$$$

 WILLIAM FAULKNER

Născut: 25 septembrie 1897

New Albany, Mississippi

Moarte: 6 iulie 1962

Byhalia, Mississippi

Autor american

William Faulkner, un autor important american din secolul al XX-lea, a scris romane istorice care descriu declinul și decăderea clasei superioare a societății sudice. Puterea imaginativă și profunzimea psihologică a operei sale îl plasează drept unul dintre cei mai mari romancieri ai Americii. A primit, de asemenea, Premiul Nobel pentru Literatură în 1949.

Tinerețe și experiență

William Cuthbert Falkner (așa cum familia și-a scris numele) s-a născut pe 25 septembrie 1897, în New Albany, Mississippi. A crescut în Oxford, Mississippi, cel mai mare dintre cei patru frați. Ambii părinți proveneau din familii bogate reduse la sărăcie de Războiul Civil (1861 – 65; război purtat între statele de Nord și de Sud ale Statelor Unite). Un străbunic, colonelul William Falkner, scrisese „Trandafirul alb din Memphis” , un roman popular din anii 1880. William a fost numit în onoarea străbunicului său. Tatăl lui William deținea un magazin de hardware și un grajd de livree (un loc în care animalele și vehiculele sunt ținute și închiriate) în Oxford și a devenit mai târziu manager de afaceri al universității de stat. William nu a urmat în mod constant școala publică după clasa a cincea; a părăsit liceul înainte de absolvire pentru a lucra la banca bunicului său. William nu și-a câștigat niciodată diploma de liceu, în ciuda faptului că era un cititor pasionat și un iubitor de poezie.

În 1918, după ce armata SUA l-a respins pentru că era subponderal și prea scund (5 picioare și 5 inci), Faulkner s-a înrolat în Forțele Aeriene Canadene. În timpul scurtului său serviciu în Primul Război Mondial (1914 – 18; un război care a implicat majoritatea țărilor din Europa, precum și multe alte națiuni din lume și la care au participat Statele Unite între 1917 – 18), a suferit o rănire la picior într-un accident de avion. În 1918 a părăsit forțele aeriene și s-a întors acasă la Oxford.

În 1919, Faulkner s-a înscris la Universitatea din Mississippi ca student special, dar a plecat anul următor la New York. După mai multe slujbe ciudate la New York, a plecat și s-a întors din nou în Mississippi, unde a devenit director de poștă la stația universitară din Mississippi. A fost concediat în 1924 pentru că a citit la serviciu. În 1925, el și un prieten au făcut un tur prin Europa, întorcându-se acasă în 1926.

În anii 1926 până în 1930, Faulkner a publicat o serie de romane, fără succes comercial. Dar în 1931, succesul „Sanctuary” l-a eliberat de grijile financiare. A mers la Hollywood timp de un an ca scenarist și consilier.

Abia după cel de-al Doilea Război Mondial (1939 – 45; un război în care Franța, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică și China au luptat împotriva Germaniei, Italiei și Japoniei ) Faulkner a primit elogiile criticilor. Punctul de cotitură pentru reputația lui Faulkner a venit în 1946, când Malcolm Cowley a publicat influentul „The Portable Faulkner” (în acest moment toate cărțile lui Faulkner erau epuizate). Lauda rapidă și răspândită pentru munca lui Faulkner a fost recunoscută într-un premiu Nobel pentru literatură din 1949.

Faulkner se căsătorise cu Estelle Oldham, iubita sa din copilărie, în 1929, și au locuit împreună la Oxford până la moartea lui. Era un bărbat tăcut, atrăgător, politicos, cu mustață și cu ochi ascuțiți. El a refuzat în mod constant rolul de celebritate: nu a permis să se intre în viața sa privată și a acordat rareori interviuri. William Faulkner a murit pe 6 iulie 1962, într-un spital din Byhalia, Mississippi. Avea şaizeci şi patru de ani.

Poezie și nuvele

La începutul anilor 1920, Faulkner a scris poezie și ficțiune. În volumul de versuri „The Marble Faun” (1922), o eroare a tipografiei ar fi introdus „u” în numele autorului, pe care acesta a decis să-l păstreze. Prietenul său, Philip Stone, i-aa oferit bani pentru a scoate o altă carte de poezii, „The Green Bough” (1933).

Faulkner este considerat un bun scriitor de nuvele, iar unele dintre povestirile sale, cum ar fi „A Rose for Emily”, sunt larg antologizate (introduse într-o colecție de literatură). Colecțiile sale — „These Thirteen” (1931), „Doctor Martino and Other Stories” (1934), „Go Down, Moses and Other Stories” (1942) și „Knight's Gambit” (1949) — tratează teme similare cu cele din romanele sale și includ multe dintre aceleași personaje.

Romane timpurii

„Soldiers' Pay” (1926) și „Mosquitoes” (1927) preced „Sartoris” (1927), prima operă importantă a lui Faulkner, în care își începe saga „Yoknapatawpha”. Această saga, recrearea imaginativă de către Faulkner a tragediei din sudul american, este scrisă astfel încât fiecare roman să armonizeze împreună cu celelalte pentru a clarifica și redefini personajele. Romanul prezintă familii care reapar în multe dintre romanele și povestirile lui Faulkner: familiile Sartoris și Compson, reprezentând Vechiul Sud aristocratic și proprietar de pămân și clanul Snopes, reprezentând nemilosul, comercialul New South.

Sunetul și Furia

Cartea, în general, considerată capodopera lui Faulkner, „Sunetul și furia” (1929), este scrisă într-un stil care diferă de majoritatea romanelor vremii. Folosește o metodă a fluxului de conștiință (în care autorul își lasă gândurile să curgă liber), creând un mod diferit de gândire în fiecare dintre cele patru secțiuni ale sale. Romanul înregistrează destrămarea familiei Compson, ceea ce servește pentru a sugera o defalcare a căilor sudice ale trecutului. Fiecare secțiune are loc într-o singură zi; trei secțiuni sunt stabilite în 1928 și una în 1910. Dificultățile încep cu faptul că secțiunea stabilită în 1910 este plasată pe locul al doilea în carte, în timp ce celelalte trei stabilite în 1928 nu sunt în ordinea în care apar pe parcursul celor trei zile.

„Secțiunea Benjy” (7 aprilie 1928) este cea mai greu de citit. Deoarece Benjy cu deficiențe mintale trăiește într-o stare în care lucrurile se schimbă rareori, raportul său este pur fizic, iar cititorul trebuie să-și dea seama de propria ordine de timp. Cu toate acestea, Faulkner oferă două ajutoare: dispozitivul de semnalizare a schimbărilor de timp prin alternarea tipului de literă între aldine și cursive și diferitele persoane care participă în Benjy.

Din raportul confuz al lui Benjy provin informații de fundal pentru roman. Are treizeci și trei de ani și este în grija constantă a unui tânăr afro-american pe nume Luster. Benjy este tulburat de absența surorii lui, Candace, deși ea nu mai este în gospodărie de optsprezece ani. Fiul cel mare, Quentin, a fost trimis la Harvard, unde s-a sinucis. Doamna Compson este o femeie care se compătimește pe sine, domnul Compson este un bețiv, unchiul Maury este un afemeiat, Candace este lipsită de morală și, la rândul ei, fiica ei, numită în mod confuz Quentin (după unchiul ei mort), este și ea libertină din punct de vedere moral.

În mod ironic, cel mai sensibil și inteligent Compson, Quentin (a cărui zi în roman este 1 iunie 1910), împărtășește obsesia lui Benjy pentru sora lor. Candace și trecutul domină secțiunea lui Quentin, care are loc în Boston în ziua în care acesta se sinucide. El este șocat de știrea că Candace, însărcinată, urmează să fie căsătorită cu un bancher din nord. Căsătoria viitoare este motivul gândului său de sinucidere.

Jason, al treilea frate Compson, a cărui zi în roman este 6 aprilie 1928, este unul dintre marii răufăcători comici ai literaturii. Are o ură irațională și geloasă față de Candace. Acum cap al familiei, el se plânge de responsabilitățile sale ca gardian al fiicei lui Candace, Quentin, în timp ce fură sistematic banii pe care Candace îi trimite pentru îngrijirea ei. Jason este lacom, viclean și preocupat doar de bani și posesiuni. Ceea ce îl face plin de umor este autocompătimirea lui. Lipsa de suflet a lui Jason este evidentă în toate obiceiurile sale. El nu lasă urme pe nimic și trăiește total în prezent, care servește la reprezentarea Noului Sud.

Secțiunea finală a romanului, singura povestită la persoana a treia, oferă punctul de vedere al bătrânei servitoare neagră, sensibilă, Dilsey (ziua ei este 8 aprilie 1928). Ca și în cazul altor personaje afro-americane la Faulkner, prezența ei este în principal practică: bunul simț și soliditatea ei indică egoismul și autoabsorbția personajelor albe. În această secțiune, Jason se confruntă cu o înfrângere copleșitoare. Presupunerea principală a romanului este că modul de viață sudic este condamnat.

Lucrări ulterioare

„As I Lay Dying” (1930) este o epopee absurdă care folosește metoda fluxului multiplu de conștiință pentru a spune povestea ridicolă și plină de umor a unei familii de albi săraci hotărâți să îndeplinească cererea de înmormântare a mamei pe patul de moarte. Povestea din „Light in August” (1932) are loc într-o singură zi. Deși complicat, „Light in August” generează o putere enormă și probabil ocupă locul al doilea dintre cărțile lui Faulkner.

Creativitatea lui Faulkner a scăzut după 1935. Deși uneori interesantă și uneori strălucitoare, munca sa tindea să fie din ce în ce mai repetitivă.

$$

 VALERIA MESSALINA

Cruzime şi nebunie

La 16 martie în anul 37 e.n., după o domnie dintre cele mai agitate şi aproape octogenar, murea, în vila lui Lucullus de la Misenum, sumbrul împărat Tiberius (14—37). Succesorul său a fost un nepot, Caius Iulius Caesar, cunoscut în istorie sub numele de Caligula (37—41).

În anii de domnie ai lui Caius Caligula, surorile sale Drusilla, Livilla şi Agrippina, împreună cu bunica lor, Antonia Maior, s-au bucurat la palat de onoruri deosebite. Numele celor trei surori apăreau înscrise alături de cel al împăratului în anumite acte de stat, participau la diferite solemnităţi publice şi în formula oficială de jurămînt public ele se menţionau de asemenea alături de fratele lor. Suetonius presupune că dezechilibratul mintal, care a fost împăratul Caligula, avusese raporturi incestuoase cu toate surorile sale. Afecţiunea nebunului s-a concentrat mai ales asupra Drusillei şi s-ar fi ajuns la o uniune consanguină, dacă sora sa n-ar fi decedat subit, în anul 38 e.n.

Regimul de cruzime şi nebunie al lui Caligula s-a încheiat la 24 ianuarie 41, când acest degenerat cădea sub sabia lui Cassius Chaerea, tribun din garda pretoriană. Asasinatul lăsa tronul vacant, fără un candidat direct. Mulţi doreau restabilirea constituţiei republicane, iar senatul pierdu o întreagă zi în discuţii inutile.

O întâmplare comică descoperi însă pe noul împărat, într-un moment de mare panică şi zăpăceală, înfăţişată astfel de către Suetonius:

„Claudius se retrăsese într-o cameră izolată, numită Hermenum. Puţin după aceea, îngrozit de tulburarea produsă de asasinat, se strecură pe o terasă din apropiere şi se ascunse între perdelele uşii de la intrare. Astfel ascuns, un simplu soldat care trecea pe acolo, văzându-i picioarele şi dorind să ştie cine este, îl dezveli şi, recunoscându-l, îl salută ca împărat, în momentul când Claudius căzuse în genunchi de frică, înaintea soldatului. De aici îl duse şi la alţi soldaţi care nu ştiau ce hotărâre să ia şi deocamdată nu făceau altceva decât să se frământe. L-au pus într-o lectică şi, fiindcă sclavii fugiseră, l-au dus pe umerii lor cu schimbul, până în tabără, trist şi abătut, trezind compătimire în mulţime, ca un om nevinovat dus la moarte”.

Pretorienii luară iniţiativa înaintea Senatului şi, după ce primiră fiecare cîte 15 000 de sesterţi de la cel purtat pe umerii lor, îl proclamară împărat pe Claudius, care fu recunoscut apoi de Senat, popor şi armată. Noul ales se bucura de popularitate prin faptul că era fratele celebrului Germanicus, deci descendent şi el din familia lui Augustus.

Cine era Claudius?

Tacitus, Suetonius şi Dio Cassius ne-au lăsat destule descrieri în privinţa fizicului, intelectului şi caracterului acestui om, până atunci ţinut în umbră şi adesea batjocorit de toţi, la curtea predecesorilor săi. Mama sa spunea despre el că este „o arătare de om, pe care natura numai a început-o, fără a o termina” (Suetonius, Claudius). Apărea ridicol din cauza picioarelor strâmbe, a unui tremurat continuu al membrelor, fiind bâlbâit, uituc, adesea violent şi nestabil în hotărârile sale. Grotescul său dispărea însă în faţa erudiţiei şi a bunului-simţ, de care dădea dovadă în rezolvarea unor probleme importante de stat. Lipsit de voinţă, şi influenţabil, „subordonat liberţilor şi soţiilor sale, el nu se comporta ca un împărat, ci ca un subaltern. După interesele fiecăruia dintre aceştia sau după faptele şi capriciul lor, el acorda onoruri, făcea daruri armatei, graţia, pedepsea, adesea fără să ştie şi fără să fie informat” (Suetonius, Claudius). Astfel, domnia lui Claudius I (41—54) a însemnat o conducere şi o cârdăşie a soţiilor şi liberţilor săi din fruntea birourilor de stat.

