă ,răscoaptă !

Mi-e dor de datini în zi de sărbătoare,

De porți deschise lipsite de zăvoare,

De sezători , de hore si de baluri 

Şi de măicuțe ce privesc şi-n brațe țin sumanuri .

Mi-e dor de nunțile cu brazi şi veselie multă

De fete şi băieți gătiţi ce merg la nuntă ,

Să văd flăcăi cum sărutau cu drag mândruța ,

Că la petreceri se dansa si Perinița !

Şi de femei frumoase de la țară

Împrimenite cu baticuri si  maramă,

De oameni mândrii cu frumoase pălării

Iar iarna purtau căciuli negre sau brumării,

Să-i fi văzut în hore şi-n sârbe când intrau,

Cu câtă frumusețe jucau si chiuiau ,

Iar pas  frumos, mărunt si delicat,

Nu se vedea decât la mine-n sat !

Mi-e dor de iarna fermecată ,

Când ne strângeam cu toții laolaltă 

Şi ascultam poveştile la clacă

Şi se glumea frumos şi era mare chef

Şi nu aveau decât o cană cu vin fiert !

Iar lumea era simplă si frumoasă

Şi din puținul ei te aseza la masă !

Mi-e dor de satul meu de altădată,

Să-i intâlnesc ,să-i văd cum stau la bancă,

Acum e satul trist şi lumea s-a schimbat

Multi după-un colț de pâine,prin lume au plecat

Iar de te uiți pe drum ,la fiecare casă,

S-a prăpădit si omul , chiar si a lui nevastă !

Şi parcă e pustiu , e trist tot ce-au lăsat

Doar munca lor îți spune , că ei au existat ,

Şi plâng că au plecat şi am rămas chiar goi

Că au luat cu ei , frumosul de la noi !

Mi-e dor să aud cuvantul : ,,scuzați n-am înțeles,,

Să  spună cineva : ,,din suflet multumesc,, ,

Să folosească : ,, vă rog să mă iertați,

Îmi pare rău ,dar nu vă deranjați ,, ,

Aşa te exprimai la vremea noastră

Şi se chemau : cei şapte ani de-acasă !

Astăzi , nu mai stim ce-nseamnà veselia

Nu mai cunoastem bunătatea şi armonia 

Şi-mi plânge sufletul că nu mai e iubire între frați

Iar verişorii cresc şi trăiesc dezbinați,

Iar porțile-s înalte cu ,, lăcat ,,

Că nimeni nu mai vrea să fie deranjat !

Mi-e dor de tot ce am avut

Şi multi din voi nu ştiți ce am pierdut ,

Nu mai există omul de cuvânt

Că mizerabilii l-au îngropat de mult !

Şi-mi pare rău că nu mai e bun simț , ruşine si respect

Iar omul cu omenie a dispărut complet !

✍Un simplu muritor-Luminita Voineag Ursu

19-09-2019

***

 Stau singură la geam c-afară s-a-noptat

Şi tristă mă gândesc la câte s-au schimbat

Doar ploaia-mi bate-n geam şi-mi ține companie ,

Iar gândul meu mă poartă prin copilărie !

De dor o lacrimă îmi cade pe obraz ,

Că nu mai e ce-a fost şi tare mi-e necaz

Şi câte generații au plecat în şir ,

Dorm somn de veci sub crucile din cimitir !

Şi mi-amintesc cu nostalgie ,

De vremurile trăite-n armonie

Cu neamuri ,cu vecini şi lume multă ,

De satul meu frumos cu râuri si cu luncă.

Mi-e dor să simt acel parfum

Când se-ntorceau căruțele cu fân ,

Mi-e dor să văd câte-o băbuță

Cum toarce lână pe cotruță 

Şi cum miroase a ei vatră

De mămăligă galbenă ,răscoaptă !

Mi-e dor de datini în zi de sărbătoare,

De porți deschise lipsite de zăvoare,

De sezători , de hore si de baluri 

Şi de măicuțe ce privesc şi-n brațe țin sumanuri .

