***

 IARNA CU ZĂPEZI DE ARGINT …

Adrian MANIU

Iarna cu zăpezi de argint are să vie …

Mă simt atât de obosit, atât de obosit !…

În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.

Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.

Ieri îţi făcusem încă poezii,

cu versuri dulci şi triste, cum îţi place ţie,

şi cum ai multe – dacă le mai ţii …

Vai, ce amară doctorie!…

Pe fereastră nu se mai vede nimic,

de gemete, vântul nu se mai aude.

Patului de lângă mine i se pregăteşte dric,

Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Ştiu … obrazul tău, atât de luminos,

Ca iarna de argint, iubita ţie …

N-am să mai calc niciodată pe jos

Ar trebui, cineva să mă ţie.

Ziceau să mă hrănesc mai bine …

Şi gura ta e sânge foarte sănătos …

Tu însă n-ai de ce să vii la mine;

Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos!

Vai, câteva minute să stai!

De gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheaţă,

Şi puţine flori ieftine să-mi dai,

să se usuce până-n dimineaţă …

Eu aş cânta cele mai frumoase cuvinte,

încet, că abia pot vorbi …

Le-ai crede aceleaşi jucării …

Ar fi atâtea adevăruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun …”,

neştiind ce aproape sunt de tăcere

Când aş fi vrut să fiu atât, atât de bun !…

Sigur nici n-ai să mă citeşti, nici n-ai să vii.

Să fi ştiut că scrisoarea sub ochi o să-ţi cadă,

aş fi încercat mai bine – şi n-aş fi putut scri,

în iarna cu argint de zăpadă …

Odată, însă, are să mă înţeleagă …

Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare

Eu fiind în agonie, o să-mi zică:

“Sunt a ta pe viaţă-ntreagă”

Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.

Fiindcă altfel nu poate să fie,

fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?

Destul când pentru ea e bună şi curată …

Cum sunt fulgii, albi în vijelie …”