Este totuşi meritul acestui împărat de a fi reorganizat administraţia centrală de stat, compusă dintr-un fel de „ministere”, conduse de liberţi, veritabilii conducători ai sistemului imperial de guvernământ. Şefii acestor servicii, concentrate în jurul cancelariei palatului, fuseseră recrutaţi dintre liberţii intelectuali, supuşi şi activi, foşti sclavi ai împăratului. Claudius a trecut în mâna lor şi politica externă. În cursul domniei sale s-au remarcat patru liberţi: Narcissus, Pallas, Polybius şi Callistus — parveniţi, intriganţi, lacomi, necistiţi şi aroganţi, detestaţi de Senat şi de aristocraţie. Polybius a fost amantul Messalinei, iar Pallas, al Agrippinei. Situaţia l-a determinat pe Tacitus să scrie că aceşti liberţi aveau putere de regi, dar mentalitate de robi. Devotaţi tronului, dispreţuitori faţă de rămăşiţele tradiţiilor republicane, ei au contribuit la întărirea monarhiei.

Femeile au ştiut să speculeze caracterul nestabil, lipsa de voinţă a lui Claudius. Logodit de două ori şi căsătorit de patru ori, el a rămas mereu un „nefericit în căsnicie”. Unele femei l-au părăsit, altele i-au fost necredincioase, pe altele le-a dus el la mormânt.

Cine era Messalina?

Valeria Messalina — celebra Messalină despre care s-au rostit atâtea sentinţe defavorabile, în antichitate şi azi — a fost cea de-a treia soţie a sa. Se născuse în jurul anului 25 e.n. ca fiică a lui Marcus Valerius Messalla şi a aristocratei Domitia Lepida, deci strănepoată a Octaviei, sora lui Augustus. Cu Claudius s-a căsătorit prin anii 39/40 e.n. Între cei doi soţi era o diferenţă de vîrstă de 30 ani! Împăratul împlinise 50 de ani, iar ea avea mai puţin de 20, în anul căsătoriei. În următorii doi ani, li s-au născut doi copii : Tiberius Claudius Germanicus, denumit mai apoi Britannicus, şi Octavia, viitoarea soţie a lui Nero. Aceste două naşteri i-au asigurat Messalinei o bună poziţie la palat, dar Claudius nu i-a acordat niciodată titlul de Augusta. Lacomă şi desfrânată, Messalina rămâne geniul nefast din prima parte a domniei împăratului.

Monetăriile din Roma nu au emis niciodată monede cu chipul ei. Gliptica a cinstit-o cu o serie de camee, unde este gravată cu obrazul plin, nasul uşor arcuit, un cap rotund şi acoperit cu păr bogat, despărţit în două de o cărare. Sculpturile în bronz şi marmură au redat pregnant caracterul ei, aşa cum a fost el descris de istoricii romani: senzualitate unită cu cruzime şi lăcomie. Tacitus, Suetonius, Juvenal, Plinus cel Bătrân, dar mai ales Dio Cassius ne-au transmis lungi liste, înşiruind ticăloşiile acestei femei anormale, care schimba amanţii fără prea multă alegere. Desigur, sunt şi multe relatări născocite de istorici, toate stranii şi tenebroase, dar ea se situează totuşi ca un element de dizolvare morală în sânul aristocraţiei romane:

„În acest timp — scrie Dio Cassius, Messalina trăia în desfrâu şi silea şi pe alte femei să-i urmeze exemplul spre destrăbălări. Multe dintre ele, forţate de ea, comiseră adultere în palat, în prezenţa şi sub ochii soţilor lor. Pe acestea ea le iubea, le proteja, le încărca cu daruri şi demnităţi. Dar pe cele care nu se asociau la asemenea fapte urâte, ea le ura şi le făcea să piară. Aceste comportări, atât de grave şi săvîrşite public, mult timp nu fură cunoscute de către Claudius. Messalina trimitea sclave să se culce cu împăratul, ca să-i sustragă atenţia de la faptele ei. Plătea tăcerea sau pedepsea pe cei ce voiau să-i denunţe desfrâul. Aşa procedase cu Iustus Catonius, prefectul pretoriului, a cărui ucidere preveni denunţurile pe care el le pregătise. Geloasă pe Iulia, fiica lui Drusus, fiul lui Tiberius şi soţie a lui Germanicus Nero, o ucise” etc.

Victime nevinovate

Numărul victimelor nevinovate ale Messalinei apare destul de mare, mai importante fiind: Valerius Asiaticus, Annius Vincianus, Furius Camillus Scribonianus, Cnaeus Pompeius Magnus şi libertul Polybius. Tot ea l-a exilat în insula Corsica pe filozoful Seneca, acuzat de complicitate antiimperială. Nenorocirea lui Valerius Asiaticus a fost proprietatea sa magnifică rămasă de la Lucullus, actualele grădini de pe colina Pincio din Roma, pe care Messalina le dorea în stăpânirea sa. Îl denunţă de complot în faţa lui Claudius. Acuzatul dându-şi seama că-i inutilă orice apărare îşi deschise vinele în baie. Pe cei urâţi de ea îi trimitea uşor la moarte, fără o culpabilitate dovedită şi fără drept de apărare; după cum ne spune Tacitus, Iulia, soţia fostului consul Marcus Vinicius, a primit otrava fiindcă refuzase să participe la destrăbălările tagmei Messalinei.

Victima unui vis

„Când liberţii şi Messalina voiau să omoare pe cineva — scrie Dio Cassius, înspăimântau pe împărat şi astfel obţineau permisiunea să facă tot ce doreau”.

Cu asemenea metode a fost ucis Caius Appius Silanus, nobil de seamă, căsătorit cu mama Messalinei şi foarte bun prieten al împăratului:

„Narcissus dându-şi seama că nu se poate aduce nicio vină lui Silanus, imagină un vis, în care ar fi văzut pe Claudius gâtuit de către acela. Veni dis-de-dimineaţă şi tremurând la Claudius, care era în pat, şi-i povesti visul. Messalina reluă povestirea şi o exageră. Aşa muri Silanus: victima unui vis” (Dio Cassius).

Armele Messalinei

Denunţul, tortura, martorii mincinoşi şi închisoarea erau armele de bază ale Messalinei. Se salvau desigur toţi amanţii ei, ca Sabinus, guvernator al Galliei. Întreaga Romă cunoştea viaţa depravată de la casa imperială, în afară de neghiobul de Claudius. Împăratul, în calitatea lui de cenzor, mustra poporul pentru dezmăţul din teatre, dar nu ştia ce face Messalina la palat.

Linguşitorii, imoralii şi cei ce dădeau bani găseau mare trecere pe lângă această degenerată. Suetonius (Vitellius) spune că un desfrânat ca tatăl viitorului împărat Vitellius (69 e.n.), ca să-şi facă drum spre bunăvoinţa lui Claudius, „…a cerut Messalinei, ca o mare favoare, … să o descalţe, şi, scoţându-i coturnul din piciorul drept, … l-a sărutat”.

Messalina avea repulsie faţă de problemele de seamă ale politicii interne şi externe. Acestea o interesau numai în măsura obţinerii unor profituri materiale personale, pe care le chibzuia cu ceata de liberţi ai palatului. Profitând de inocenţa ridicolului său soţ, ea instituise un fel de tarif pentru ocuparea funcţiilor civile şi militare, de la cele mai mici până la cele mai mari, vânzând chiar şi dreptul de cetăţenie.

Orgoliul ei de împărăteasă a fost satisfăcut numai după victoria armatelor lui Claudius din Britania (47 e.n.), când fiul său îşi schimbă numele în acela de Britannicus, iar ea primi dreptul acordat cândva numai împărătesei Livia de a folosi carul de lux ca mijloc de transport pe străzile Romei (cu care se şi mândri în triumful lui Claudius).

Messalina

Adulteră, curtezană şi prostituată

Faptele nebuneşti ale Messalinei ne pun în faţa unui caz patologic, rar întâlnit în analele aristocraţiei romane, descompusă sub raport moral. Pentru satisfacerea unor simţuri bolnave, recurgea la cele mai diabolice mijloace de constrângere şi la aventuri josnice. Astfel a fost cazul frumosului dansator Mnester (Dio Cassius). Cum acesta refuzase graţiile Messalinei, ea a obţinut un decret semnat de împărat, ca recalcitrantul să fie la dispoziţia ei pentru diferite servicii la palat. În cele din urmă, poporul a protestat, nemaivăzându-l pe dansatorul favorit pe scenă.

Cu anul 48 e.n., năzdrăvăniile Messalinei se încheiau prin acţiunea hotărîtă a liberţilor din jurul împăratului, temători de a nu avea şi ei soarta colegului lor, Polybius, ucis de ea.

— „Messalina — scrie Dio Cassius — pentru care nu era suficient faptul de a fi adulteră, curtezană şi prostituată la palat, şi prostituând şi alte femei nobile — dorea şi mai mult, după cum spune proverbul: să aibă mai mulţi soţi”.

Cum s-a prăbuşit Messalina

În treisprezece capitole, Tacitus (Analele) ne înfăţişează, cu multă risipă de detalii, cum s-a prăbuşit Messalina, din cauza unei „dragoste proaspete şi vecină cu nebunia”. Ea se îndrăgosti prosteşte de tânărul patrician Caius Silius, pe care-l sili să-şi părăsească soţia ca să se căsătorească cu ea. Messalina venea la el acasă „nu pe furiş, ci cu un numeros alai”, îi dăruia avutul palatului (sclavi, mobilă etc.) şi multe onoruri. Prin influenţa sa, Silius a fost designat consul pentru anul viitor (49 e.n.).

Dar ambiţiosul aristocrat văzând că „împărăteasa” se ţinea de el scai, pas cu pas îşi propuse ceva mai mult: să ajungă împărat, căsătorindu-se cu Messalina şi recunoscând ca moştenitor pe Britannicus. După unele ezitări, ea consimţi să facă acest pas necugetat. Aşteptară un moment prielnic ce se ivi prin plecarea pentru un timp îndelungat, la Ostia, a împăratului. Ea nu-l însoţi, sub motiv că-i bolnavă. În absenţa bărbatului legitim, Messalina se căsători cu Silius, folosindu-se de separarea unilaterală, acordată de dreptul roman, act pe care Tacitus îl califică din „domeniul basmelor”, dar real.

De data aceasta, Messalina depăşise orice măsură. Primii care s-au alarmat de scandalul acestei conspiraţii politice au fost liberţii — şefi de birouri. Se cutremurau de slăbiciunea şi mărginirea minţii împăratului, a cărui cădere aducea şi pe a lor. Dintre ei, cel mai periclitat se găsea Narcissus, în acel moment urât de Messalina. El a fost cel care a luat iniţiativa dezvăluirii complotului, în faţa împăratului. Puternicul libert cumpără pe Calpurnia şi pe Cleopatra, concubine ale lui Claudius „şi le înduplecă să dezvăluie taina unui bărbat recunoscut prin uitucenia şi lipsa lui de judecată sau, ca să spun pe greceşte, prin ramolismentul şi tâmpenia sa” — scrie Suetonius (Claudius).

Înspăimântat de pericolul ce-l ameninţa, Claudius chemă imediat pe Narcissus, de la care „află cu de-amănuntul despre cele ce se petreceau de mulţi ani în casa sa”. Libertul îl avertiză, că, „dacă nu ia lucrurile în pripă, bărbatul Messalinei pune mâna pe Roma”. Narcissus primi pentru o zi puteri depline ca să ia măsuri drastice.

Narcissus acţiona cu repeziciune şi fără milă, în ziua ce i se hărăzise să ţină în mâna sa destinele împăratului (pe care-l însoţi în trăsură până la Roma). Zadarnic încercă infidela împărăteasă să-l întâmpine în drum pe Claudius, într-o căruţă. Gărzile o îndepărtară, din ordinul lui Narcissus. Această femeie seducătoare, folosindu-se de slăbiciunea împăratului şi de calitatea sa de mamă, l-ar fi înduplecat pe fricosul care se tânguia în trăsură lângă cerberul de libert.

Cu ajutorul cohortelor pretoriene, Narcissus organiză o represiune sângeroasă împotriva amanţilor şi complicilor Messalinei. Sunt daţi rând pe rând pe mîna călăului: Caius Silius, histrionul Mnester, Vettius Valens, Titius Proculus, Sulpicius Rufus şi mulţi alţii, dintre cei ce constituiau cortegiul bachic al desfrânatei.

Rămasă singură, Messalina s-a refugiat în grădinile lui Lucullus, unde îşi pregătea apărarea ce trebuia s-o susţină în faţa împăratului. „Şi dacă Narcissus n-ar fi grăbit uciderea ei, moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator”.

După ce fusese lichidat Silius, gurmandul împărat se aşezase la un ospăţ prelungit cu un vin ce-i încinse dorul după adulteră. El porunci, ca a doua zi „nenorocita” să i se înfăţişeze, spre a se disculpa. Narcissus cunoştea destul de bine lipsa de fermitate a lui Claudius, uşor de sucit prin argumentele diabolice ale unei femei frumoase.

Uciderea Messalinei

„La auzul acestei porunci, simţind că mânia lui Claudius se potoleşte, că dragostea pentru Messalina îi revine şi că, dacă lucrurile se tărăgănesc, trebuie să se teamă de noaptea care vine şi de amintirea patului conjugal, Narcissus iese ca o furtună şi aduce la cunoştinţa centurionilor şi tribunului de gardă să ducă la îndeplinire uciderea Messalinei căci aşa este porunca împăratului”.