Mi-e dor de nunțile cu brazi şi veselie multă

De fete şi băieți gătiţi ce merg la nuntă ,

Să văd flăcăi cum sărutau cu drag mândruța ,

Că la petreceri se dansa si Perinița !

Şi de femei frumoase de la țară

Împrimenite cu baticuri si maramă,

De oameni mândrii cu frumoase pălării

Iar iarna purtau căciuli negre sau brumării,

Să-i fi văzut în hore şi-n sârbe când intrau,

Cu câtă frumusețe jucau si chiuiau ,

Iar pas frumos, mărunt si delicat,

Nu se vedea decât la mine-n sat !

Mi-e dor de iarna fermecată ,

Când ne strângeam cu toții laolaltă 

Şi ascultam poveştile la clacă

Şi se glumea frumos şi era mare chef

Şi nu aveau decât o cană cu vin fiert !

Iar lumea era simplă si frumoasă

Şi din puținul ei te aseza la masă !

Mi-e dor de satul meu de altădată,

Să-i intâlnesc ,să-i văd cum stau la bancă,

Acum e satul trist şi lumea s-a schimbat

Multi după-un colț de pâine,prin lume au plecat

Iar de te uiți pe drum ,la fiecare casă,

S-a prăpădit si omul , chiar si a lui nevastă !

Şi parcă e pustiu , e trist tot ce-au lăsat

Doar munca lor îți spune , că ei au existat ,

Şi plâng că au plecat şi am rămas chiar goi

Că au luat cu ei , frumosul de la noi !

Mi-e dor să aud cuvantul : ,,scuzați n-am înțeles,,

Să spună cineva : ,,din suflet multumesc,, ,

Să folosească : ,, vă rog să mă iertați,

Îmi pare rău ,dar nu vă deranjați ,, ,

Aşa te exprimai la vremea noastră

Şi se chemau : cei şapte ani de-acasă !

Astăzi , nu mai stim ce-nseamnà veselia

Nu mai cunoastem bunătatea şi armonia 

Şi-mi plânge sufletul că nu mai e iubire între frați

Iar verişorii cresc şi trăiesc dezbinați,

Iar porțile-s înalte cu ,, lăcat ,,

Că nimeni nu mai vrea să fie deranjat !

Mi-e dor de tot ce am avut

Şi multi din voi nu ştiți ce am pierdut ,

Nu mai există omul de cuvânt

Că mizerabilii l-au îngropat de mult !

Şi-mi pare rău că nu mai e bun simț , ruşine si respect

Iar omul cu omenie a dispărut complet !

✍Un simplu muritor-Luminita Voineag Ursu

19-09-2019

###

 Povestea porcului

Să fi fost prin şaiş'doi, într-o toamnă maiestoasă

Când natura nu renunță chiar uşor la a sa viață

Într-o dis de dimineață când lumina-şi face loc

O familie de tineri, se găteau de iarmaroc !

Ei locuiau la Scutaru, târgul era la Oneşti,

Doar cu trenul forestier,tu puteai să te urneşti

Mergeau toți îngrămădiți era lumea necăjită

Erau foarte săritori, nu ca astăzi fandosită!

Cum bătea iarna la uşă şi le trebuiau de toate,

Tinerii se sfătuiră cum să-şi cumpere bucate,

Şi-au decis să vândă-un porc că era cam răpciugos

Şi cu banii după el, luau ce-aveau de folos!

Legă porcul de picior şi plecau cu el la gară

Unde-i aşteptau fochistul că vorbise de cu seară

Mai c-o glumă, c-o poveste, au ajuns un' trebuia

Însă-acum la coborâre o surpriză-i aştepta !

Că-l băgă pe animal în cutia cu cărbune,

Şi când coborâ dea-colo ,era negru tot, tăciune,

Cum să facă tânărul că se ruşina să-l vândă

Dar îl legă de un gard şi stătea şi el la pândă !

Era om ager la minte şi foarte descurcăreț,

Datorită bunătății, faptele-l făceau măreț,

Nu era bogat nici el, era simplu pădurar, 

Dar îi ajuta pe mulți, să facă şi ei un ban !

Avea cinste, omenie şi era foarte plăcut,

Respectuos cu toată lumea, el era om de cuvânt, 

Il iubea întreaga lume, se născuse el cu-n dar,

Singurul defect, aş spune, era un pic gagicar !

Femeia, fată frumoasă, dar şi foarte gospodină 

Avea păsări, porci şi vacă, mai lucra şi la grădină

Vrednică peste măsură şi foarte ambițioasă,

Era foarte economă, stângea bani să-şi facă casă !

Aştepta şi el clienți, la porcul cel păcurar

Rezemat de o căruță în costum de pădurar

Şi nici bine nu trecu, că un negustor apare

- Bună ziua tinere, porcul ăsta-i de vânzare?

- Bună ziua, cum să nu, a plecat stăpânu' acum

Cică are marfă bună, trei mii mi-a lăsat să spun !

Cum aude negustorul scoate banii dintr-un foc

Pădurarul norocos, printre lume-şi face loc !

Căută după nevasta povestind a sa minune

- Măi Fănică eşti nebun, sau ție-ți arde de glume

Cine să-ți dea banii aştia pe o râgoace de porc?

- Lisaviță crezi ce vrei dar eu sunt om cu noroc .

Se-ntâlniră cu sătenii ce veniră-n iarmaroc

Le promise-o cinste bună că luă bine pe porc,

Cumpără ce trebuia, nimic să nu le lipsească 

De-o veni iarna degrabă, să aibă de toate-n casă.

Am uitat ca să vă spun, că ea era căpitanul

După ce îşi vându marfa, îi dădu în mână banu

El mergea ca un măgar cu desăgile-ncărcate,

Mort de foame, ne-ntrebat, cu mațele spânzurate .

- Măi femeie, nu ți-e foame, c-am plecat de dimineață ?

Io-s lihnit, hai să mâncăm, ce frumos miroase-n piață,

Să ne aşezăm şi noi şi să comandăm ceva

- Ospătar, două halbe şi doi mici, comandă nevastă-sa !

Se uită şi el la mic, nu ştia de un' să-nceapă

Era frică să nu-l piardă prin măseaua cea stricată

Uite tu o zgârcitură, se gândi în mintea sa,

Las pe mine că ți-o coc, nu-s mai prost ca dumneata !

- Măi femeie, vezi tu chioşcul cel din față?

Mergi şi ia trei pâini, ceva dulce pentru fată .

Cum plecă ea de la masă, chemă-n grabă ospătarul

Comandă vin, zece mici, dar să nu uite muştarul!

Când se-ntoarce Lisavița, găsi masă-mpărătească

Nu înțelegea nimic, se uită şi ea mirată, 

- Hai ia loc, treci şi mănâncă, c-a trecut ciobanu' Ion

A vrut să ne facă cinste, că şi eu sunt cu el domn!

Nu vă spun nici o minciună, să vedeți ce panaramă, 

Ce poftă avea femeia când credea că-i de pomană,

Cum băteau turcii la Plevna, se bătea la gura ei

Ca atunci când îi de-a moaca şi nu cheltui ai tăi lei .

Toate bune şi frumoase, au mâncat şi s-au cinstit

Dar când trebuiau să plece, nota de plată-a venit

- Scoate banii Lisaviță, că erai moartă de foame,

N-ai să mai pupi tu cucoană, banii toți la dumitale !

Şi a-nceput tărăboiul, că aşa nu-şi mai ia casă,

- Ca să stau ca o cucoană, rezemată la terasă ?

Lui Fănică nu-i păsa, o lăsă ca să ogească

El era acum sătul, ea putea să trăncănească .

Luni când merge la ocol povesti ce a pățit

Că cucoana Lisavița , i-a cumpărat doar un mic

Şi râdeau cu toți' la masă că avea un fel anume

Când îți povestea ceva sau de se punea la glume .

...........

Nu v-am spus nici o minciună, cititorii mei fideli,

E poveste-adevărată, ce-au trăit bunicii mei,

Era preferata mea şi-i ceream mereu s-o spună 

Astăzi era ziua lui, Domnul în cer să mi-l țină !