Un libert, însoţit de tribunul de gardă, porneşte de îndată să execute ordinul, găsind-o pe Messalina trântită pe pat lângă mama sa. Cuprinsă de furie, văzându-i pe călăi, acea femeie cu sufletul stors de plăceri josnice şi lipsit cu totul de simţul onoarei, începu să se vaicăre şi să verse şiroaie de lacrimi. Libertul o acoperi cu „o ploaie de cuvinte jignitoare, aşa cum ştiu sclavii să o facă”. Se spune că: „Messalina, dându-şi seama atunci pentru întâia dată de adâncul nenorocirii sale, luă un pumnal, pe care, cu mîna tremurîndă, îl apropie fără rost când de gât, când de piept, până când tribunul o străpunse cu o lovitură de sabie. Trupul i-a fost lăsat mamei sale” (Tacitus, Anale)

În timp ce Messalina îşi dădea sufletul, Claudius continua ospăţul, nu se tulbură şi nici nu cercetă cum murise împărăteasa, de îndată ce i se aduse vestea. Îşi umplu cupa „cu vinul aducător de uitare a necazurilor şi nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe, într-un cuvânt de nici un simţământ omenesc…” (Tacitus). Senatul îl ajută să o dea repede uitării pe adulteră, ordonând ca „numele şi chipurile ei să fie îndepărtate” de peste tot. Narcissus a beneficiat pe merit de multe onoruri.

Suetonius a înregistrat o serie de amănunte, din care se vede slăbiciunea de minte a lui Claudius. Se spune că el ar fi semnat actul de dotă al Messalinei pentru căsătoria cu Silius, fără să-şi dea seama. Marea sa poftă de mâncare şi băutură îl aruncau într-un fel de inconştienţă mintală. „După ce a omorât-o pe Messalina, — scrie Suetonius (Claudius), se aşeză la masă şi întrebă de ce nu vine împărăteasa. Pe mulţi dintre cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi, fie la masă, fie să joace zaruri cu el şi, crezând că ei întîrzie, le reproşa prin curier că sunt nişte somnoroşi”.

Claudius nu putea trăi fără împărăteasă! Liberţii săi se transformară în peţitori şi fiecare-i prezentă câte o candidată. A învins faimoasa Agrippina, a doua femeie nefastă şi ultima din nefericita sa viaţă conjugală.

sursa: D. 

Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.245-252

$$$

 TRAGEDIA DE PE NAVA „MOGOȘOAIA”

Duminică, 10 septembrie 1989, la ora 8:10, nava de pasageri „Mogoșoaia” a plecat de la Palatului Navigației spre satul Grindu, situat în aval de Galați, pe malul tulcean. Deși capacitatea navei era de 160 de persoane, la bord se aflau 213 pasageri și zece membri ai echipajului: comandantul Ion Postolache, ofițerul pilot Emil Ilicenco, mecanicul-șef Gheorghe Manole, șeful de echipaj Laurenţiu Nenciu, marinarii Daniel Sava și Remus Badiu, motoriștii Gigel Anghel și Eugen Lazăr, electricianul Ioniţă Hodorogea şi ajutorul mecanic Dan Coadă.

Pasagerii erau săteni din Grindu sau rude ale acestora, pescari, docheri sau angajați ai portului și mergeau să-și mai petreacă o duminică în familie înainte de începerea anului școlar. Vinerea ce trecuse se dăduseră raţiile la ulei, zahăr şi carne, motiv pentru care mulţi dintre gălăţeni duceau rudelor lor de la Pisica de-ale gurii. În epocă, îndeosebi în zilele de duminică, la începutul toamnei sau în preajma unor sărbători, cursele Galaţi – Grindu erau foarte aglomerate în ambele sensuri, pasagerii fiind nevoiţi să se îngrămădească la clasa a II-a şi pe coridoare.

Pe Dunăre era ceață, fenomen obișnuit pentru acea perioadă a anului. În cursa spre Grindu, nava a făcut o escală la Dana 46 din Portul Bazinul Nou. În momentul în care „Mogoșoaia” a ieșit din port, la Mila 79, în locul numit Cotul Pisicii, pentru a vira pe senalul navigabil, s-a produs, la ora 8:20, coliziunea cu convoiul bulgăresc format din șase barje și împingătorul „Petar Karamincev”.

Cele șase barje, dispuse pe două rânduri, aveau o lungime totală de 191 metri şi lăţimea de 37,50 m. Barjele transportau 9.800 de tone de minereu de fier, deplasându-se în amonte, spre portul Russe din Bulgaria. Nava de pasageri „Mogoșoaia” a fost construită în 1975 și a mai avut anterior alte două accidente grave: primul, în octombrie 1982, când a fost s-a lovit de nava sovietică „Volga“, iar al doilea, șase ani mai târziu, în timpul unei acostări la pontonul din Grindu. Ambele accidente s-au soldat cu mari pagube materiale, dar fără victime în rândurile pasagerilor sau ale echipajelor.

Comadantul Ion Postolache, care avea o vechime de 37 de ani ca navigator, a declanșat operațiunile obișnuite pentru scoaterea „Mogoșoaiei” din port cu zece minute mai târziu decât era prevăzut, din cauza ceții. Postolache, încercând să evite coliziunea, a pus motoarele pe „toată viteza înapoi” și a încercat o eschivă spre stânga. Cei de pe “Petar Karamincev” au încercat și ei, tardiv, să frâneze înaintarea convoiului, punând motoarele pe „toată viteza înapoi”. Coliziunea nu a mai putut fi evitată.

Lovitura a fost violentă şi devastatoare. Impactul a provocat împingerea în amonte cu peste 50 de metri a navei româneşti, în timp ce întregul convoi bulgăresc a fost împins înapoi cu circa 25 de metri. „Mogoşoaia“ a primit lovitura în plin, s-a aplecat brusc, apoi a revenit pe linia de plutire, după care s-a înclinat din nou, s-a răsturnat şi s-a scufundat într-un zgomot înfiorător de fiare rupte şi contorsionate, pe un fundal de urlete de panică, disperare şi groază. Doar 16 pasageri au scăpat cu viață.

Ulterior, scafandrii au reperat nava pe fundul Dunării, aşezată pe chilă, la 200 metri aval de locul coliziunii şi la 198 metri de malul stâng, la o adâncime de 22 metri. Împingătorul bulgăresc a călcat efectiv peste nava-pasager românească, a prins-o şi a băgat-o sub apă. Oamenii aflaţi în navă şi pe aceasta au avut parte de un sfârșit groaznic. Când pasagerul intrase deja sub apă şi se rostogolea pe fundul Dunării, se auzeau încă ţipete disperate după ajutor. Unele cadavre au ieşit la suprafaţă împinse de presiunea apei, au fost luate de şuvoi şi abia peste câteva zile au fost descoperite prin Deltă.

„Am ajuns pe fundul Dunării, la o adâncime de circa 24-26 de metri. Deși lumina reflectoarelor subacvatice era foarte slabă în apa tulbure a Dunării, la geamurile navei am zărit chipurile înlănțuite ale pasagerilor. N-o să le uit niciodată, pe fețele lor se întipărise spaima morții. Implorau parcă să iasă la suprafață, să grăbim operațiunea, povestește Săndel Bora, unui dintre cei mai buni scafandri români, participant la operațiunile de salvare.

Primul marinar al țării

Puterea comunistă a încercat să mușamalizeze tragedia. Pe 10 septembrie 1989, Nicolae Ceaușescu trebuia să plece de la Neptun la Iași, pentru a deschide anul școlar. După câteva ore de la scufundarea navei, cuplul prezidențial a survolat zona, îndreptându-se către Iași fără a se opri.

Cartierul Bădălan, situat lângă Portul Bazinul Nou, devenise teatrul unei agitații fără precedent. Pe străzile de obicei pustii, circulau în mare viteză zeci de Dacii, cu „număr mic”. Intraseră în acțiune securiștii, care trebuia să asigure protecția informativă a zonei. La operațiune au fost aduși angajați ai fostelor servicii din Brăila, Vrancea și Vaslui. Șantierul Naval, Portul Bazinul Nou, în general, malul Dunării fuseseră înțesate cu securiști. Dispozitivul de protecție informativă a fost menținut și în zilele următoare, pentru ca nimeni să nu fotografieze ce se întampla la locul accidentului.

Tragedia nu a putut fi însă ascunsă. Posturile de radio „Europa liberă“ şi „Vocea Americii“ au relatat despre catastrofă chiar în seara zilei în care a avut loc, ştirea fiind preluată de mass-media internaţională. După câteva zile, în ziarul local, „Viața Nouă”, a apărut, într-un colț de pagină, un anunț discret, cu titlul „Accident naval pe Dunare”:

„Duminică, 10 septembrie, pe Dunăre, în aval de Galați, o navă românească de pasageri s-a ciocnit cu un remorcher ce naviga sub pavilion bulgar. Ca urmare a ciocnirii, nava românească de pasageri s-a scufundat. Din cei 169 de pasageri și 10 membri ai echipajului, au fost salvate 18 persoane. Operațiunile de salvare continuă.

La indicația conducerii partidului și statului, personal a tovarășului Nicolae Ceaușescu, s-a constituit o comisie guvernamentală pentru a cerceta la fața locului cauzele producerii accidentului.”

Așadar, operațiunile de salvare continuau, în timp ce o mare parte din victime erau înmormântate. Eforturile puterii comuniste de a ascunde producerea tragediei au eșuat și pentru că în „Viața Nouă” au început să apară anunțurile de la rubrica de „Decese”, care prezentau dimensiunile tragediei mai bine decât orice alte relatări cenzurate.

În mod obișnuit, acolo erau câteva anunțuri mortuare. Dupa tragedie, însă, ele se întindeau pe pagini întregi. Unele ferpare anunțau dispariția unor familii întregi sau moartea a nouă membri ai aceleiași familii. Imaginile paginilor pline de anunțuri mortuare impresionează și astăzi. După 1990, a fost dată o statistică oficială a famililor dispărute în tragedia scufundării navei „Mogoșoaia”: toți membrii – 9 familii; ambii părinți – 6; mama și copiii – 4; tata și copiii – 3. În această tragedie și-au pierdut viața 45 de copii.

Scenele care au urmat tragediei erau terifiante: nu exista familie care să nu fi avut cel puţin o victimă rudă apropiată, pierdută în catastrofă; oamenii aşteptau identificarea victimelor (unii dintre ei nu îşi mai recunoşteau morţii deoarece aceştia intraseră în descompunere); imaginile din port erau cutremurătoare: sute de cruci şi sicrie îngrămădite de-a valma, şirurile de oameni îndoliaţi care aşteptau sosirea unui alt transport de cadavre sau care stăteau la rând pentru a ajunge să-şi recunoască părinţii, copiii, rudele sau cunoscuţii decedaţi în groaznicul accident; corturile pline de morţi (erau corturi separate pentru cadavrele adulţilor şi cele ale copiilor); ţipetele şi bocetele celor care îşi recunoşteau pe cei dragi (unii ţipau să vină Ceauşescu, pentru că era o tragedie naţională pe care trebuia să o cunoască şi să o vadă preşedintele ţării).

În catastofă și-au pierdut viața 207 pasageri si nouă membri ai echipajului. Aceasta este statistica oficială înscrisă în Dosarul 2.710/1991 judecat la Tribunalul Galați. Dar în septembrie 1989, populația nu a știut cu exactitate numărul celor decedați, din cauza secretomaniei impuse de autoritățile de atunci.

Unii dintre cei care au reușit să se salveze povestesc cum în timp ce nava se scufunda, se auzeau din ape strigătele disperate ale celor rămași captivi în saloanele navei. Mulți dintre ei au avut parte de o moarte groaznică, lentă, pentru că nu toate compartimentele au fost inundate imediat, aerul rămânând prins ca sub un clopot.

7 ore x 216

Vinovat de producerea catastrofei a fost declarat comandantul împingătorului bulgăresc, Gheorghi Petrov Anghelovski. La toată ecuația mai merită adăugat, că în noaptea de 9 spre 10 septembrie, membrii echipajului bulgăresc chefuiseră până în zori.

Comandantul bulgar a fost arestat în septembrie 1989, a stat două luni în pușcărie, după care a fost extrădat autorităţilor de la Sofia şi n-a mai executat nicio zi de închisoare.

În 1993, justiţia din România l-a condamnat pe Gheorghi P. Anghelovski la 10 ani de închisoare (pentru distrugere, şi nu pentru ucidere din culpă), motivând în sentinţa definitivă şi irevocabilă că nu a respectat regulile de navigaţie şi că manevra efectuată de acesta a provocat scufundarea navei-pasager „Mogoşoaia“.

Rudele şi urmaşii celor decedaţi în groaznicul accident au solicitat despăgubiri materiale cuprinse între 30.000 și 80.000 de lei, iar statul bulgar a fost condamnat la plata de daune către „Navrom“ Galaţi (armatorul navei „Mogoşoaia“).

Surse:

Constantin Cumpănă, Corina Apostoleanu (2011) Amintiri despre o flotă pierdută. Voiaje neterminate. Constanța: Telegraf Advertising.

Petre Rău (1999) Mogoşoaia. Istoria unei tragedii. Galaţi: Porto-Franco.

$$$

 TOULOUSE LAUTREC

Caricaturistul Toulouse Lautrec, pe numele său adevărat Henri Marie Raymond de Toulouse-Lautrec-Monfa, s-a făcut remarcat prin originalitatea debordantă de care a dat dovadă în operele sale şi prin stilul său unic.

Pictorul şi caricaturistul francez s-a născut pe data de 24 mai 1864 şi a trăit până pe 9 septembrie 1901.

Toulouse-Lautrec s-a născut într-o regiune muntoasă a Franţei, fiind primul copil al Contelui Alphonse de Toulouse-Lautrec-Monfa şi al doamnei Adele Tapie de Celeyran. Familia sa făcea parte din înaltele clase sociale, fiind o familie înstărită de aristocraţi, descendenţi ai conţilor regiunilor Toulouse şi Lautrec şi a viconţilor de Montfa, o regiune din sudul Franţei. La scurt timp după naşterea sa, un alt băieţel a venit pe lume, însă acesta a decedat. După acest nefericit eveniment, părinţii săi se despart, Henri fiind lăsat în grija unei bone.