În memoria celui mai magic bunic care a existat vreodată, eroul meu-Oprea Ştefan !

✍Un simplu muritor-Luminița Voineag Ursu

***

 Azi se lasă secul, maică

Azi se lasă secul maică şi nu îmi aduc aminte

Când a fost ultima oară, când am frământat plăcinte .....

Mai ieri puneam şorțu-n brâu, jumuleam două puicuțe

Şi-ncropeam din ce aveam o ulcea cu sărmăluțe !

Parcă-mi văd în ochi uncheaşul cum umplea lada cu lemne

Iar copii se-mpingeau, cine făina s-o cerne ....

Bucuroşi peste măsură, că le pregăteam bucate,

Că-n lăsatul secului, aveai pe masă de toate !

Aveam ce ne trebuia, chiar nu ne lipsea nimic

Că pe vremea noastră maică, tot omul era muncit,

Iar hambarul era plin, şi leasa cu popuşoi, 

În grajd se hrăneau la iesle o văcuță cu doi boi .

De intrai în beciul casei, noi aveam multe strânsori

Tot ce-ți trebuie pe iarnă şi să ai la sărbători

Aveam țuică, vin, siropuri, mere, tot ce era necesar.....

Cine nu muncea să aibă, nu era om gospodar !

Parcă-aud şi nechezatul cailor de la căruță

Când trecea câte-un vecin, de la muncă, pe uliță

Sau se auzea la poartă căte-un glas mai țuguiat:

- Tuşă Floare, a zis mama, n-ai vreun ou... de frământat ?

N-aveam bani şi nici palate, dar nici lipsă nu duceam

Până venea iarna mare, noi munceam şi-agoniseam

Satul era plin de viață, se trăia în armonie

Oamenii se respectau şi ştiau de omenie !

Azi privesc în calendar că ne pregătim de post

Casa-i goală şi pustie, parc-ai mei nu au mai fost

Deschid uşa de la grajd, nimeni nu întoarce capul,

Privesc clopotul din cui, agățat de răposatul !

Mi se rupe sufletul când privesc la mine-n curte

Aş căta să-mi spun durerea, dar cine să mă asculte,

Unde e tot ce aveam, unde-au dispărut azi toate?

Tot ce am agonisit, le privesc, sunt ruinate !

Şi din stivele cu lemne, care încălzeau căsuța

Au rămas doar nişte vreascuri, să-mi îcălzesc cămăruța .

Casele vecinilor, triste-s dup-a lor stăpâni

Care au plecat la Domnul, iar urmaşi-s prin străini !

Astăzi satul parcă plânge, nu mai e lume pe drum

Şi din douăzeci de case doar la una iese fum

Copiii mi-s duşi departe, după rost şi căpătâi

Eu mă rog să-mi vină ceasul, c-am rămas a nimănui !

✍Un simplu muritor-Luminița Voineag Ursu 

Drept de autor,legea 8/1996

@@@

 În bucătăria prea tăcută, Ana stă în picioare și privește fix spre masa rotundă unde cândva se înghesuiau cinci suflete. La patruzeci și opt de ani, încă nu s-a obișnuit cu liniștea. Pune și azi cinci farfurii pe masă, deși știe că patru vor rămâne neatinse - un ritual care o ajută să pretindă că viața e la fel ca înainte.

Pe aragaz, o singură oală mică cu supă fierbe încet. A trebuit să învețe să gătească pentru o persoană, dar mâinile ei încă vor să pună mai mult în oală, să facă porții mari, să hrănească o familie întreagă. Copiii sunt plecați - Maria la facultate în Cluj, Alexandru în Italia, iar cel mic, Andrei, la liceu în oraș, stă la cămin. Soțul ei lucrează în Germania de trei ani. Se întoarce doar de sărbători.

Radioul vechi de pe frigider șoptește o melodie populară, dar Ana abia o aude. E prea ocupată să asculte ecourile râsetelor care cândva umpeau casa - zgomotul lingurilor pe farfurii, certurile pentru ultima felie de pâine, poveștile școlii spuse toate deodată. Acum, singurele sunete sunt ticăitul ceasului și bătăile propriei inimi.

În curte, găinile cotcodăcesc chemând-o să le dea de mâncare. Le-a păstrat, deși sunt prea multe pentru nevoile ei. Dar fără ele, curtea ar fi și mai goală, și tăcerea și mai grea. "Vin, fetelor," le strigă, și vocea ei răsună ciudat în dimineața de duminică.

Telefonul sună rar - copiii sunt ocupați, au vieți noi, probleme noi. Când sună, vorbesc repede, grăbiți. "Mi-e dor de tine, mamă," spun ei la final, și Ana simte cum inima i se strânge. Vrea să le spună că dorul ei e atât de mare încât uneori trebuie să-și țină respirația să nu țipe, că nopțile sunt prea lungi și zilele prea goale. Dar le spune doar "Să aveți grijă de voi" și închide, să nu audă cum îi tremură vocea.

Seara, când soarele începe să coboare, Ana stă pe prispa casei și privește drumul. În fiecare duminică spera că poate cineva va apărea pe neașteptate - un copil, o surpriză, o bucurie. Dar drumul rămâne gol, și doar praful joacă în lumina apusului, ca niște fantome ale pașilor care cândva alergau spre casă.

În camera copiilor, pe care o aerisește în fiecare zi de parcă ei încă ar dormi acolo, posterele se decolorează încet pe pereți. Cărțile lor de școală stau aliniate pe rafturi, așteptând să fie atinse. Ana le șterge praful în fiecare săptămână, aranjează păturile pe paturi, și uneori se așează pe marginea lor, închide ochii și își imaginează că încă poate auzi respirațiile liniștite ale copiilor ei dormind.

"Așa e viața," își spune ea în fiecare seară când stinge lumina în bucătărie. Dar în întuneric, când nimeni nu o vede, lasă o lacrimă să cadă. Pentru că nimeni nu te învață cum să fii mamă când copiii nu mai sunt acasă, cum să umpli golul când inima ta încă bate în ritmul unor pași car e nu mai sunt.

###

 Învățăturile vieții...

1.Viata nu face zgomot...Trece atât de ușor, încât dacă nu ești atent, îți scapă printre degete...

2. Cine dă, nu trebuie să-și amintească, iar cine primește nu trebuie să uite.

3. Să fii atent la șoaptele vieții, nu la zgomotele ei.

4.Fiecare vede în ceilalți ceea ce are în inima sa: dragoste sau ură.

5. Dacă fiecare ar acționa fără gândul recompensei, pământul ar fi un rai.

6. Patru lucruri pe care le avem mai mult

decât credem: defecte, datorii, ani și dușmani.

7.Netoții caută răzbunarea. Inteligenții lasă destinul să trimită nota de plată.

8 .Sunt trei categorii de oameni pe care nu trebuie să-i uiți niciodată:

pe cei care te ajută în momentele dificile, pe cei care te părăsesc în momentele dificile și pe cei care te pun în momente dificile.

9. Matematica îți poate salva viața dacă eviți trei accidente geometrice:

cercurile vicioase, triunghiurile amoroase și capetele pătrate.

10. Nu regreta nimic din viață, cu excepția a ce nu ai făcut.

11. Arta de a trăi frumos: cuvântul ceartă să-l transformăm în ce artă!

12. Cel mai important lucru pe care l-am învățat de la viață este că mai am multe de învățat ...

13. Probleme, neajunsuri sau oameni care nu se plac vor fi tot timpul, dar contează să nu le dăm mai multă importanță decât este necesar.

14. În viață este necesară și vremea rea. Numai așa vezi cine este dispus să împartă umbrela cu tine.