Pe când avea doar 8 ani, s-a mutat cu mama sa în Paris, unde a început să deseneze pentru prima oară. Familia sa a început să observe treptat că Henri este foarte talentat, picturile şi desenele sale fiind chiar de atunci excepţionale.

Văzând că fiul său are mici probleme de sănătate, mama lui Henri a hotărât să revină în oraşul natal în anul 1875. Aici, el a avut parte de un tratament care să îi îmbunătăţească starea de sănătate. După foarte multe investigaţii, medicii au afirmat că micuţul Henri suferea de mai multe probleme ereditare.

La vârsta de 13 ani suferă o fractură de femur la piciorul drept, iar la vârsta de 14 ani va avea aceeaşi problemă la piciorul stâng. Boala lui Henri a luat mai târziu numele de sindromul Toulouse-Lautrec (termenul medical fiind picnodisostoză). Boala se caracterizează prin sensibilitatea oaselor, imperfecţiunea acestora, imposibilitatea pacientului de a se dezvolta armonios.

Din cauza acestor probleme grave de sănătate, Toulouse-Lautrec nu putea participa la activităţi pe care adolescenţii de vârsta sa le practicau, astel că s-a regăsit în artă. În acest fel a devenit unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului post-impresionist manifestat în pictură.

În operele sale, Toulouse-Lautrec a reuşit să surprindă foarte multe detalii şi elemente referitoare la stilul de viaţă boem care caracterizează Parisul secolului al XIX-lea. Folosindu-se de numele răsunător al familiei sale, mama lui Henri a făcut tot posibilul pentru ca acesta să reuşească să îşi termine studiile de specialitate, în ciuda problemelor de sănătate care i-au pus atâtea piedici; a început să studieze în studioul lui Bonnat.

Toulouse-Lautrec a fost fascinat de zona Montmartre, considerată cea mai boemă zonă a Parisului, fiind locul unde locuiau majoritatea artiştilor, fie ei scriitori, pictori sau sculptori. În această regiune locuieşte şi el pentru următorii 20 de ani.

După terminarea studiilor, Toulouse-Lautrec participă la o expoziţie sub pseudonimul Tréclau, pentru ca mai târziu operele sale să fie expuse la Paris alături de cele ale lui Van Gogh si Louis Anquetin.

Între anii 1889-1894, Toulouse-Lautrec a făcut parte din “Asociaţia Artiştilor Independenţi”, realizând numeroase peisaje ale regiunii Montmartre. Una dintre picturile cele mai interesante din această perioadă este La Blanchisseuse.

În momentul în care cabaretul Moulin-Rouge a fost deschis, artistul a fost rugat să realizeze câteva afişe sugestive. Una dintre operele reprezentative este La Goulue.

Însă nu doar pentru Moulin Rouge a realizat postere, ci şi pentru alte cluburi de noapte din Paris, ajungând chiar până în Anglia cu această afacere. Ajuns în Londra, se împrieteneşte cu Oscar Wilde, căruia îi face un portret excepţional.

De foarte multe ori, artistul Toulouse-Lautrec a fost batjocorit şi neglijat din cauza staturii sale foarte mici, fără ca talentul să îi fie apreciat la adevărata sa valoare. Atitudinea celor din jurul său l-a determinat să îşi înece de foarte multe ori amarul în alcool.

Dacă la început ieşirile de acest gen nu ridicau probleme grave, treptat artistul a început să se adâncească din ce în ce mai mult în patima alcoolului. Mai mult decât atât, se considera că el este cel care a “inventat” o faimoasă reţetă de cocktail, numită Tremblement de Terre (în traducere “cutremur”), un amestec alcătuit dintr-o jumătate de măsură de absint şi o jumătate de coniac, servit întotdeauna cu gheaţă. Starea sa era din ce în mai gravă.

În întreaga sa viaţă, Toulouse-Lautrec a realizat un număr impresionant de opere de artă, printre care se numără 737 de picturi pe pânză, 363 de postere, 5084 de desene. Se consideră că artistul Toulouse-Lautrec este cel mai important caricaturist francez din toate timpurile.

Sfârşitul artistului a fost unul cât se poate de tragic. Din cauza alcoolismului de care suferea, Toulouse-Lautrec a fost internat într-un sanatoriu. Cauza morţii sale a fost alcoolismul, dar şi sifilisul.

După moartea artistului de 36 de ani, mama sa, contesa Adèle Toulouse-Lautrec şi Maurice Joyan au reuşit să promoveze întreaga operă a lui Toulouse-Lautrec; mai mult decât atât, mama sa a deschis un muzeu de artă în memoria fiului său. În acest moment, majoritatea operelor artistului de viţă nobilă se află expuse în acest muzeu.

$$$

 VIAȚA LUI TEODOR RÂȘCANU

În 1822, după ce Marea Poartă Otomană decide să nu mai susţină domnitori fanarioţi la conducerea ţărilor române, pentru domnia Moldovei erau 3 candidaţi: Ioniţă Sturdza, Gheorghe Cuza şi Iordache Râşcanu. Dintre aceştia, primul devine domnitor al Moldovei, însă un personaj interesant a fost şi vornicul Iordache Râşcanu, tatăl revoluţionarului Teodor Râşcanu, de care ne vom ocupa în acest articol.

Iordache Râşcanu a jucat un rol politic important pe vremea lui, în ţara Moldovei. A ajuns până la rangul de vel vornic al ţării de sus, iar în 1821 este vel spătar. Sub căimăcămia lui Ştefan Vogoride ajunge vel vornic al poliţiei, în 1822 este vel vornic al ţării de sus, apoi devine preşedintele divanului criminalicesc, dregătorie nou creată de Ioniţă Sturdza Vodă în Decembrie 1825. Vornicul Iordache Râşcanu a murit în anul 1828, fiind îngropat lângă biserica ctitorită de dânsul în satul moşiei sale Drăguşeni, judeţul Vaslui.

Marele dregător a avut 4 copii, iar unul dintre ei a fost Teodor Râşcanu. Născut în anul 1813 şi botezat fiind de unchiul său, spătarul Arghire Cuza, Toderiţă avea 15 ani când a murit tatăl său, vornicul Iordache. A fost crescut şi alintat de maică-sa, vorniceasa Paraschiva, care îl iubea mai tare decât pe toţi copiii ei, fiindcă era mezinul şi pentru că îl avea numai pe el pe lângă dânsa acasă.

Până în 1843, Toderiţă a stat pe lângă maică-sa la ţară, ocupându-se de moşie, deşi aveau case în Iaşi, în Beilic. Dar viaţa liniştită şi tihnită de ţară pe care o ducea la Drăguşeni fu curmată de o întâmplare care avea să fie hotărâtoare pentru tot restul vieţii sale. La 1846, când stăpânirea a hotărât, din motive financiare, ca şi anumiţi boieri să plătească taxe, în special boierii de Vaslui s-au arătat foarte nemulţumiţi. Ei au întocmit o plângere către divanul domnitorului Mihail Sturdza, dar ea nu le-a fost luată în seamă.

Încăpăţânându-se în atitudinea lor, boierii vasluieni au trimis la Iaşi 3 delegaţi, pentru a le susţine revendicările. Aceşti delegaţi erau serdarul Toader Sion (fratele paharnicului G. Sion, care a scris „Arhontologia Moldovei”), căminarul T. Dormuz şi Teodor Râşcanu, care încă nu avea niciun rang de boierie, căci nu fusese în dregătorii. Aceştia, îndeosebi Teodor Râşcanu, când au apărut în faţa Sfatului Domnesc, au ameninţat că nu doar că nu vor plăti taxa nou impusă, dar se vor împotrivi și la alte taxe deja existente.

Scandalizat de purtarea lor atât de îndrăzneaţă, cei trei boieri au fost daţi afară, iar Iorgu Ghica, ministru de Interne, după ce s-a sfătuit cu domnitorul, a dat ordin ca boierii respectivi să fie prinşi şi alungaţi din ţară. Pe când Toader Sion şi T. Dormuz au aşteptat cu resemnare hotărârea, fiind arestaţi, tovarăşul lor, Teodor Râşcanu a reuşit să fugă din Iaşi, travestit în straie militare împrumutate, către moşia sa din Vaslui.

Din clipa aceea, fugarul n-a mai avut pic de răgaz. Poliţia era mereu pe urma lui, iar ispravnicii tuturor judeţelor Moldovei aveau poruncă să-l caute şi să-l prindă. Ascunzându-se când la el acasă, la Drăguşeni, când pe la numeroşii boieri prieteni, ori hoinărind prin codri, Toderiţă Râşcanu a umblat aşa vreo 5 luni. El tot nădăjduia că Vodă Sturdza se va îmbuna şi-l va ierta, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Până la urmă, Toderiţă luă hotărârea de a fugi din ţară.

Prin noiembrie 1846, tânărul a ajuns la Paris. Acolo a găsit şi a legat prietenie cu tinerii munteni: Ion Ghica, C.A.Rosetti, fraţii Goleşti, D. Filipescu, Gr. Alexandrescu etc., care se aflau la studii şi întemeiaseră societatea studenţilor români. Între timp, mama lui, bătrâna voiniceasă Paraschiva Râşcanu, depunea mari stăruinţi pe lângă Vodă Sturdza ca să-i îngăduie fiului ei drag întoarcerea în ţară. Domnitorul până la urmă se înduplecă şi încuviinţă întoarcerea în ţară a răzvrătitului, cu condiţia expresă că să locuiască numai la moşia Drăguşeni, neavând voie să calce la Iaşi.

Dar, Toderiţă nu s-a grăbit cu întorsul acasă. La Paris, Teodor Râşcanu îşi făcuse un cerc de prieteni dintre românii de acolo. Aflând că la Iaşi a izbucnit revoluţia (27 martie 1848), Toderiţă Râşcanu, care aştepta cu nerăbdare prăbuşirea lui Vodă Sturdza, se hotărî să se întoarcă în ţară. Pe 1 aprilie 1848, guvernul lui Mihai Sturdza, care spulberase mişcarea revoluţionară a boierilor din Iaşi, puse interdicţia de a intra în ţară pentru mai mulţi boieri aflaţi peste hotare, printre care se număra şi Teodor Râşcanu. Dar, cu toată opreliştea, peste trei luni (adică la 1 iulie 1848), Toderiţă Râşcanu intră în ţară pe la Palanca, împreună cu prietenul său N. Ghica-Comănești, fiind travestit ca vizitiu.

Însă, Toderiţă şi-a dat seama că este de prisos să mai încerce a răzbate până la Iaşi sau măcar până la căminul lui din ţinutul Vaslui. Mişcarea revoluţionară în Moldova fusese înnăbuşită încă din luna martie, iar urgia lui Vodă Sturdza împotriva boierilor răzvrătiţi era mai straşnică decât oricând. Ordine severe erau date tuturor ispravnicilor ca Teodor Râşcanu să fie prins. Şi astfel, el fu nevoit să fugă iarăşi din ţară. De astădată, trecu graniţa Munteniei, pe la Focşani, îndreptându-se spre Bucureşti. Acolo îl cunoscu pe Nicolae Bălcescu; însă, la Bucureşti găsi aceeaşi jalnică stare de lucruri ca şi în Moldova. Şi în Muntenia revoluţia fusese înnăbuşită.

La 18 iulie 1848, Toderiţă plecă din Bucureşti spre Constantinopol. Ajunse la Constantinopol pe la începutul lui august 1848, iar acolo, începu să frecventeze ambasadele puterilor europene, intrând în relaţii de prietenie cu înalţi dregători europeni şi turci. T. Râşcanu întocmi în limba franceză un lung memoriu către sultanul Imperiului Otoman, în care istorisi faptele ce i-au pricinuit urgia domnului şi arătând starea jalnică care era în Moldova. Dar plângerea la sultan împotriva domnitorului Mihail Sturdza nu avu nicio urmare.

Pe când se afla la Constantinopol, tot aşteptând să cadă acela care nu-i îngăduia întoarcerea în ţară, Teodor Râşcanu cunoscu pe frumoasa Penelopa Eliades, de care se îndrăgosti. Avea atunci 36 de ani şi cum încă nu fusese căsătorit, se gândi s-o ia de soţie pe frumoasa grecoaică. Se căsători cu ea, acolo la Constantinopol, dar după aceea primi veste din ţară că la Drăguşeni, maică-sa, vorniceasa Paraschiva, care de trei ani nu-l mai văzuse, se stinsese din viaţă.

Doi ani a trăit T. Râşcanu în Constantinopol, aşteptând posibilitatea de a se putea întoarce acasă. Pribegia sa luă sfârşit, odată cu încetarea domniei lui Mihai Sturdza şi venirea în scaunul Moldovei a noului domnitor Grigore Ghica Vodă V.

Viața revoluționarului Teodor Râșcanu a fost transpusă în romanul istoric „Răzvrătitul Toderiță”de către nepotul său, scriitorul și publicistul Theodor Râșcanu.

$$$

 AVERROES (IBN RUSHD)

Cel mai important dintre filozofii arabi din Evul Mediu, cunoscut sub numele de „Averroes” de latini, s-a născut la Córdoba, într-o familie de avocați. A dobândit o enormă erudiție, care a cuprins toate domeniile cunoașterii: teologie, drept, poezie, medicină, matematică, astronomie și filozofie. A slujit ca un qadi (judecător) la Sevilla și a fost medic, din 1182, la curtea lui Abû Ya'qûb Yûsuf, regele almohad, care l-a însărcinat să comenteze lucrările lui Aristotel. Dușmanii săi au reușit să-l facă să cadă în dizgrație în fața fiului și succesorului lui Yûsuf, al-Mansûr, care l-a exilat la Lucena, lângă Córdoba. A murit în Maroc, dar rămășițele sale au fost transferate la Córdoba.