15. Unii citesc și adorm, alții citesc și se trezesc...

16. Prietenia și iubirea, daca exista, se simt, nu trebuie demonstrate

17. Orgoliul te face mai puternic, dar niciodată fericit!

18. Un moment de răbdare intr_un moment de furie, salvează o mie de momente de regrete!

19. Prietenii adevărați se cunosc la necaz si se recunosc la succes!

20. Trădătorii nu castiga, iar câștigătorii nu trădează!Preluat FB

Sursa:Am plâns …. dar mi’a trecut….sunt bine

*†*

 Am bătut aseară-n poartă, însă.., nimeni n-a deschis,

Am privit spre hornul casei să văd fum, dar focu-i stins.

Nici la geam nu e lumină, prispa.., stă nemăturată

Și ograda pare mică.., parcă nu-i ca altădată...

                                     

Gardul vechi făcut de tata greu se sprijină de măr,

La fântâna dinspre vale, parcă, nu mai sunt cărări.

Nici perdeaua de la mama nu o văd pusă-n fereastră,

Cuibul cel de cocostârc stă uitat pe vârf de casă...

                                    

Am plecat mai colo-n deal, ca să dau cuiva binețe

Și-am ajuns pe câmp de Cruci, prea cuprinse-n bătrânețe.

Codrul.., ce le mărginește m-a privit și a oftat..,

Iar atunci am înțeles.., unde satul s-a mutat...

                                    

M-am lipit de-un nuc bătrân și am plâns în greu suspin,

Vinovat.., c-am fost departe de cei duși ce nu mai vin...

C-am fost dus de-a lumii goană crezând viața o vecie,

Și-am ajuns acum să văd.., că ce-a fost n-o să mai fie...

                                    

Am aprins o lumânare.., lângă crinii înghețați...

Printre Crucile de mamă, Cruci de tată, Cruci de frați.

Îi simțeam cum mă privesc, dintr-o lume mult mai dreaptă,

Lăsând lacrima iertării.., pe al meu obraz.., să cadă........

R.M.(Mihai Racoviță).

###

 Mă iartă dragă mamă, știu că e târziu 

Și peste tot în sat vecinii s-au culcat,

Dar am văzut că astăzi tu nu ai mai sunat

Și fără glasul tău mi-e sufletul pustiu.

*

Mă iartă dragă tată, s-a înnoptat demult

Iar porțile și-au pus zăvoare ferecate 

Ți-aș da un telefon să sune peste moarte 

Că tare îmi e dor de tine să ascult.

*

E noapte peste sat și noapte-i peste lume

Iar telefonul vostru sună neîncetat,

Răspunde, dragă mamă și spune-mi c-ai aflat

De cât de mult muncesc să-mi fac și eu un nume.

*

Răspunde, dragă tată și iartă-mă de poți 

Că nu ți-am trecut pragul de-un an și jumătate,

Dar munca la străini e până peste poate

Iară destinul meu e parcă tras la sorți.

*

 Răspundeți dragi părinți și spuneți-mi ceva

Ce o să-mi dea putere în viața ce-o trăiesc,

Fără cuvântul vostru eu nu pot să răzbesc 

Când lumea spune nu, iar mama spune da.

 

Claudiu Văduva

###

 

La pașa vine un arab,

Cu ochii stinși, cu graiul slab.

Sunt, pașă, neam de beduin,

Și de la Bab-el-Mandeb vin

Să vând pe El-Zorab.

Arabii toți răsar din cort,

Să-mi vadă roibul, când îl port

Și-l joc în frâu și-l las în trap!

Mi-e drag ca ochii mei din cap

Și nu l-aș da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!

Uscat e cerul gurii lor;

Și de amar îndelungat,

Nevestei mele i-a secat

Al laptelui izvor!

Ai mei pierduți sunt, pașă, toți:

O, mântuie-i, de vrei, că poți!

Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!

Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac,

Dă-mi numai cât socoți!

El poartă calul, dând ocol,

În trap grăbit, în pas domol,

Și ochii pașei mari s-aprind;

Cărunta-i barbă netezind

Stă mut, de suflet gol.

O mie de țechini primești?

O, pașă, cât de darnic ești!

Mai mult decât în visul meu!

Să-ți răsplătească Dumnezeu,

Așa cum îmi plătești!