A scris trei tipuri de lucrări: „Comentarii mari” (sau comentarii literale la textele lui Aristotel ), „Comentarii medii” (unde, într-un stil mai potrivit timpului său, citează doar primele cuvinte ale textelor) și „Rezumate și epitome”, care sunt explicații aristotelice succinte, dar mai personale (în care își critică predecesorii, de exemplu, „Un vice”). El a impus o asemenea rigoare comentariilor sale, încât nu numai că i-au câștigat porecla de „comentator” (al lui Aristotel), dar au devenit și un model de comentariu în rândul scolasticii latine, inclusiv la Toma d’Aquino. Faima sa se datorează însă mai ales modului în care abordează relația dintre filozofie și teologie și opoziției sale față de reacția teologică condusă de Algazel, împotriva căruia a scris „Incoherence of incoherence”, cunoscută în latină ca „Destructio destructionum” [Distrugerea distrugerii].

Potrivit Tratatului său decisiv privind acordul dintre filozofie și religie, oamenii sunt împărțiți în trei clase: clasa „retorică” a celor incapabili de a interpreta textul sacru și capabili doar să înțeleagă predicarea; clasa „dialecticienilor”, adică cei capabili de argumente logice doar din premise probabile, și clasa „filozofilor”, capabili de interpretare autentică din demonstrații adevărate. Există, așadar, un singur adevăr al textului sacru, deși accesibil în două sensuri: unii (retori) accesează doar sensul său literal și manifest, în timp ce celelalte două clase de oameni accesează sensul său profund și ascuns. Teologii sunt învățători ai credinței, dar nu adaugă nimic propriu la înțelegerea ei și, dacă divulgă sensul ascuns, nu vor provoca decât prostii. Prin urmare, i-a fost atribuit în timpul secolului al XVI-lea, în discuțiile scolastice, teoria adevărului dublu, pe care nu o susținea de fapt.

El a susținut, se pare, teza „înțelegerii separate”, constituită atât de înțelegerea activă, cât și de înțelegerea pasivă. Ambele sunt independente de individ, nenăscute și unice pentru întreaga umanitate și nici una nu este o formă substanțială a corpului. Ele acționează diferit în actul cunoașterii sau în formarea cunoașterii la om: înțelegerea agentă acționează ca formă sau act care dă naștere cunoașterii inteligibilului, iar pacientul sau materialul (hilic) ca capacitate sau putere de a înțelege. Pentru Averroes, știința sau cunoașterea – pe care o explică într-un mod foarte complex – este un proces de dobândire („înțelegerea dobândită” a lui Alexandru de Afrodisia) a acestei fuziuni a înțelegerii agentului cu pacientul, ca materie și formă, un proces ideal în care dobândirea completă a cunoştinţelor atrage după sine pierderea propriei individualităţi (şi câştigul unui eu comun). Leibniz a numit acest tip de suflet sau înțelegere universală „monopsihism”. Doctrina lui Averroes despre înțelegerea separată este în mod tradițional confuză. Scolasticii au înțeles-o ca pe o afirmație că omul nu este personal nemuritor. Această afirmație, împreună cu afirmația eternității lumii și acuzația de menținere a doctrinei adevărului dublu, au format așa-numitul averroism latin. Averroes a exercitat o influență enormă asupra tuturor comentariilor aristotelice din secolele al XIII-lea și al XIV-lea, până la al XVII-lea.

$$$

 CLAUDIUS ÎMPĂRAT ROMAN

Împăratul roman Claudius a urcat pe tron aproape accidental în 41 D.Hr., ca urmare a asasinării lui Caligula. El își va petrece cea mai mare parte a domniei sale de 13 ani ferindu-se de multe conspirații menite să-l ucidă. Chiar dacă se glumea pe seama faptului că suferea de un handicap fizic, acesta s-a dovedit a fi un administrator capabil.

Claudius s-a luptat cu diverse afecțiuni fizice, inclusiv tremur al capului și mâinilor, șchiopătat și spume la gură. Istoricii au speculat că acesta ar fi suferit de paralizie cerebrală sau sindromul Tourette. Pentru familia lui, această stare reprezenta un semn de slăbiciune și o sursă de jenă. El s-a confruntat cu o umilire constantă la mâna nepotului său, împăratul roman Caligula. Caligula obișnuia să-și bată joc de infirmitățile unchiului său, iar când acesta adormea în timpul unor adunări, invitații erau încurajați să arunce cu măsline în el.

Aceste handicapuri fizice au făcut ca Claudius să fie trecut cu vederea de multe ori pentru poziții publice importante. Pe parcursul copilăriei și tinereții a fost ținut departe de ochii lumii iar rudele sale au făcut tot posibilul de a-l ține departe de linia succesiunii. Unchiul său, împăratul Tiberius, a respins în repetate rânduri cererile sale de a începe o carieră politică.

Toate aceste respingeri l-au făcut să renunțe la aspirațiile politice și să-și umple zilele cu băutură, jocuri de noroc și femei. Acest stil de viață avea să înceteze în 37 D.Hr., când nepotul său Caligula urca pe tron. Caligula era lipsit de experiență și vulnerabil, iar pentru ajutor a apelat la Claudius, numindu-l consilier.

Când nu era distras de băutură și jocuri de noroc, Claudius petrecea ore lungi cufundat în cărți și studii academice. Istoricul Titus Livius, impresionat de inteligența acestuia, l-a determinat să se apuce de scris. Claudius produce mai multe volume despre istoria Cartaginei, a etruscilor și a Republicii Romane. Chiar dacă toate lucrările sale s-au pierdut între timp, ele par să fi fost respectate, iar istoricul roman Tacit a folosit lucrările lui Claudius pentru scrierile sale personale.

În anul 41, împăratul Caligula, soția și copilul său sunt asasinați de către Garda Pretoriană. Povestea spune că în acel moment Claudius se afla în palatul imperial și auzind agitația, se duce să vadă ce se întâmplă. În loc să-l omoare și pe el, pretorienii îl salută ca noul împărat al Romei.

Handicapurile lui Claudius au creat pretorienilor impresia că acesta avea să fie ușor de manipulat odată ajuns la putere. Dar noul împărat s-a dovedit mai deștept decât toți ar fi crezut. El a reușit să evite o confruntare cu Senatul asigurându-și loialitatea Gărzii Pretoriene, pe care a cumpărat-o pe mulți bani.

Odată ajuns pe tron, maladiile sale începuseră să nu-i mai facă așa mari probleme, acesta afirmând mai târziu că a pretins a avea handicap doar pentru a se proteja.

Venirea sa la putere s-a confruntat cu o opoziție înverșunată din partea senatorilor romani, aceștia considerându-l slab și un reclamant ilegitim la tron. Pentru a-și afirma poziția de lider, a lansat o campanie de cucerire a Britaniei. Romanii au avut succes și la întoarcerea la Roma, Claudius a fost primit ca un erou. În onoarea reușitei sale a fost ridicat un arc de triumf pe Via Flaminia.

Împăratul era un împătimit al jocurilor romane, el organizând și participând la curse cu carul și lupte între gladiatori. Atât de mare era plăcerea sa, încât se spune că obișnuia să stea lipit de scaun cu orele ca nu cumva să piardă o clipă din vărsarea de sânge. De multe ori se alătura publicului în numărarea cu voce tare a monedelor plătite câștigătorilor.

Până să ajungă să se căsătorească cu Agrippina, Claudius mai fusese căsătorit de 3 ori și mai avusese încă alte două încercări de căsătorie eșuate. Prima logodnă fusese anulată, a doua mireasă moare în ziua nunții, de prima soție divorțează din cauza suspiciunilor de adulter, de cea de-a doua divorțează din motive politice. Pe cea de-a treia soție, Messalina, o execută pentru adulter și posibilă încercare de asasinat. Chiar dacă jură să nu se mai căsătorească, la un an de la moartea Messalinei, se căsătorește cu nepoata sa, Agrippina.

Dar Agrippina s-a dovedit a fi mai perfidă decât Messalina, aceasta manipulându-l pe Claudius în adopţia fiului ei, Nero și orchestrând succesiunea acestuia la tron. Pentru prima dată în istoria Romei, soția împăratului avea la fel de multă putere ca și acesta și nu se sfia să o arate public. Pentru prima dată, pe o monedă apărea atât fața împăratului, cât și cea a soției sale.

Agrippina s-a folosit de Claudius suficient de mult timp cât să-și consolideze influența și cât să-i asigure succesiunea lui Nero, după care aceasta l-a omorât.

Chiar dacă toți cronicarii antici sunt de părere că Agrippina l-a omorât servindu-i o ciupercă otrăvitoare, detaliile nu se cunosc, existând mai multe variante despre cum a decurs asasinatul.

$$$

 DIMITRIE BOLINTINEANU

Poet, romancier, revoluţionar şi om politic, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848 Dimitrie Bolintineanu, născut la 14 ianuarie, a avut parte, de-alungul vieţii, de onoruri și umilinţă, de bunăstare şi sărăcie.

Mâine, de va fi mâine, unii dintre noi vom aclama „Ziua Culturii Naționale”, alții vom urla împotriva ei. Asta este starea de fapt a României în anul Domnului 2025. Dar să lăsăm „zilei de mâine grija ei” și sărind peste nebunia din stradă vă îndemn la o lectură despre povestea vieții celui ce a fost Dimitrie Bolintineanu (1825-1872), scriitor, revoluţionar şi chiar ministru, este una dintre personalităţile culturii române care au murit în mizerie, singur şi cu inima plină de amărăciune, uitat de un popor pentru care a luptat. Viaţa lui Bolintineanu a stat sub semnul cinstei, însă marea calitate nu i-a adus scriitorului niciun beneficiu, din contră.

Dimitrie Bolintineanu, cel numit de Alecsandri „poetul cel mai poet al Munteniei” şi amintit de Eminescu în „ Epigonii” a fost un evocator strălucit al trecutului poporului român, un cântăreţ al dragostei curate şi al suferinţei omeneşti. De suferinţă a avut parte din plin Bolintineanu, destinul său fiind unul complet opus bogăţiei literare lăsate neamului românesc. A trăit sărac, aproape toată viaţa la mila altora, şi chiar şi atunci când a ajuns un înalt demnitar al statului român, fiind numit ministru al Cultelor, a ales cinstea, care s-a dovedit a fi sinonimă cu sărăria şi umilinţa.

Pe numele său adevărat Dimitrie Cosmad, Bolintineanu s-a născut în 1819 la Bolintinu din Vale, localitate după care şi-a ales, mai târziu numele. Tatal său a fost Enache Cosmad, un aroman, originar din Ohrida, negustor, arendaş si funcţionar fără avere. La 10 ani, Bolintineanu a fost trimis la Bucureşti unde a urmat cursurile şcolii Colţea. A rămas orfan de ambii părinţi în copilărie şi a fost crescut de o mătuşă. După şcoala primară, a urmat cursurile Liceului „Sf Sava”.

La doar 22 de ani, ajunge funcţionar, ocupând funcţia de copist la Secretariatul Statului.

Trăieşte o mare dramă în amor la vârsta de 22 de ani, iar durerea trăită ajunge să o expună în scris. S-a îndrăgostit de o tânără de 19 ani, bolnavă şi ajunge să-şi vadă iubirea murind chiar sub ochii lui. Moartea ei l-a impresionat atât de tare, încât a aşternut pe hârtie elegia „O tânără pe patul morţii”. Poezia este publicată în presa vremii şi face o impresie extraordinară lumii literare şi publicului. În 1843 este ales membru al „Asociatiei Literare a Romaniei” şi primeşte o bursă cu care pleacă să studieze la Paris la Collége de France. Prima sa carte, „Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu” apare în 1847. Bolintineanu a revenit în ţară când a izbucnit revoluţia de la 1848.

Revoluţionar în 1848

Când în ţară a izbucnit revoluţia de la 1848, Bolintineanu a venit să ia parte la mişcare. „Cu gândul de a deştepta poporul român, el fiinţă, împreună cu amicul său A. Zane, ziarul Poporul suveran la care avea să scrie Bălcescu, Cezar Boliac şi alte ilustraţii ale epocei”. După revoluţie este arestat împreună cu alţi confraţi care luptase pentru patrie. Reuşeşte să evadeze şi ajunge în exil..

Viaţă în exil

După înăbuşirea mişcării este arestat împreună cu alţi confraţi care luptase pentru patrie. Reuşeşte să evadeze şi ajunge în exil, la Paris. Din exil, cu mare dor pentru ţara în care îi era interzis să revină, Bolintineanu scria :

„Exilat de mulţi ani din patria mea cu câtă tristeţe şi cu câtă plăcere mă uitam la malurile ţării natale. Cu tristeţe căci îmi era oprit a pune picioarul pe acest tărâm, totdeauna prada inamicilor şi a fiilor lui cei vitregi, cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce mă departă de aceste locuri, oricât de triste şi monotone ar fi zilele în această ţară şi cât de frumoasă ar fi trecut viaţa în străinătate, nu uită cineva lesne locul în care ochii noştri au văzut soarele pentru prima dată”.

În 1852 părăseşte Parisul şi ajunge la Porţile Orientului. În 1855 îi apare romanul „Manoil” considerat primul roman de gen din literatura românească.

Viața politică, ministru

A fost pe rând secretar de stat la Departamentul Trebilor Straine, ministru al cultelor în Guvernul Kogalniceanu, membru al Consiliului de Stat. Deşi ajunsese în lumea politică şi se învârtea printre cei mai influenţi oameni ai epocii, Bolintineanu a rămas un om modest „Trăia într-o singură cameră din casa Bosel în faţa teatrului. Neavând aproape pe nimeni pe lângă el, plictisit şi amărât tot mai mult de ceea ce se petrecea în jurul lui. Temperamentul lui de om meditativ, de om de cărţi nu răspundea carierei politice. El primise onoarea de a fi ministru, dar spunea întoteduna că nu-i făcut pentru asemenea lucruri”, scrie N Petraşcu. Modestul Bolintineanu ajuns ministru a refuzat să îi fie casa păzită, aşa cum impunea protocolul şi a refuzat să i se pună la dispoziţie transport pentru a merge la minister.

Academia Română şi facultăţile de litere sunt meritele lui Bolintineanu

Ca ministru al Cultelor, Bolintineanu a militat pentru ceea ce îi era apropiat sufletului său de poet: literatura. „Concepţia Acaemiei Române se datoreşte lui. Facultăţile de litere şi ştiinţe sunt infiinţate asemenea tot de el şi tot lui se datoreşte răspândirea şcolilor de la sate şi trecerea a 1000 de şcoli în bugetul statului, precum şi crearea celor dintâi şcoli româneşti din Macedonia”, mai scrie N Petraşcu. Tot sub ministeriatul lui Bolintineanu în ţară se publică scrierile lui Nicolae Bălcescu.

Declinul

După lovitura de stat din 2 mai 1864 Bolintineanu care făcuse opinie separată, este nevoit să demisoneze din minister A fost pentru o vreme secretar în Consiliul de stat , iar după desfiinţarea funcţiei ajunge fără niciun venit.

„Strâmtorat şi neştiind ce să facă, el se puse să scrie literatură în chip febril şi prodigios: Scriu amarnic, zice el într-o scrisoare, pentru a-mi plăti datoriile. Scrisorile lui private de atunci îi rezumă viaţa într-un singur cuvânt : mizerie”, mai notează N. Petraşcu.

„Cinstea, iaca unde te aduce”

În 1869, Bolintineanu trăia dintr-o pensie de mizerie. Un contemporan care i-a făcut o vizită în anii săi de sărăcie, l-a evocat astfel: „Poetul era îmbrăcat într-un gheroc negru, lung şi vechi. M-a poftit să şed dinaintea lui şi mi-a dat sfaturi pentru viitor. Să învăţ carte multă, că citesc cu luare aminte numai scriitorii mari şi să mă feresc de molima imitaţiei. De politică să fug şi să-mi păstrez cinstea obrazului, adăugă el cutremurându-se parcă de un fior, cu toate că cinstea, iaca unde te aduce… Şi cu mâna stângă sucindu-şi mâneca dreaptă, îmi arătă cotul gherocului tocit până la căptuşeală”.

Internat la ospiciu fără haine

Se spune că mizeria l-a adus pe Bolintineanu în pragul nebuniei. În aprilie 1871 a fost internat la Ospiciul Patelimon. În registrul de intrare al bolnavilor a fost menţionat astfel:

„Dimitrie Bolintineanu, fost ministru al Cultelor, intrat fără haine”.

Pentru plata datoriilor, bunurile îi sunt scoase la licitaţie. Anunţul privind licitaţia obiectelor lui Bolintineanu a apărut în presa vremii, ca un apel făcut de amicii acestuia care voiau să îl ajute. „Poetul Bolintineanu este căzut în aşa slăbiciune de corp şi minte, încât amicii lui-nu el-se simt datori a face apel la toţi aceia pe care versurile şi proza poetului i-au desmierdat o dată, la aceia care au admirat talentul şi capacitatea lui. Noi facem apel la toţi români simţitori să se grăbească a veni să concure la loterie l-a care s-a pus mobilierul şi biblioteca lui Bolintineanu”, scria „Trompeta Carpaţilor” din data de 4 aprilie 1871.

Biblioteca a fost câştigată la licitaţie de Vasile Alecsandri care i-a înapoiat-o lui Bolintineanu. Suma rezultată din licitaţie a fost complet neînsemnată faţă de datoriile poetului şi pentru tratamentul necesar bolii. În vreme ce Bolintineanu se afla internat la ospiciu, sărac şi fără bani de medicamente, prietenii săi au făcut un apel în Camera Deputaţilor, solicitând un ajutor financiar pentru poet.

„Camera îl refuză. Un deputat din majoritate mărturisi chiar cu glas tare nepăsarea acestei ţări : Ce să-i facem? …”, evocă N Pătraşcu în cartea „Dimitrie Bolintineanu”.

Dimitrie Bolintineanu a murit în dimineaţa zilei de 20 august 1872, la spitalul Pantelimon. Avea 53 de ani. A fost înmormântat în pământul satului natal Bolintin Vale, conform dorinţelor sale testamentare.

„La 20 august 1872, poetul se stinge din viaţă. Transportat, la dorinţa sa, exprimată testamentar, într-un car tras de boi, poetului i se face o înmormântare modestă, după ritualul ţăranului, în localitatea sa natală, Bolintin Vale, care i-a dat numele sub care a intrat pentru totdeauna în Panteonul de aur al literaturii române.”, a arătat profesorul Emil Talianu.

Umilinţă după moarte

Ca şi cum mizeria din ultimele clipe de viaţă n-ar fi fost de ajuns, osemintele poetului au avut parte tot de mizerie şi umilinţă, chiar şi după moarte. Osemintele i-au fost scoase pentru a fi aşezate sub bustul său, la câţiva ani de la moarte. Până când a fost gata bustul, rămăşiţele au zăcut în podul bisericii, printre unelte şi rozătoare, în aşteptarea inaugurării statuii.

„Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei aceste lucruri, zice cel ce le-a văzut, dacă n-aş fi urcat eu singur podul bisericii , dacă n-aş fi văzut ochii înlăcrimaţi ai celui care povestea şi arăta cutia, n-aş fi crezut că suntem atât de nedemni” scria N. Lupu în ziarul ” Viitorul” din 29 martie 1909, la 37 de ani de la moartea lui Bolintineanu.

Pe scolul bustului inaugurat, într-un final, sub care odihneşte poetul stă inscripţia : „În memoria poetului Dimitrie Bolintineanu, mort la anul 1872, 20 august”.

$$$

 DINASTIA ABBASIDĂ

Abbazizii au fost o dinastie arabă care a condus inițial peste cea mai mare parte a imperiului islamic (cu excepția unor părți vestice). Ei au preluat califatul în 750, după înlăturarea dinastiei Omayyade, devenind a doua dinastie care a servit acestui model politic care a durat între 632 și 1924, cu intermitențe. Imperiul lor a fost fragmentat ulterior, dar ei și-au păstrat rolul spiritual de califi până în 1258. 

În timpul cruciadelor (1195-1291), abasizii erau o umbră a eului lor de odinioară, iar în 1258 domnia lor a luat sfârșit după distrugerea Bagdadului de către mongoli. O serie de „califi fantomă” au domnit sub Sultanatul mameluc al Egiptului (1250-1517). În 1517, odată cu cucerirea de către sultanul otoman Selim I (perioada otomană: 1299–1924), titlul a fost transferat oficial turcilor, deși aceștia îl revendicaseră cu mult înainte de acea dată. Odată cu abbasizii a dispărut perioada arabă de supremație asupra islamului.

Preludiu

Califatul a fost înființat în 632 după moartea profetului Mohamed (570-632 d.Hr.). Pentru suniți, primii patru conducători fac parte din califii Rāshidūn sau califii „îndrumați corect” (632-661). Șiiții îi discreditează pe primii trei dintre ei, pe care îi consideră uzurpatori ai tronului legitim al „Ahl al-Bayt” (casa Profetului) și îl recunosc doar pe ‘Ali, al patrulea dintre ei (r. 656-661), vărul și ginerele Profetului, drept conducător spiritual sau imam. După uciderea acestuia din urmă în 661, islamul a suferit o evoluție către monarhie absolută, întruchipată de dinastia omeiadă (661-750).

Omeyazii au fost în general administratori excelenți și au ținut regatul sub control printr-o strategie politică și militară eficientă. Cu toate acestea, ei nu au reușit să țină sub control problema înstrăinării diferitelor facțiuni arabe și non-arabe, în special șiiți și perși, pe care ei, dimpotrivă, au contribuit la întărirea lor. Mai mult decât atât, la sfârșitul acestei perioade, au apărut certuri în cercul interior al familiei conducătoare, rupându-le unitatea și slăbind conducerea asupra imperiului. Ultimul conducător omeiad, Marwan al II-lea (r. 747–750), a trebuit apoi să facă față resentimentelor și nemulțumirilor poporului său, care s-au manifestat într-o rebeliune deschisă.

Revoluția Abasidă

̒Abbas ibn ̒Abd al-Muttalib (586-653) a fost unul dintre unchii mai tineri ai lui Muḥammad și această relație a inspirat revoluția cu același nume condusă de descendenții săi. Abbazizii au proclamat că tronul califal trebuie să se întoarcă la „Ahl al-Bayt”. Ceea ce este interesant aici este că rebelii nu au precizat niciodată exact ce au vrut să spună prin „Ahl al-Bayt”. Șiiții se referă la familia lui Ali prin nume, în timp ce abbazizii se referă la ei înșiși ca membri ai familiei Profetului.

Creierul acestui complot este un bărbat misterios pe nume Abū Muslim (mort în 755). Detaliile acestui om ne scapă. Ceea ce se știe este că el a dat lovitura finală supremației omeiade și a pus bazele stăpânirii abbazide prin planul său meticulos pregătit și manevrele politice ingenioase.

Califul Marwan al II-lea a ieșit curând din toropire pentru a-și apăra regatul, dar era deja prea târziu. Până atunci, mișcarea subterană câștigase avânt și în 750, revoluția 'Abbāsid era la apogeu. Într-un acces de disperare, califul a ordonat capturarea liderului clanului Abbasid, Ibrahim, care a fost ucis cu sânge rece. Fratele său mai mic, Abu 'Abbas, și-a asumat atunci conducerea mișcării și a jurat represalii severe.

Cea mai mare parte a forțelor abbazide, sub comanda lui Abū 'Abbas, s-au confruntat cu armata lui Marwān al II-lea lângă râul Marele Zab în 750 și au ieșit învingătoare în timp ce armata califală a fugit de pe câmpul de luptă în panică. Marwan al II-lea, care se refugiase în Egipt pentru a aduna forțele din regiunile vestice, a fost găsit și asasinat. Abū al-ʿAbbās as-Saffāḥ – „însetat de sânge” (r. 750–754) a fost atunci proclamat calif de Kufa. Șiiții și-au dat seama prea târziu că sentimentele și fervoarea lor față de descendenții lui Ali fuseseră folosite pentru a servi obiectivelor abbasizilor.

Zorii domniei abbaside

După victoria de la Zab, as-Saffāḥ a trimis imediat cea mai mare parte a armatei sale în Asia Centrală pentru a opri expansiunea chineză a dinastiei Tang, o expansiune oprită în bătălia de la Talas din 751, unde musulmanii au provocat o înfrângere zdrobitoare. După acest scurt episod de violență, relațiile de prietenie au apărut rapid, deschizând o nouă eră în istoria islamului. În loc să se extindă, abasizii au decis să-și mărească și să-și asigure posesiunile pe care le aveau deja, deschizând o nouă eră în istoria islamică.

As-Saffah s-a răzbunat pe omeyazi - nu i-a cruțat nici pe cei vii, nici pe cei morți. Mormintele omeyade din Siria au fost săpate, rămășițele lor au fost distruse și arse, iar toți membrii bărbați vii au fost masacrați. Cei care s-au ascuns pentru a scăpa de o soartă atât de teribilă au fost ademeniți cu o invitație la cină și cu promisiuni de siguranță și reconciliere, dar victimele au fost ucise în fața partidului de guvernământ, care a continuat să se ospăteze indiferent cu gemetele morții lor.

Doar un tânăr pe nume Abd al-Rahman I a supraviețuit acestui masacru și a scăpat în Spania, unde a traversat regatul abbasid și a fondat Emiratul Cordoba în 756. Abu Abbas as-Saffah a murit la doar patru ani de la preluarea mandatului. Sceptrul a fost apoi preluat de fratele său mai mic Ja'far, care a fost numit al-Mansur („cel victorios”, 754–775). Tendința de a adopta titluri inspiraționale a fost continuată de conducătorii abbasizi de mai târziu.

Al-Mansour și Bagdad

Ceea ce le lipsea până atunci abasizilor era o capitală a lor. Semiluna Fertilă a fost un loc prețuit în istoria omenirii încă din cele mai vechi timpuri, iar aici al-Mansur a ordonat construirea unei noi capitale lângă râul Tigru - Bagdad, o metropolă plină de viață care a depășit toate orașele europene ale vremii din toate punctele de vedere.

Al-Mansur, ca și fratele său, a comis atrocități grave - de data aceasta mânia casei lui Abbas a fost a fost dezlănțuită asupra descendenților lui Ali. Crezând că complotează împotriva lui, al-Mansur a provocat o revoltă, apoi a înăbușit răscoala (762-763) cu o cruzime extremă. Abu Muslim (d. 755), care a fost responsabil pentru înființarea dinastiei Abbasid, a devenit și el o țintă datorită puterii sale în creștere. Trupul mutilat al moștenitorului casei a fost aruncat fără ceremonie în râul Tigru.

Atât cruzimea lui as-Saffah, cât și a lui al-Mansur față de rivalii lor depășise toate limitele umane - oameni care simțiseră până atunci că omeyazii sunt ființe malefice care doreau să aprindă flăcările iadului, acum simpatizau cu fosta familie. Al-Mansur era un diplomat puternic și era de fapt adevăratul fondator al dinastiei, dar natura sa inumană i-a umbrit succesul.

Al Mahdi și copiii lui

Extrem de generos și profund religios, al-Mahdi (775-785) s-a dovedit a fi o persoană foarte diferită de tatăl său al-Mansur - deși nu și-a cruțat niciodată dușmanii pe câmpul de luptă, generozitatea sa față de poporul său nu a cunoscut limite. El a luat toate măsurile pe care le-a putut pentru a înlătura greșelile tatălui său împotriva șiiților, eliberându captivii cu demnitate și împovărându-i cu avere ca o compensație pentru pierderile lor. Iubirea vieții sale, Al-Hayzuran (789), a fost o concubină pe care a eliberat-o și a ridicat-o la rangul de regină.