Arabul ia, cu ochii plini

De zâmbet, mia de țechini

De-acum, de-acum ei sunt scăpați,

De-acum vor fi și ei bogați,

N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,

Nu-i vor cerși copiii-n drum,

Nevasta lui se va-ntrema;

Și vor avea și ei ce da

Săracilor de-acum!

El strânge banii mai cu foc,

Și pleacă, beat de mult noroc,

Și-aleargă dus d-un singur gând,

Deodată însă, tremurând,

Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, și pal

Se clatină, ca dus de-un val,

Apoi la cal privește drept;

Cu pașii rari, cu fruntea-n piept,

S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând

Și-n aspra-i coamă îngropând

Obrajii palizi: Pui de leu,

Suspină trist. Odorul meu,

Tu știi că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca

Mai mult cu frunze-n coama ta,

Nu te-or petrece la izvor:

De-acum smochini, din mâna lor,

Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieși cu drag

Să-ntindă mâinile din prag,

Să-i iau cu mine-n șea pe rând!

Ei nu vor mai ieși râzând

În calea mea șirag!

Copiii mei cum să-i îmbun

Nevestei mele ce să-i spun,

Când va-ntreba de El-Zorab

Va râde-ntregul neam arab

De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,

Pe El-Zorab nu-l vei vedea

De-acum, urmându-te la pas,

Nici în genunchi la al tău glas

El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,

N-ai să-l mai vezi în zbor nebun

Pe urma unui șoim ușor

Ca să-ți împuște șoimu-n zbor;

Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt

Ardun al tău în alb vestmânt;

Și ca să simți sosirea lui

Mai mult de-acum tu n-o să pui

Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,

De-acum eu nu te voi vedea

Cum ții tu nările-n pământ

Și coada ta fuior în vânt,

În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,

Cum joci al coamei galben râu.

Cum iei pământul în galop

Și cum te-așterni ca un potop

De trăsnete-n pustiu!

Știa pustiul de noi doi

Și zarea se-ngrozea de noi

Și tu de-acum al cui vei fi?

Și cine te va mai scuti

De vânturi și de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,

Te-or înjura cu toți pe rând

Și te vor bate,-odorul meu,

Și te-or purta și mult, și greu;

Lăsa-te-vor flămând!

Și te vor duce la război,

Să mori tu, cel crescut de noi!...

Ia-ți banii, pașă! Sunt sărac,

Dar fără cal eu ce să fac:

Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă pașa: Ești nebun?

Voiești pe ianiceri să-i pun

Să te dea câinilor? Așa!

E calul meu, și n-aștepta

De două ori să-ți spun!

Al tău? Acel care-l crescu

Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?

De dreapta cui ascultă el,

Din leu turbat făcându-l miel?

Al tău? O, pașă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu

Mă prind de piept cu Dumnezeu

Ai inimă! Tu poți să ai

Mai vrednici și mai mândri cai,

Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!

Alah e drept și-Alah din cer

Va judeca ce-i între noi,

Că mă răpești și mă despoi,

M-arunci pe drum să pier.

Și lumea te va blestema,

Că-i blestem făptuirea ta!

Voi merge, pașă, să cerșesc,

Dar mila voastră n-o primesc

Ce bine-mi poți tu da?

Dă pașa semn. Să-l dezbrăcați

Și binele în vergi i-l dați!

Sar eunucii, vin, îl prind

Se-ntoarce-arabul răsărind

Cu ochii înghețați...

El scoate grabnic un pumnal,

Și-un val de sânge, roșu val

De sânge cald a izvorât

Din nobil-încomatul gât,

Și cade mortul cal.

Stă pașa beat, cu ochi topiți,

Se trag spahiii-ncremeniți.

Și-arabul, în genunchi plecat,

Sărută sângele-nchegat

Pe ochii-nțepeniți.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni

Și-aruncă fierul crunt din mâini:

Te-or răzbuna copiii mei!

Și-acum mă taie, dacă vrei,

Și-aruncă-mă la câini!

✍️ "El Zorab", de George Coșbuc

în "Balade și idile", 1893.