Totuși, califul nu era un domnitor tandru. Incursiunile bizantine în pământurile musulmane au primit un răspuns strict din partea suveranului. Relațiile arabo-bizantine au început prost când un reprezentant musulman trimis de profet însuși a fost ucis cu sânge rece, declanșând ostilitățile. Deși inițial nu au avut succes, aceste războaie au adus mai târziu mult pământ și bogăție califilor Rashidun. Mai mult, popoarele acestor teritorii nou cucerite erau în principal copți, care erau în favoarea legilor musulmane și chiar îi ajutau pe noii suverani împotriva bizantinilor, care îi persecutau în mod regulat. Sub abasizi, un status quo a fost ferm stabilit: Anatolia era singura posesiune estică bizantină, dar timpul și diferiți conducători au încercat să împingă granițele înapoi spre regatul abbasid. Planurile lor erau zădărnicite în mod sistematic și, drept pedeapsă, li s-au cerut tributuri grele.

În 782 EC, al-Mahdi și-a trimis fiul, viitorul Harun al-Rashid, să pedepsească forțele împărătesei Irene (r. 780-790 EC). Confruntați cu eșecuri devastatoare pe teren și strânși în fortărețele lor, bizantinii au fost nevoiți să cadă de acord pentru o înțelegere pașnică. Califul, însă, nu a trăit mult pentru a se bucura de succesele sale, a fost otrăvit de o concubină de-a sa și a fost succedat de fiul său mai mare al-Hadi (r. 785-786 CE), care urma să fie urmat de Harun, un alt fiu de Al-Khayzuran.

Cu toate acestea, Al-Hadi nu s-a simțit legat de legământul tatălui său și și-a exprimat deschis planul de a transmite scaunul fiilor săi. De asemenea, l-a supărat influența profundă a mamei sale în rândul miniștrilor și a făcut tot ce a putut pentru a-i submina autoritatea (unii ajung chiar să susțină că a încercat să o otrăvească). Cu toate acestea, după cum ar fi avut soarta, tânărul suveran a murit în floarea tinereții sale. Deși unii susțin că a contractat o boală incurabilă, alții consideră că moartea lui într-un moment atât de important a fost pur și simplu prea oportună pentru a fi o coincidență. Circumstanțele din jurul morții lui sunt o chestiune de dezbatere și speculații neîncetate.

Epoca de Aur

Califul Harun al-Rashid (r. 786-809 d.Hr.) a fost cel mai proeminent conducător al dinastiei Abbaside, chiar dezbrăcat de statutul său legendar în povești și fabule, omul real avea încă o personalitate de neegalat. El a fost un patron al artelor și al învățării și și-a dorit ca musulmanii să conducă lumea în această chestiune. Marea Bibliotecă din Bagdad, Bayt al Hikma (Casa Înțelepciunii), a fost înființată pentru a servi acestui scop special. Aici, lucrările clasice ale grecilor au fost traduse în arabă și, în timp, aceste lucrări într-adevăr au servit să alimenteze cele mai mari minți ale Europei pentru a da lumii Renașterea.

Domnia lui marchează începutul epocii de aur a învățării. Deși Harun nu era el însuși interesat de administrarea statului, s-a asigurat ca o sarcină atât de delicată să fie dată celui mai talentat și cinstit dintre oameni. Nu numai că guvernarea său a făcut mari progrese în administrație, dar a demonstrat și o mare competență în luptă. La fel ca pe vremea tatălui său, bizantinii au încălcat din nou tratatul de pace și au invadat tărâmul musulman în 806 d.Hr. După ce a citit o scrisoare insultătoare a împăratului bizantin Nikephoros I (r. 802-811 d.Hr.), Harun a fost cuprins de furie și a răspuns după cum urmează:

„De la Harun, căpetenia credincioșilor, către Nicefor, câinele roman. Cu adevărat ți-am citit scrisoarea, răspunsul nu-l vei auzi, ci o să-l vezi în schimb!” (Ali, 247)

Califul a făcut pregătiri imediate, a luat el însuși conducerea și a provocat dușmanilor săi o înfrângere atât de teribilă încât au fost forțați să accepte și mai multe condiții umilitoare de pace.

Tot în timpul domniei lui Harun a avut loc o schimbare majoră în dinamica puterii: până acum califii dețineau supremația unică asupra întregului tărâm islamic. Dar provincia vestică Ifriqya era un pământ scump de deținut, localnicii erau rebeli și adesea ignorau autoritatea califală. În această perioadă, un om de stat proeminent, Ibrahim ibn Aghlab a abordat califul cu o soluție – el a cerut ca regiunea să fie acordată lui și familiei sale ca principat și, în schimb, i-a promis nu numai că îi va jura credință ca suzeran, ci și că îi va plăti un tribut anual fix. Astfel, aghlabiții (800-909 e.n.) din Ifriqya au apărut în analele istoriei. Fără ca el să știe acest lucru, imperiul lui Harun începuse un curs lung de dezintegrare.

Adevărata provocare pentru Harun a venit din familia sa: a trebuit să formuleze un plan de succesiune. Doi dintre fiii săi cei mai importanți au fost al-Amin și al-Ma'mun. Harun dorea să treacă tronul lui al-Amin (r. 809-813 e.n.), dar regatul urma să fie împărțit între cei doi frați. Al-Ma'mun urma să conducă teritoriile sale ca reprezentant al califului și al moștenitorului său. Acest plan a fost însă sortit eșecului.

După moartea lui Harun, un război civil a izbucnit între fiii săi și s-a extins într-o asemenea măsură încât a cufundat regatul într-o stare de tulburare. Această perioadă este numită pe bună dreptate a patra Fitna sau marele război civil abbasid (811-819. Tulburările provinciale au persistat până în 830). Având avantajul, Al-Amin a început curând să sufere pierderi grele pe câmpul de luptă, iar orașul Bagdad a fost singurul bastion al domniei sale. După un asediu prelungit de către forțele lui Al-Ma'mun, califul a decis să se predea. În timp ce era captiv, Al-Amin a fost ucis de niște soldați perși. Unii spun că Al-Ma'mun a fost cu adevărat tulburat de uciderea fratelui său și, pentru a compensa pierderea sa, a adoptat copiii fratelui său și și-a propus să-i pedepsească pe făptuitori.

Califul Al-Ma'mun (r. 813-833) a preluat apoi controlul și, deși epoca de aur a islamului era în punctul culminant, ea avea să se încheie în curând. Războiul cu fratele său se terminase, dar va dura mai bine de un deceniu pentru ca praful să se așeze și împărăția să fie liniștită. Dragostea lui Al-Ma'mun pentru arte şi învăţătură a depăşit-o chiar şi pe a tatălui său, dar decizia sa de a raţionaliza societatea în opoziţie cu credinţele populaţiei musulmane (cum ar fi argumentarea că Coranul ar putea fi rescris/schimbat) l-a înstrăinat de favoarea multor istorici islamici.

Pierderea Autorității

După moartea lui Al-Ma'mun, abbasizii au intrat într-o lungă perioadă de declin moral și temporal. Urmașii imediați ai lui Ma'mun nu au reușit să facă față marii responsabilități care le-a fost insuflate. Al-Mu'tasim (r. 833-842) și Al-Wathik (r. 842-847) au lăsat gărzile lor personale turce să-și extindă influența asupra curții. Lovitura finală adusă stăpânirii abbaside a fost dată când Al-Mutawakkil (r. 847–861) a fost asasinat ca parte a unei lovituri de stat instigate de turci. Deși al-Mutawakkil era o figură notorie și era denumit „Nero al arabilor”, asasinarea sa le-a oferit turcilor un control fără precedent asupra fiului său, al-Muntasir (r. 861–862), care fusese pus pe tron ca marionetă. Din păcate, tânărul domnitor a murit la scurt timp după aceea.

În 909, un rival șiit radicalizat, anti-califat, a apărut în cadrul fatimizilor, descendenții Fatimei, fiica profetului. Ei i-au nimicit pe aghlabiții care au jurat credință Bagdadului și au început să-și extindă domnia. În cele din urmă, fatimizii și-au extins controlul asupra Egiptului și chiar asupra regiunii Hejaz, care includea orașele Mecca și Medina. Predicile lor au fost rostite în cele mai sfinte locuri islamice. În 929, Emiratul Omeyad din Córdoba s-a declarat califat.

Dar cea mai mare umilință pentru casa Abbas, care erau suniți, avea să vină sub forma unei alte facțiuni șiite: Buayizii. Ali ibn Buya (lc 891-949) a fost fondatorul acestei dinastii șiite omonime cu sediul în Iran care, în 945, a cucerit capitala abasidă Bagdad. Pentru abasizi, singura schimbare a fost în partidul care trăgea sforile, mai mult decât atât, regatul lor se dezintegra pe măsură ce diferiți conducători locali, într-un fenomen în cascadă, și-au declarat independența.

Într-o repetiție clasică a clișeelor istorice, invadatorii din stepele Asiei Centrale au ajuns să-i devasteze pe buayizi. Turcii selgiucizi, care acceptaseră recent versiunea sunnită a islamului (deși au păstrat multe aspecte preislamice) au cutreierat întinderi vaste de pământ din Asia Centrală până în Anatolia, iar în 1055 Tughril Beg – un fiu al unui sultan selgiucid – a luat Bagdadul. Buayizii au fost alungați din capitală, dar califatele au fost pur și simplu trecute de la o marionetă la alta.

Cruciadele

Pe măsură ce secolul al XI-lea a progresat, selgiucizii au devenit un torent de neoprit, dar pe măsură ce se apropiau de final, ei nu mai erau forța puternică și formidabilă care erau cândva. Când nobilii europeni au sosit pentru prima dată în Țara Sfântă în 1096, selgiucizii au fost fragmentați și incapabili să reziste. Abbasizii, deși în mod nominal conducătorii ummah ai (comunității) musulmane, erau spectatori neputincioși, iar selgiucizii au lăsat pur și simplu războiul să alunece.

Starea sublimă a lucrurilor din Egipt și Țara Sfântă va fi în curând răsturnată de un singur om, Saladin, și sub un steag de război, Jihadul. Saladin (1137-1193) a fost un lider sunit revizionist. El a devenit proeminent în Egipt în 1169, a abolit domnia fatimidă în 1171 și a recuperat fostele pământuri fatimide sub suzeranitatea abbasidă. El a reînviat cauza musulmană în Țara Sfântă și și-a dedicat întreaga viață războiului sfânt islamic împotriva cruciaților și aliaților acestora. În 1187, el a câștigat o victorie mare în bătălia de la Hattin, unde cea mai mare parte a forțelor latine a fost distrusă. Chiar și după moartea sa, cruciații nu și-au recăpătat niciodată puterea inițială și au fost forțați în cele din urmă să fugă din Acre, ultima lor cetate din Țara Sfântă. În 1291, au fost înlocuiți de o nouă forță musulmană egipteană, Sultanatul Mameluc (1250–1517).

Pe fundalul cruciadelor, abasizii își recapătau autoritatea militară și temporală. Cel care a preluat controlul asupra acestui conflict a fost califul al-Mustarshid (r. 1092-1135) care a început să adune o armată califală personală. Dar și el a ajuns să fie ucis de selgiucizi în acest proces și această sarcină a fost finalizată de Al-Muktafi (r. 1136-1160), care a declarat apoi autonomie deplină pentru casa lui. Selgiucizii, înfuriați de acest act, au asediat Bagdadul în 1157, dar orașul a rezistat și după mai multe eforturi nereușite, turcii au fost nevoiți să se retragă. Al-Nasir (d. 1225) merită de asemenea menționat pentru excelența sa administrativă și pentru că i-a ajutat pe abasizi să-și recapete prestigiul prin extinderea stăpânirii lor dincolo de capitala lor în Mesopotamia și părți din Persia. Istoricii îl consideră a fi ultimul conducător abasid eficient.

Căderea Bagdadului și consecințe

Această independență a fost amenințată de o nouă forță, care venea din nou în mod ironic din Asia Centrală: mongolii, care fuseseră transformați de Genghis Khan în 1206 într-o forță de luat în seamă. Ultimul calif de facto, Al-Must'asim (r. 1242-1258), a făcut o greșeală majoră prin desființarea celei mai mari părți a armatei sale și apoi acceptând provocarea lui Hulegu Khan. Motivul exact pentru o astfel de mișcare prostească este dezbătut. Este clar că califul se aștepta la asistență militară din toate colțurile islamului – ceea ce nu a considerat el a fost că toate statele musulmane erau ocupate cu propriile lor probleme.

Forțele mongole au asediat Bagdadul în 1258 și, în mod tipic de război mongol, întreg orașul, inclusiv clădirile puternice, cum ar fi faimosul Bayt al-Hikma, a fost nivelat și întreaga sa populație masacrată. Califul a fost rulat într-un covor și călcat în picioare de cai. Cea mai mare parte a familiei regale a fost ucisă, cu excepția unui băiat care a fost trimis în Mongolia și a unei prințese care a devenit sclavă în haremul lui Hulegu. Ofensiva mongolă în inima islamului a fost zdrobită de sultanatul mameluc în bătălia de la Ain Jalut (1260). Mamelucii au creat apoi o linie de abbasizi în calitate de califi din umbră în Cairo, dar acești oameni erau doar figuranți. În 1517, sultanul Selim I al Sultanatului Otoman (1299-1924) a cucerit ținuturile mameluce și a transmis titlul de calif descendenței sale.

Concluzie

Propaganda abbasidă împotriva omeyazilor a avut un mare succes, dar abasizii au adoptat aceeași politică administrativă prin care câștigaseră sprijin împotriva omeyazilor. După ce i-au de

$$$

 POVESTEA FEMEILOR BURRNESHA

Într-o lume profund patriarhală, există locuri unde femeile se transformă în bărbați doar pentru a beneficia de siguranță și de libertate. Această schimbare forţată de mentalitate este o cutumă protejată de Kanun, legea medievală nescrisă a albanezilor.

Este de ajuns să te numești bărbat pentru a fi unul? Dar pentru a fi femeie, este de ajuns să te naști cu sexul feminin? Sunt întrebări pe care le-a ridicat feminismul secolului XX. În 1949, Simone de Beauvoir a uimit societatea dezvoltând în eseul „Al doilea sex“ ideea că nu există o feminitate eternă, așa cum nu există nici o masculinitate eternă. Nu esența stabilește genul, ci experiența – „Nu te naști femeie, ci devii femeie“, a punctat filozoafa de origine franceză. Trăsăturile, comportamentul, estetica și poziția socială sunt caracteristici impuse de societate, nu sunt înnăscute. Aproape 40 de ani mai târziu, filozoafa Judith Butler întărește ideile lui Simone și aduce conceptul de performativitate a genului. Americanca sugerează că genul este întărit de un set de comportamente repetate. Ba mai mult, Butler contestă ideea că masculinitatea și feminitatea sunt date biologic și argumentează că ele sunt practicate de corpul care se simte masculin sau feminin, iar opusul genului biologic vine natural.

Încă din secolul XIX și începutul secolului XX, femeile au început să militeze și să se lupte pentru dobândirea drepturilor la educație, muncă, drepturi politice și acces la avort și contracepție, pentru ultimul dintre cele enumerate, târziu spre 1970. Printre mișcările feministe importante se numără Mișcarea sufragetelor, care a dus la obținerea dreptului de vot (1918-1945), Mișcarea pentru drepturi reproductive, dedicată accesului la contracepție și avort (anii ’60-’70), Al Doilea Val al Feminismului, axat pe egalitatea în muncă și educație (anii ’60-’80), și Mișcarea #MeToo care a evidențiat problema hărțuirii sexuale (2017-prezent).

Deși la nivel legislativ și constituțional femeile au drepturi în majoritatea țărilor, provocările persistă în diverse forme sociale, cum ar fi violența domestică, inegalitatea salarială, discriminarea politică, lipsa de acces la avort și la forme de contracepție, astfel că ele ajung să excludă complet ideea de căsătorie și de a avea copii, și deseori, pentru a fi luate în serios, adoptă un comportament masculin.

Kanunul, forma patriarhală pentru libertatea femeilor

Un astfel de lucru se întâmplă în Albania, unde, cu mult înaintea vocilor feministe din secolele XIX și XX, unele femei deveneau bărbați în casă pentru a proteja onoarea și sângele familiei, acest lucru fiind acceptat prin lege. Kanun, cunoscut și sub numele de Kanuni i Lekë Dukagjini, este un set de 13 reguli transmise prin viu grai, care a guvernat aspectele societății în Albania de Nord și Kosovo. Cea mai cunoscută dintre ele este vendeta, răzbunarea sângelui – o familie își răzbună un membru ucis prin uciderea unui alt membru din familia agresorului.

Shtjefën Gjeçovi, un preot catolic albanez, a fost cel care a colectat toate aceste legi nescrise la începutul secolului XX, pentru a lăsa Kanunul într-o formă scrisă. Gjeçovi a fost un patriot albanez, colector al cântecelor războinicilor de frontieră și codificator al Kanunului lui Lekë Dukagjini, nobil albanez din secolul XV. Însă, s-ar spune că acest cod datează din perioada medievală târzie. În timpul regimului comunist, practicile cutumiare au fost abolite prin lege, dar ele au revenit după anii 1990, odată cu prăbușirea instituțiilor statului în Albania și Kosovo. Chiar dacă este vechi și are o bază patriarhală, în unele comunități rurale, în special la munte, Kanunul este aplicat în unele familii unde femeia nu vrea să se căsătorească sau să aibă copii. Ea sau familia ei pot decide să devină burrnesha sau femeie jurată. Provenit chiar din limba albaneză, termenul de burrnesha desemnează o femeie care alege să trăiască precum un bărbat, adoptând îmbrăcăminte, comportament și slujbe masculine. Printr-un jurământ de castitate, ea renunță definitiv la viața de familie sau, dacă a fost căsătorită și văduvă, nu se mai căsătorește niciodată. În comunitate, aceste femei sunt privite cu respect și primesc siguranța și libertățile rezervate de obicei bărbaților.

Cine e bărbatul în casă

Prezentat în România pentru prima dată la Astra Film Festival, filmul documentar „House with a Voice“/„Cine e bărbatul în casă“ pune în imagini poveștile și nesiguranțele ultimelor burrneshe din Albania. Kristine Nrecaj, regizoare de origine albaneză, care a crescut în Germania, unde părinții ei au emigrat din Kosovo, în anii ’80, a hotărât să-și exploreze o parte din istoria familiei făcând un documentar observațional despre femeile burrnesha.

Curiozitatea ei a început de la povestea mătușii sale, care a ales să fie burrnesha, și pe care Kristine o percepea atunci când era mică drept femeia care are drepturi și este în siguranță. „Am realizat că avea o voce – putea să bea raki (n.r. – băutură spirtoasă din Albania), să fumeze în public și să stea cu bărbații, ceea ce femeile în mod normal nu făceau. În Kosovo, și chiar și în Albania, femeile stăteau separate de bărbați, chiar și la nunți. Însă, pe de altă parte, simt că era o mare constrângere asupra feminității, iar în femei există o putere pe care, dacă nu o hrănești, te poate consuma. Eu am simțit o conexiune profundă cu sursa creației, mai ales când am devenit mamă și am simțit cum ceva crește în mine. Am realizat atunci ce putere imensă este aceasta și mi s-a părut trist că unele femei ar putea rata acest sentiment extraordinar doar pentru că au ales o altă cale“, spune Kristine într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

Despre viața mătușii sale și experiențele cu totul diferite îi povestea mereu mama ei, așa că, în urmă cu zece ani, regizoarea a început să lucreze la acest documentar. „Faptul că femeile trebuiau să se comporte ca bărbații pentru a fi respectate este ceva ce am experimentat și în copilăria mea. Mi-am dorit să fac cunoscută o parte din tradiția albaneză în lumea occidentală“, spune Kristine despre motivația sa. Burrnesha aleg să ia calea masculinității fie de bunăvoie, pentru că vor să fie moștenitoarele casei, fie pentru că familia și-a dorit un băiat, dar a ieșit o fată. Dacă familia are o singură fată burrnesha, acolo se termină și continuitatea sângelui. Decizia era, în general, luată de familie: uneori, cel mai mic copil era ales, pentru că cel mai mare era deja căsătorit, iar părinții sperau încă la un fiu. Destinul fetelor de a deveni burrnesha era lăsat însă și în mâna comunității satului, iar, rareori, era lăsat în seama fetei.

„Am un fiu“

„În Albania, copiii sunt crescuți cu ideea că trebuie să-și facă părinții fericiți, iar părinții îi privesc adesea ca pe o proprietate. Este scris și în Kanun: copiii aparțin părinților, mai ales tatălui. Așa că, uneori, fetele care nu doreau să se căsătorească puteau alege această cale ca o modalitate de a evita o căsătorie“, spune regizoarea.

Una dintre cele șase femei filmate de Kristine este Diana. La nașterea ei, tatăl a ridicat pistolul în aer și a tras o dată, strigând că „Am un fiu!“, chiar dacă Diana era fată. Toată viața a simțit că datoria și rolul ei sunt de a fi bărbat. A ales să fie cadru militar și să pregătească femeile pentru gradul de locotenent în anii ’70. Diana merge astăzi la marșuri feministe, chiar dacă a ales să fie parte din lumea bărbaților. „Burrnesha, în special cele pe care le-am întâlnit, erau profund deranjate de opresiunea asupra femeilor. Unele erau susținătoare devotate. Însă, aveau și o mentalitate masculină asupra lumii și a femeilor – cum ar trebui să se îmbrace sau că nu ar trebui să umble cu băieţii. Această viziune masculină asupra femeilor părea contradictorie, combinând protecția cu o perspectivă tradițională. (...) Și noi, femeile, o avem pentru că am fost învățate să privim lumea prin ochii bărbaților, dar trebuie să ne găsim propria viziune feminină“.

„Am devenit o burrnesha pentru că am vrut să fiu liberă“ sau „Eu nu mă introduc ca fiind o burrnesha, sunt bărbatul care sunt sau femeia care sunt“ sunt replicile femeilor care aplică această lege din Kanun – pentru multe, gura de aer ca să poată duce o viață liniștită și liberă. În haine bărbătești, cu părul scurt, fără bijuterii și piele la vedere se simt în siguranță să trăiască singure că niciun bărbat nu le va controla viața sau nu le va ataca. „Viața de femeie în societate nu era deloc atrăgătoare atunci. Chiar Sonia (n.r. – burrnesha din film), când avea nici 50 de ani, iar părinții ei au murit, ar fi putut să trăiască din nou ca femeie. Dar și-a spus: «Nu, îmi păstrez acest rol», pentru că altfel ar fi pierdut respectul în comunitate. Ea trăiește acum în New York, SUA, și este tot în comunitatea albaneză, iar oamenii o respectă pentru ce a făcut și pentru cine este ea. Această alegere mai este și pentru protecție, pentru că hărțuirea în societate este extremă. Ca femeie, să lucrezi în câmp sau să călătorești trebuia să fii ca un bărbat; altfel, toată lumea te atinge și te hărțuiește. În zonele de munte nu puteai să ieși afară singură fără să fii însoțită de cineva“, explică Kristine alegerea acestor femei.

Kanunul, legea de facto

Diferenţa dintre Kanun și Biblie este aceea că Biblia conține profeții și învățături morale concentrate pe viața unui profet, iar Kanunul se concentrează pe legea socială, având un set de reguli care stabilesc ierarhia în societate, în familie și între familii. În practică, femeile nu beneficiază de aceleași privilegii ca bărbații, indiferent de domeniu, nici astăzi. Totuși, în societate, „mai ales în zonele montane izolate din Albania, unde totul a aparținut Imperiului Otoman, mai sunt câțiva oameni care urmează Kanunul. De exemplu, Kanunul spune: «Casa aparține lui Dumnezeu și oaspetelui», iar această lege a ospitalității este respectată și astăzi. Pentru albanezi, ospitalitatea este o regulă de bază: dacă cineva bate la ușă ca prieten, trebuie să-i oferi mâncare și un loc de dormit“, spune regizoarea.

Odată cu modernitatea, Kanunul nu mai are aceeași relevanță, pentru că statul are propriile legi. După căderea regimului comunist, în 1990, Albania a devenit o republică parlamentară democratică, în care, teoretic, femeile și bărbații au aceleași drepturi. Cu toate acestea, Kanunul influențează la nivel social gândirea patriarhală și aduce noi judecăți asupra trupurilor și vieții femeilor. Deși legile albaneze recunosc dreptul egal al femeilor la proprietate, mai puțin de 10% dintre femei dețin terenuri și proprietăți. Totodată, deși contraceptivele sunt accesibile și gratuite pentru femeile asigurate, multe evită aceste servicii din teama de stigmatizare, mai ales în comunitățile izolate sau marginalizate, cum ar fi LGBTQI+, femei rome și persoane cu dizabilități. Violența domestică afectează 60% dintre femeile între 15 și 49 de ani, iar inițiativele pentru egalitate economică și sprijin în antreprenoriat sunt încă limitate, conform United Nations Women.

Mentalitatea care ucide

Kristine Nrecaj subliniază că s-a confruntat cu discriminarea chiar și într-o țară ca Germania. În timpul facultății, observa cum filmele cu teme feministe erau respinse de bărbații din juriile de finanțare: „Când eram regizor la un proiect de film despre femei, mă prezentam în fața unui juriu unde 90% erau bărbați, mulți dintre ei incomodați de subiect, mai ales cei în vârstă. Odată, o femeie din juriu a susținut proiectul, dar bărbații au refuzat“.

Atunci când a devenit mamă, frica și nesiguranțele au crescut și mai mult, văzând lipsa de reacție a autorităților și a oamenilor față de agresori. „Când văd că fiica mea de 15 ani, în Berlin, e hărțuită în metrou și alergată de cineva care-i cere numărul și că trebuie să fie atentă mereu la cum se îmbracă, mă doare enorm. Am trimis un e-mail primăriei să semnalez genul acesta de situații, dar nu am primit niciun răspuns“, povestește Kristine, exprimându-și furia și tristețea că fiica ei se confruntă cu aceste probleme nerezolvate ale societății.

Filmul „House with a Voice“ nu este unul critic sau victimizant, ci își propune să atragă atenția asupra realității unei societăți misogine. Femeile care își afirmă genul sau natalitatea sunt adesea etichetate superficial drept „frumoase“, „sensibile“, „isterice“ sau „emoționale“. În plus, o femeie aflată într-o funcție de conducere sau atrasă de o meserie considerată „masculină“ simte presiunea de a-și masculiniza atitudinea, energia și vestimentația, exact ca burrneshele din Albania. ,,Când am întrebat-o pe una dintre femeile din film: «Diana, de ce femeile și bărbații nu sunt priviți la fel?», ea a răspuns: «Pentru că acesta este conceptul». De exemplu, chiar și când privim la un cuplu de celebrități care nu funcționează, femeia este întotdeauna de vină, ca și cum ea ar fi problema. Aceasta este mentalitatea și am vrut să subliniez că această atitudine este prezentă peste tot, iar punctul culminant al acestei misoginii este feminicidul. Vreau să creăm conștientizare și să găsim o cale de vindecare fără să atacăm. Este o problemă persistentă și cred că nici bărbații nu sunt fericiți, fiind prinși într-o masculinitate toxică. E o tragedie pentru toți“, concluzionează Kristine.